Autodezvaluirea – lupta dintre frica de respingere și dorința de intimitate

autodezvaluirea

Mie îmi place să definesc autodezvăluirea ca fiind lupta dintre frica de respingere și dorința de intimitate. Să mă explic…

Pare că noi, oamenii, trecem prin viață sub formă de broaște țestoase.  Diferit de ele, nu ne naștem cu o carapace ci suntem educați să o formăm. Poate că primul strat e format din prima lacrimă  pe care învăț să o ascund. Poate că următorul e reprezentat de prima frică pe care nu o recunosc pentru că trebuie să fiu puternic sau poate de prima așteptare transformată în dezamăgire.  Nu știu care e ordinea în care se așează acolo prima tristețe ascunsă de zâmbet, prima nedreptate pusă în scuze sau prima renunțare ca pavăză contra vinovăției. Nici prima minciună care ascunde gândul nepotrivit.

De fapt, oricare ar fi ordinea în care creștem o carapace în jurul adevăratului eu, tot ceea ce contează este că pe vremea maturității e pe deplin formată. Mii de secunde de vinovății, frici, tristeți sau furii au bătătorit-o  și antrenat-o să reziste. Deasupra se formează ultimul strat, cel care ne trece pe sub radarul existenței, format din imaginea despre care credem că ne avantajează în relație cu ceilalți.

În interiorul carapacei mă aflu eu, omul pe care experiența îl învață că e la adăpost înăuntru dar pe care nevoia de  împlinire relațională îl împinge în afară.  Gabriel Liiceanu se întreba: „oare oamenii dezbrăcați sunt goi?”  Eu cred că oricât de dezbrăcați am fi, nu suntem goi decât fără carapace.  Adică fără apărări, fără perfecțiune, fără nemurire.  Iar sentimentul ăsta e de natură să ne înspăimânte. Ca purtător de carapace, chiar dacă sunt respins, pot suporta durerea de vreme ce , eu – adevăratul eu – sunt protejat. Dar dacă mă arăt cu adevărat, odată ce dau jos, strat după strat, tot ceea ce e clădit pe baza de acceptabilitate și evitare a suferinței, rămân doar eu, cu sufletul meu cel adevărat la vedere, cu sensibilitățile la o atingere distanță, cu imperfecțiunile la discreția ochiului ridicat la rang de microscop.

Mai cred însă și că, de vreme ce  ne naștem fără carapace suntem proiectați să simțim intimitatea doar în afara ei.  Așa cum fizic, avem nevoie ca pielea să atingă piele, și sufletește avem nevoie de nivelul la care celălalt duce autodezvăluirea până la capăt. Orice nepotrivire între nivelul autodezvăluire al celor ce clădesc relația, se simte pentru cel mai vulnerabil (și deci mai în afara carapacei) la fel de dureros ca o furtună de nisip pe pielea cea mai fină.

Tot Gabriel Liiceanu zicea că, pentru a ajunge la intimitate e nevoie de proporția corectă între „a fi dezbrăcat” și „a fi gol”. Iar asta e ușor de demonstrat. Sunt sigură că cei care au aderat la acțiunea călătoriei în chiloți de la metrou au fost doar dezbrăcați, nu goi.  Să negi că ai o carapace e doar revoltă, nu intimitate.

Umblăm prea mult prin lume ca țestoase și prea puțin ca noi, cei adevărați. Și culmea este că, odată ce înveți că vulnerabilitatea e doar o stare, durerea rămâne inevitabilă, dar suferința devine opțională. Da, doare câteodată când te învârți prin lume fără carapace. Dar dincolo de vânătăile pe care le capeți inevitabil de la cei rămași țestoase, intimitatea experimentată cu cei pe care chiar ajungi să îi cunoști chiar merită. Și, nu numai că merită dar vindecă.

(imagine: www.gopixpic.com)


Fac pe placul altora dar mă tratez

fac pe placul altora

Suntem educați să credem că e frumos să ținem cont de ceilalți. Și e corect… Poate că nu e neapărat frumos dar cu siguranță ajută la “încastrarea” în societate. Dincolo de o limită, nu e vorba însă de a “ține cont de ceilalți” ci de “a face pe placul altora”. Iar de aici încep diferențele… Pentru că dacă ”a ține cont de ceilalți” este un comportament adaptativ, “a face pe placul altora” este un fel de boală.  Deși nu există pastile pentru ea, are toate caracteristicile unei boli: are cauze și simptome.

Ca pricipală cauză, avem o bacterie… comportamentală. Pe care o primim în copilărie, prin expunere repetată, ori de câte ori vedem că părinții se bucură atunci când le facem pe plac. Zâmbesc și sunt prietenoși, atitudini care se schimbă de îndată ce facem invers.  La maturitate, boala cu pricina afectează diverse roluri. Avem părintele care nu mai știe ce să facă pentru a-și mulțumi copilul, subordonatul care face exclusiv ce spune șeful pentru că vrea să avanseze și se lasă abuzat sau, pur și simplu, adultul care face doar ce se așteaptă de la el și nu ce își dorește.

“Bolnavii” sunt chinuiți de vinovăție ori de câte ori fac ce își doresc în detrimentul așteptărilor altcuiva, devin anxioși dacă nu fac ce se așteaptă de la ei și deprimați pentru că se lasă pe ei deoparte.

Deși nu merge cu pastile, lucrurile se pot rezolva. Dacă astăzi sufăr de “people pleasing” în primul rând am nevoie să înțeleg care sunt zonele din viața mea relațională și, respectiv care sunt relațiile în care “a face ce vor alții” a scăpat de sub control. Am mai apoi nevoie de răspuns la următoarele întrebări: ce aș putea face altfel? Ce ar însemna să fac ce vreau eu? Care sunt implicațiile raționale?  Spun raționale pentru că 98% dintre griji nu se întâmplă niciodată iar oamenii (inclusiv cei pe care îi cunosc eu) sunt mai înclinați să se adapteze unei schimbări decât să o conteste. Așa mă îndrept  către următorul pas, adică către discuții cu cei care beneficiază acum de comportamentul  meu de “people pleaser”.  Ar fi util să știe ce anume îmi propun să fac sau, după caz, să nu mai fac.

Odată ce mediul de vindecare e setat, să adresăm comportamentele.  Adică începând de la un moment dat, nu mai răspund pe loc la nicio întrebare sau solicitare (favoare, rugăminte) care îmi dă semnalul pentru “făcut pe plac”. Pur și simplu declar că “am nevoie de timp de gândire”. Și, evident, îmi dau exact atât timp cât am nevoie să concluzionez dacă ce mi se cere să fac e ceea ce-mi doresc sau nu. Apoi mă reîntorc la cel ce a făcut solicitarea și îi comunic ce am decis. E important să mă întorc pentru că doar așa voi strânge încet-încet dovezi că “a face ce vreau eu” nu e penalizat de societate.  Dacă ajung până aici, am învățat “să țin cont de ceilalți.” Adică să fiu atent la ce-și doresc și, dacă asta nu contravine cu ceea ce îmi doresc și eu,  să le ofer.  Iar dacă pentru mine nu e OK, să-i informez în consecință.

E bine de știut că, inițial, ca orice tratament ce se respectă și cel descris mai sus va acea ceva efecte secundare. În primul rând va fi inconfortabil, de vreme ce va rupe un tipar pe care îl folosesc de mult.  Va deveni și mai inconfortabil când voi începe să nemulțumesc persoane. Pentru că da, e adevărat, că semenilor mei le place să primească ce-și doresc. Doar că e tot atât de adevărat că dacă nu primesc, se adaptează și acceptă situația, chiar dacă vor afișa ceva nemulțumire.

Ultimul pas , și cel mai greu, e să accept că, orice aș face, nu pot să mulțumesc pe toată lumea. Pentru că suntem diferiți și pentru că suntem ego-centrați. Adică tindem să luăm  întreaga mână dacă posesorul degetului nu protestează și nu-și impune limitele.

Chiar dacă astăzi fac pe placul altora dar mă tratez, viața poate fi trăită așa cum mi se potrivește, înconjurat de oameni care mă plac pentru cine sunt și nu pentru ce pot face pentru ei.

(imagine: footsoldiers4christ.com)


Curajul nu înseamnă lipsa fricii ci managementul ei

curaj

Eu cred că dacă accepți că definiția curajului este cea din titlu ai mai multe avantaje. Primul ar fi că poți scăpa de așteptarea conform căreia atunci când ai curaj nu îți e frică.  Lucru bun pentru că te scutește să crezi că oamenii care au curaj sunt privilegiați pentru că sunt lipsiți de frici sau de anxietăți. A doilea avantaj ar fi că “simțitul” îl primești când te naști, dar managementul (al fricii inclusiv) se învață.  Al treilea și deloc de neglijat ar fi avantajul că odată ce înțelegi că pentru a fi curajos ai nevoie de frică (altminteri nu ai ce management să execuți), frica în chestiune nu mai devine o problemă ci o oportunitate. Și pentru că avem tendința să fugim de probleme și să ne îndreptăm către oportunități capeți deschiderea necesară pentru privirea fricilor în față și nu de sub patul existențial.

Clar și științific este dovedit că toți avem frici și anxietăți. Conform premisei de mai sus, asta implică și că suntem – “by default” și curajoși. Eu cred că suntem curajoși în fiecare zi. Problema e că suntem inclinați să trecem cu vederea lucrurile pe care le facem cu ușurință și să ne concentrăm pe cele care ne ies mai greu.  De ce e important să înțelegem asta? Păi oameni buni, înseamnă că știm cum se manage-uiește frica.  Și că probabil ne descurcăm mai bine cu unele modele de frică și mai puțin cu altele. Știm însă cum se face! Avem nevoie doar de conștietizare și de perfecționare.

Se spune despre oamenii celebri că au avut curaj. Mie mi s-a părut interesant să văd, în funcție de definiția pe care unii dintre ei au dat-o, care e frica care li s-a părut definitorie. Hai să vedem…

Să fie oare doar o întâmplare că o deschizătoare de drumuri, care a plecat din partea de jos a societății și a ajuns să fie un etalon a spus că:  “Cel mai  mare act de curaj este să gândești cu mintea ta”? Coco Chanel așa credea. Și care credeți că poate fi frica de bază a cuiva pe drumul dintre a fi nimeni și a ajunge cineva care setează standarde? Teama de validare, acutizată de lipsa de repere. Prețul plătit pentru deschiderea de drumuri.

“Curaj înseamnă să te ridici și să vorbești; curaj inseamnă deasemenea să stai jos și să taci”. Să fie doar o întâmplare că definiția cu pricina vine de la măritul Winston Churchill? Dacă vă puneți în pantofii lui care o fi fost frica lui majoră în a decide destine de oameni, de tări și de istorie?

“Any intelligent fool can make things bigger, more complex, and more violent. It takes a touch of genius – and a lot of courage – to move in the opposite direction.”, spunea Einstein. Oare de ce?

“Curajul nu este absența fricii ci, mai degrabă, concluzia că altceva e mai important decât frica”. Aceasta este povestea lui Ambrose Redmoon. Vă las pe voi să descoperiți tipul de frică din spatele definiției.

Suntem deci curajoși în fiecare zi. Când spunem “nu” sau “da”. Când intrăm în relații cu ceilalți și ne dezvăluim credințe. Ori de câte ori ne spunem o părere sau nu ne spunem una și ne ținem gura. Când părăsim sau suntem părăsiți. Când devenim părinți. În fiecare zi a vieții noastre. Așa că, zic eu, de vreme ce nimeni nu le știe face chiar pe toate, de e vreo frică pe care încă nu am învățat s-o gestionăm, azi e o zi la fel de bună ca oricare alta.  Căci despre frica asta vorbea Eleanor Roosevelt (oare de ce?) atunci când definea curajul ca fiind abilitatea “de a face în fiecare zi ceva care te sperie”.

(imagine: politicstand.com)


Rezoluții 2015: despre începuturi și promisiuni

inceputuri si promisiuni

Altfel spus despre planurile de început de an…. Am găsit o listă a celor mai utilizate zece rezoluții de an nou în America. Sună cam așa: (1) să slăbesc, (2) să îmi organizez viața mai bine, (3) să cheltui mai puîin, să pun deoparte mai mult, (4) să mă bucur de viață, (5) să am un stil de viață sănătos și care să mă mențină în formă, (6) să învăț ceva nou și interesant, (7) să mă las de fumat, (8) să ajut o persoană să își îndeplinească visul, (9) să mă îndrăgostesc și (10) să petrec mai mult timp cu familia. În același loc am găsit și că doar 8% dintre cei care își propun ceva la început de an, ajung să ducă la bun sfârșit ce și-au propus. Până aici, nimic nou. Nu știu exact care o fi ordinea în care se aranjează rezoluțiile românești… Cam toate prietenele mele își doresc să mai lase în urmă un kilogram sau mai multe… Mă pot include și pe mine pe listă… Poate că avem aceleași deziderate ca peste ocean sau poate că nu… Oricum ar fi, este clar că sfârșitul de an se lasă cu un bilanț și că începutul vine cu speranțe și avânt.

Cam care e diferența între cei care ajung să ducă la capăt ce își propun și cei care o lasă baltă și rămân doar cu lista? Ca în orice altă acțiune, primul lucru important este să începi de undeva, în cazul de față să te gândești ce ai vrea să faci și să îți treci pe listă. La propriu. Pentru că asta e prima diferență notabilă. Cei care au mai mult succes în a duce la capăt ce și-au propus sunt cei care scriu lista.

Următoarea mișcare importantă este exactitatea formulării. Suntem, din fericire sau nu, posesorii a două emisfere. Una se ocupă cu visele iar cealaltă cu implementarea lor. Partea visătoare lucrează pe bază de concepte – „fericire”, de exemplu. Cealaltă, „îndeplinitorul de vise” lucrează doar cu lucruri concrete pentru că doar concretul umblă liber prin realitate. Ca atare, dacă îmi propun „să fiu mai fericit” aș face bine să îi spun „îndeplinitorului” ce anume exact ar însemna asta pentru mine. De vreme ce fericirea nu umblă liberă prin lume ci doar lucrurile care o pot aduce pentru mine. Gradul de ancorare în concret este, carevasăzică, un alt diferențiator important al celor care sunt buni la îndeplinirea propriilor rezoluții.

Ultima mișcare importantă este planul de acțiune. Știu că devin din ce în ce mai prozaică și storc, picătură cu picătură, orice urmă de romantism și mister din planurile de început de an dar… asta-i viața. Eficiența nu prea e romantică. Planul de acțiune are nevoie de vreo câteva caracteristici: claritate, realism și structură pe pași. Din toate cele trei caracteristici, cea care face diferența este structurarea corectă pe pași. Care pași au nevoie să fie mici. De ce e important să mergem cu pași mici? Pentru că, deși noi oamenii suntem curajoși, ne descurajăm repede. Așa încât, dacă am nevoie să dau jos 20 de kilograme sau să strâng 2000 Euro pentru concediul visurilor mele e important să regăsesc pe listă numere mai mici și mai puțin descurajante. Să spunem 3 kg/lună sau 50 Euro/lună. Numere mici sunt mai prietenoase și mă ajută să văd că am o șansă să ajung unde mi-am propus. Mesajul planului de acțiune are nevoie să fie că se poate, pas cu pas.

Eu cred că viața e făcută să fie trăită așa cum îți dorești. Așa se face că nevoia de a face planuri la început de an e veche de când lumea. Un mecanism menit să te tenteze să pui ingredientul corect pe lista, personalizată, a fericirii tale. Rezoluții eficiente vă doresc!
(imagine: www.wcpo.com)


Procrastinarea – antidotul perfecțiunii

procrastination

Mie îmi place să definesc procrastinarea ca pe capacitatea de a face orice altceva decât e imperios nevoie la un moment dat. Și vorba aceea, nu există limite cu privire la ceea ce ești în stare să faci atunci când ar trebui să faci altceva. Dar, dincolo de amuzament care o fi oare anatomia procrastinării? Și mă refer acum la varianta ei serioasă adică cea de subminare a propriului succes sau, de ce nu, a propriei vieți. Respectiv momentul la care trecem la profesioniști și nu vorbim doar de o lene trecătoare sau o lipsă de chef, ci de o atitudine corerentă și consecventă care reușește să mă țină departe de a face lucrurile care chiar contează pentru mine și pentru viața mea.

Ai crede că dacă amesteci anxietate și perfecționism obții performanță. Ei bine, nici vorbă, obții exact opusul. Adică ecuația procrastinării. Să mă explic… La început a fost anxietatea sau, mai precis, sora ei mai concretă – frica. Ce se poate întâmpla dacă? Următorul pas a fost să conștientizez că ceilalți mă judecă. Pe mine, viața mea, produsul minții mele. De vreme ce mă judecau, a devenit imperios ca eu să fac tot ce pot eu mai bine, perfect dacă se poate, în așa fel încât să mă asigur că primesc Ok-ul lor. Adică acceptare și recunoaștere.

Și-acum să luăm procesul invers. Cu cât nevoia mea de acceptare și de recunoaștere va fi mai mare, cu atât mai mare va fi nesiguranța și respectiv intensitatea anxietății mele. Unealta care pare că ține lucrurile sub control este perfecțiunea. Atât timp cât nivelul de anxietate este gestionabil, procesul va decurge normal. Adică mă voi pregăti cât pot mai bine, în așa fel încât să performez. Dar, dacă nu pot gestiona anxietatea, nevoia de perfectiune duce la perfecționism. Perfect 100% nu există așa că intru într-o fundătură comportamentală în care ce vreau să fac e imposibil, iar ce se poate e neacceptabil. Procrastinarea e scăparea pentru că ea îmi oferă iluzia că fac ceva în timp ce nu finalizez nimic.

De unde mi se poate trage nevoia de acceptare? De regulă de la părinți. E suficient ca unul dintre ei să fi fost critic peste limită sau să fi fost absent (emoțional sau fizic) ca eu, adult fiind, să operaționalizez nesiguranța în perfecționism. Iar de aici am doar vreo două opțiuni: (1) să fiu la rându-mi critic cu ceilalți și cu propria persoană (principiul: nici eu nu sunt perfect dar nici tu n-ai nici o șansă) , (2) să capitulez în fața prefecționismului prin intermediul procrastinării. (principiul: dacă rezultatul trebuie să fie perfect, atunci e doar nevoie să mă asigur că nu ajung la rezultat)

Cum funcționează procrastinarea? Să zicem că, peste o săptămână, am de făcut o prezentare importantă. Logica ar spune că am nevoie să mă pregătesc din timp, temeinic. În loc să procedez așa, o las pe ultima sută de metri. Fac prezentarea rapid și pe genunchi pentru că nu am timp. Dacă găsesc curajul să merg la prezentare, pun în pericol performanța mea, dar am un avantaj. De vreme ce nu e ce pot face eu mai bine, dacă produsul muncii mele va fi respins, e mai ușor de suportat.   De nu-mi găsesc curajul, o scuză de ultim moment va rezolva problema. Până data viitoare, când ciclul lipsă de încredere în propria persoană -anxietate-perfecționism-procrastinare se reia.

Noi nu ne facem nouă deservicii, ne protejăm de lucrurile cărora nu suntem pregătiți să le facem față. Așa că dacă astăzi procrastinezi, e cazul să te întrebi cum te poți ajuta să ai mai multă încredere în tine. Ai de aflat cum ai ajuns să-o pierzi (în copilărie), care au fost experiențele care au întărit convingerea și cum poți, pas cu pas, să contrazici credința conform căreia doar ce-i perfect e acceptabil. Adică exersarea acțiunii imperfecte și-a lipsei ei de consecințe nefavorabile. Iar asta face procrastinarea să fie, de fapt, antidotul perfecțiunii.

Dacă ești pregătit, aici găsești un test care să te ajute să-ți evaluezi evalua tendința la procrastinare. E poate important să precizez că dacă te tentează să-l amâni, e de la sine înțeles c-ar fi util să-l faci.

(imagine: http://www.shoeboxblog.com)


Despre schimbare sau povestea unui om obișnuit

 

povestea

Ce poate fi mai greu decât să vorbești despre tine? Ei bine, să vorbești despre tine în timp ce ești un om obișnuit…

Am 46 de ani. M-am născut în 1968, deci sunt, pe lângă genetică, și decret. Am fost un copil destul de nesupus. Suficient de nesupus încât să am emoții atunci când m-am uitat la fiică-mea prima dată și să sper că nu va semăna cu mine. În clasa întâi, am descoperit cititul. Prima carte a fost Colț Alb. Cititul descoperit atunci, a rămas și acum drogul meu. Am citit și citesc foarte mult, iar dacă am de ales între orice altceva și cărți o să aleg cărțile. Ca orice dependent care se respectă trebuie să știu, în orice moment, că am cel puțin două cărți gata să fie citite.

Copilul nesupus s-a transformat într-un adolescent care habar n-avea ce vrea. Așa că se revolta. Am trecut deci de la stadiul de ponei nărăvaș la cel de grenadă fără cui. Am terminat liceul, am refuzat să fac o facultate – în ciuda strădaniilor alor mei. Pentru că a insistat tata, m-am dus chiar să dau examen la ASE, și am avut și mare grijă să nu intru.

Ca orice om care se respecta pe vremea aceea și care avea o diplomă de „prelucrător prin așchiere”, m-am angajat, cu pile, la un institut de proiectări. Nu știu unde aș fi fost astăzi dacă istoria se scria altfel, dar știu unde am ajuns grație a două evenimente majore. Primul a fost venirea pe lume a fiicei mele. Aveam 21 de ani când am rămas însărcinată. Una dintre consecințe a fost căsătoria. A doua a fost că, atunci când am văzut-o, imediat după naștere, a fost prima dată în viața mea când am realizat că tocmai am făcut o chestie cu urmări. Cineva, un cineva mic și care țipa mult, dar cineva – urma să depindă de mine și de acțiunile mele. În consecință, așa cred eu că, dacă astăzi sunt un om responsabil, acest lucru îl datorez fiicei mele. Prima schimbare din viața mea, adică trecerea de la revoltă la responsabilitate, a fost venirea ei pe lume.

Următorul eveniment a fost anul 1989. Tot ce am înțeles eu din ce se întâmpla a fost că, în sfârșit, o să conteze mintea mea. Până în acel moment conta doar să lucrez undeva. Așa că în 1990 am plecat de la stat. Aveam un șef care dormea în pix. La propriu. După masa de prânz, își sprijinea fruntea în palma stângă, în dreapta ținea pixul pe o coală și ațipea puțin. 1990 a fost începutul relației mele de colaborare cu modelul capitalist. A doua schimbare din viața mea a fost momentul la care „nu-mi pasă ce muncesc” s-a transformat în „vreau să arăt ce pot”.

Am trecut printr-o firmă de tehnoredactare, cred că prima din București. Când am intrat prima dată pe ușa firmei nu văzusem un calculator (ce să mai vorbim de MacIntosh) decât în poze. Nouă luni mai târziu, eram ruptă de somn dar aveam deja abilități bunicele de tehnoredactare. De atunci nu mai citesc anunțuri. În cinstea nopților în care mă străduiam să reformulez chestii de genul „vând pătuț pentru copil cu patru picioare” și „confecționăm haine de piele cu pielea clientului” – anunțurile cu „vând omagiu” erau seci dar măcar corecte.

Am lucrat apoi pentru o firmă americană ca secretară. Wow… Primeam 50 de dolari în fiecare vineri. Vă vine să credeți sau nu, pe vremea aia 200 de dolari pe lună erau o grămadă de bani. Acolo am văzut și primul laptop din viața mea. Și tot acolo a trebuit să învăț să mă descurc cu limbajul legal, să înțeleg un contract. Și să fac un tabel în ceva ce semăna vag cu Excel-ul de azi. Tot atunci, am primit două adevăruri de bază de la șeful meu, primul și singurul milionar american pe care l-am cunoscut. Primul spunea că „un lucru valorează exact atât cât vrea un cumpărător să dea pe el”. Cel de al doilea a fost că, „din punct de vedere al business-ului, nu există nedreptate, ci doar suma corectă de bani care transformă nedreptatea în inconvenient”.

Primele două job-uri m-au ajutat să învăț să lucrez pe calculator și să-mi desruginesc engleza învățată la scoală și din cărțile citite, pe furiș, în copii xerox. M-au învățat valoarea inestimabilă a experienței achiziționate „on the job”.

Primul job serios a fost la Banca Europeană. Trebuie să fi fost serios pentru că tata mi-a dat voie să fumez de față cu el. Nici căsătoria și nici nașterea copilului nu mi-au conferit statutul de adult fumător. Deci, trebuie să fi fost serios. Primul interviu din viața mea a avut loc pe holul hotelului Intercontiental. Cu un olandez. Încercam să mă prind ce anume se aștepta să spun în timp ce încercam să ignor privirile doamnelor care treceau pe lângă mine și credeau că sunt competiția. Mi s-a spus că fraza care mi-a dat jobul a fost următoarea: „Uite, eu cred că pot să fac job-ul. Dacă ajungi la aceeași concluzie te rog să mă suni. Acum trebuie să plec să o iau pe fiică-mea de la grădiniță”. Job-ul a venit cu primele călătorii afară din țară și cu experiențele distractive de vizitator din lumea a treia. Pe vremea aceea, România însemna „copiii din orfelinat”. Îmi aduc aminte că, la o bere cu niște consultanți de Big4, unul dintre ei m-a întrebat dacă am mai fost vreodată în Europa. Când m-a întrebat și dacă am auzit de Irlanda, i-am răspuns că „da… e un râu”. Oricum, era distactiv. Aveam 23 de ani, iar lumea asocia o bancă europeană cu o persoană serioasă, coafată și în vârstă. Așa încât nu prea făcea nimeni legătura între cartea mea de vizită și persoana mea.

În plan personal, în perioada aceasta am și divorțat. De pe atunci sunt cu cel alături de care mi-am petrecut ultimii 21 de ani. Poate că și aceasta a fost coloana vertebrală pe care m-am bazat ori câte ori mi-am schimbat cariera.

Pe urmă a venit job-ul de la Philips. De data asta, interviul a avut loc într-o sală de conferințe iar eu credeam că știu deja ce așteaptă lumea să audă de la mine. Primul pas în viața de multinațională. Schimbarea a însemnat pragmatism financiar. Atunci am înțeles că nu e destul să fii deștept, e nevoie să fii și profitabil. Acolo a fost și începutul în resurse umane. Am început ca asistentă de director general, dar când au avut nevoie de cineva la Resurse Umane am câștigat job-ul fără să-l caut, pentru că am dus managerul regional de resurse umane, o olandeză pe care și astăzi o respect enorm, în camera de gardă de la Urgență. Pentru că nu vroia să accepte să ofere angajaților un contract cu una dintre puținele clinici private ce existau la vremea aceea, argumentând că avem spitale. Mie mi s-a părut interesant să-i arăt de care. Așa mi s-a părut mie că scurtez conversația. Ea a apreciat curajul de a-mi susține punctul de vedere, și pe cel de a-i schimba agenda fără să-i spun. Au urmat cursurile de la Institute of Personnel and Development din Londra. Am crescut odată cu organizația din România. Șase ani mai târziu, eram Manager de Resurse Umane la Philips, aveam deja colaborări cu firme de training. Nu prea aveam de ce mă plânge, dar ceva lipsea acut. Așa că am decis că plec de la Philips și din HR. Toată lumea a spus că mi-am pierdut mințile. Poate că așa și era.

Următorul pas au fost firma mea de obiecte promoționale și, peste noapte, o emisiune la Radio Contact. Experiența radio a durat vreun an, apoi radioul și-a schimbat proprietarii și formatul. Firma mea a mers bine, dar a durat doar vreo doi ani, pentru că am constatat că aveam o incapacitate majoră de a opera cu… comisioane. Schimbarea a venit cu înțelegerea faptului că dacă pe cartea de vizită e doar numele tău și o firmă de care nu a auzit nimeni, ai cel mult 10 minute să dovedești că ești deștept.

Din pricina comisioanelor, am decis că mă întorc la varianta salariu. Au urmat încă trei angajatori. Și job-uri în vânzări și, în final, tot în Resurse Umane. Am experimentat și văzut cum funcționează și firmele românești. Ultimul din viața mea corporatistă a fost, culmea, tot Philips.

A fost o experiență interesantă pentru că am putut vedea evoluția unei companii și a unui job după o pauză de opt ani. Și am ajuns la concluzia că una dintre diferențele majore între atunci și acum este că ne distrăm mult mai puțin când lucrăm. E mult mai multă tensiune, mult mai multă presiune. Ne luăm mult mai în serios. Suntem mult mai înverșunați.

Spuneam că tot la Philips s-a declanșat, ca la carte, și criza existențială de la 40 de ani. Ceva lipsea în continuare și am ajuns la concluzia că îmi plăcea partea de lucru cu oamenii foarte mult și mult mai puțin partea organizațională. După un exercițiu cu propria persoană, am ajuns la concluzia că ceea ce îmi doresc să aud este „ai făcut o diferență în viața mea”. Așa a început drumul către psihoterapie. La 40 de ani m-am apucat de facultate. Prima facultate din viața mea. Au urmat cinci ani care mi-au demonstrat că singurele limite sunt cele pe care ni le impunem. Aveam job-ul de la Philips, 14 examene pe an, două weekend-uri pe lună blocate cu școala și cu dezvoltarea și apoi formarea, începute în paralel pentru a câștiga timp. Din anul doi de facultate am început să am și clienți la terapie. În anul trei am alergat și primul semi-maraton din viața mea. Anul trecut am lăsat viața de multinațională și, în murmurul general care îmi spunea (din nou) că mi-am pierdut mințile, am decis să mizez pe viața de psihoterapeut.

Sunt hotărâtă să demonstrez că se poate. Nu e ușor să o iei de la început și să-ți asumi constrângeri financiare la o vârstă la care te-ai învățat deja cu vacanțe exotice. Dar, odată cu deschiderea cabinetului, am putut spune, pentru prima dată în 27 de ani de muncă, „îmi place la mine la birou”.

Am avut o viața și o carieră complicată dar acum toate acestea îmi folosesc „big time”. Până la urmă, singura problemă cu schimbarea este că ea vine la pachet cu lipsă de informație. De cele mai multe ori, la schimbare ne sperie nu faptul că nu știm ce urmează să se întâmple, ci faptul că nu știm dacă vom putea face față.

În ceea ce privește abordarea schimbării, eu am două principii. Primul spune că, în orice moment, noi suntem înfăptuitorii sau supraviețuitorii tututor schimbărilor din viața noastră de pînă acum – de aici rezultă că ne pricepem să gestionăm și procesul de schimbare și consecințele acestuia. Al doilea principiu spune că e mai distructiv să mă întreb „ce ar fi fost dacă?” decât să văd ce iese, chiar dacă iese prost. Nu de alta, dar noi oamenii tindem să idealizăm ce nu avem. Chiar dacă nu îmi place ce obțin, măcar îmi pot revizui lista cu vise. Curajul nu înseamnă lipsa fricii, ci managementul ei. Schimbarea vine cu nesiguranță și cu anxietate. Merită din plin. Pentru că, dincolo de toate acestea, rețeta fericii nu există – și viața merită trăită așa cum îți dorești.

(imagine:: www.randomemotion.com)


Ai vrea o relație dar….

fear-educated-in

Ai vrea o relație dar… te simți prins între singurătate și teama de a face pașii care duc de la singurătate la a fi cu cineva. Eu cred în principiul conform căruia monștii de sub pat sunt de speriat nu pentru că sunt monștii ci pentru că nu ne uitâm la ei. Așa că haideți să vedem care sunt cele mai des întâlnite temeri atunci când vine vorba de a lăsa nefericirea dar siguranța singurătății pentru împlinirea dar nesiguranța unei relații?

Mi-e teamă că o să sufăr. N-ar fi frumos dacă am trăi într-o lume în care fiecare dintre noi am avea grijă de sensibilitățile celorlalți și le-am trata cu delicatețe și considerație? Sigur că da, dar nu așa se întâmplă. Unii dintre semeni procedează așa, alții nu. Dar nu e păcat să îl ratezi tocmai pe acela care ar putea să te trateze așa numai pentru că te ferești de cei care te pot răni?

Mi-e teamă să fiu cu cineva. Viața așa cum o știi, chiar dacă e imperfectă are confortul familiarității. Poate că nu îmi place tot timpul, dar măcar știu în amănunt cum arată viața mea. Noi, ființele inteligente, nu ne pricepem foarte bine să ieșim din zona de confort. Ceea ce știu pare sigur, ceea ce nu știu pare nu numai nesigur dar și potențial periculos. Totuși, toate lucrurile pe care le cunoști azi în amănunt au fost cândva necunoscute. Dacă admiți că măcar o parte dintre ele îți plac astăzi, înseamnă că ești de acord că viitorul e doar necunoscut, și nu, în mod obligatoriu, periculos sau neplăcut.

Mi-e teamă să las pe cineva să mă cunoască. Unul dintre factorii care contribuie cel mai mult la evitarea necunoscutului este sentimentul de vulnerabilitate. Doar că apropierea de o altă persoană este direct proporțională cu gradul de autodezvăluire. Suntem obișnuiți să încercâm să prezentăm în lume variata noastră îmbunătățită. E lesne de înțeles de ce ne sperie posibilitatea ca cineva să ne vadă dormind cu gura deschisă, de exemplu. Spunând o prostie sau arătând vreo altă slabiciune. Vestea bună e că și celălalt este în aceeați situație. Indiferent ce crede despre asta, e departe de a fi perfect. Și probabil, are de gestionat același tip de temeri.

Mi-e teamă că nu voi găsi persoana potrivită. E perfect în regulă să avem standarde. Dar dacă sunt prea elaborate ne vor împiedica să lăsăm realitatea să ne suprindă. Culmea este că, așa cum dovedesc studiile, alegerile parteneriale pe care le facem în relațiile care se dovedesc a fi de lungă durată nu pareau au de-a face cu standardele inițiale. Așa că, realitatea pare că ne surprinde oricum. Am putea să-i dăm o țansă să facă asta mai repede.

Mi-e teamă de ce va spune familia mea. Membrii familiei tale se numără, cel mai probabil, printre muritorii care te cunosc cel mai bine. E deci util să le asculți părerea. Totuși, decizia își aparține. Până la urmă, e viața ta. Iar studiile arată că, de cele mai multe ori, dacă cuplu pare că are o relație armonioasă, familia sfârșește prin a accepta noua alianță.

Mi-e teamă că va trebui să îmi schimb stilul de viață. Aici n-am ce să spun. Probabil că nu te vei mai putea uita la meci în fiecare seară sau, respectiv, la canalul de modă preferat. Dar, cele mai multe cupluri, ajung să găsească o cale de mijloc. În plus, dacă stilul tău de viață era perfect și nu lipsea nimic, probabil că nu citeai acum articolul de față.

Acestea sunt cele mai întâlnite temeri. Probabil că mai sunt și altele. Dar, oricare ar fi ele, eu zic că dacă simți că își lipsește o relație e cazul să găsești curajul de a face pașii către ea.

(imagine: http://braithwaiteinnovationgroup.com)


Când și cât ne putem baza pe intuiție

intuition2

Aș începe cu o definiție a intuiției care mi se pare amuzantă. Adică cea care presupune că ea, intuiția este rezultatul a sute de ani de lipsă de gândire. Practic intuiția nu pare rezultatul unui proces de gândire ci „se simte”. Dacă întrebi unde, de cele mai multe ori indicația privește zona stomacului. Ca explicație, am auzit diverse. Opinii conform cărora este de origină divină. Altele care cred că sursa propulsoare ține de domeniul parapsihologiei. Am auzit chiar și implicații cosmice. Am auzit opinii care considerau că a-ți urma intuițiile este un proces benefic și altele care considerau același lucru echivalentul datului cu zarul.

Observatorul cognitiv din mine poate doar constata că „o intuiție” este o concluzie, cu suport emoțional (adică „simt că e așa”). Deși pare un proces care se desfășoară în întregime în interior este, de regulă, declanșată de un stimul exterior. Un amănunt procesat rapid, fie el o expresie facială sau orice altă bucățică de informație care se atașează de o problemă care mă interesează, care mă preocupă.

Ideea e că „știm” lucruri. Mai mult, știm o grămadă de lucruri și nu suntem nici măcar conștienți că le știm. Așa se face că putem considera intuițiile un fel de cogniții rapide care funcționează pe baza unui proces asociativ inconștient. Trecute fiind vremurile când intuiția avea o aură mistică, explicația științifică de azi consideră că intuiția, departe de a fi un moft emoțional, este rezultatul unui proces cognitiv performant. Un fel de proces de căutare rapidă a informației care se potrivește. Creierul preia informațiile și identifică în memorie printre amintiri și cunoștințe și selectează ce se potrivește cel mai bine. Odată făcută selecția, trimite în conștient direct răspunsul.

Cum explicăm, atunci, partea cu „se simte”? Ei bine, suportul emoțional provine tot din căutarea internă a informațiilor. Pentru că toate amintirile noastre sunt depozitate nu doar cu informații ci și cu emoții. Chiar dacă, la prima vedere, par informații, sunt de multe ori legate de amintiri. Dacă mă întreabă cineva cum se extrage radicalul, să zicem, informația matematică va reactualiza inevitabil și amintiri legate de scoală și emoții prinse de acele amintiri. Asta explică de ce intuiția se „simte”.

Nu există oameni fără intuiție. Mai exact, nu există oameni sănătoși fără intuiție. Cei lipsiți de intuiție sunt dintre victimele accidentelor cerebrale. Există doar oameni care se bazează pe intuiție, și oameni care o verifică. La extreme sunt cei care nu verifică și iau decizii rapide, dar nu neapărat corecte. (George Bush e considerat unul dintre aceștia) La cealaltă extremă sunt cei care se pierd în verificări și nu mai reușesc să decidă. Ca de obicei, procesul eficient e undeva între cele două, adică asculatarea intuiției după o verificare rapidă a ancorării ei în realitate.

Unde dovedește știința că intuiția e eficientă? Pe termen scurt și acolo unde rapiditatea răspunsului este esențială. La testele grilă, de exemplu. Ne putem baza pe ea și atunci când vine vorba de interpretarea comportamentului non-verbal al altor persoane. Altfel spus, intuiția e, practic, un fel de detector de minciuni la purtător.

Unde ne lasă baltă? Intuițiile, pe termen lung, o cam dau în bară. De exemplu, una dintre diferețele dintre cuplurile care rezistă pe termen lung și cele care nu reușesc este că partenerii din primul tip de cuplu nu dau curs intuițiilor cu impact negativ și nu le verbalizează. Altfel spus, nu vă bazați doar pe intuiție când vine vorba de afirmații serioas, sau care pot afecta o relație.

Intuiția nu ne ajută nici la deciziile cu caracter moral, pentru că emoțiile asociate sunt foarte puternice. Să luam un exemplu: dacă ieșiți acum pe stradă și vedeți un găligan care a luat la palme un pirpiriu de un metru și jumătate, intuiția vă va trimite în apărarea celui slab. Asta va face imposibil să aflați că cel pirpiriu este, de exemplu, pedofil.

Concluzia? Intuiția e un proces de gândire rapid, asociat cu emoții semnificative. Te poți lăsa în seama ei atunci când e nevoie de o decizie rapidă, dar e util să o verifici atunci când este vorba de acele decizii cu impact pe termen lung sau de situațiile în care poți deveni cu ușurință subiectiv.

Cum îmi place mie să spun, nu există lucru bun sau rău ci doar un context în care un lucru bun devine rău. Și invers.

(imagine: http://measureofdoubt.com)


Cum stai călare pe dragon – Oamenii agresivi și dificili

dragon-fire-dragon-wallpaper

Aud deseori în cabinet despre șefi care par imposibil de suportat sau despre colegi cu mult tupeu. De regulă, omul care povestește ajunge să creadă că situația este fără de ieșire și că nu îi rămâne decât să suporte cu umilință, stroicism și stres neplăcerile cauzate de șeful sau colegul în chestiune. Eu le propun de fiecare dată să abordăm lucrurile dintr-o perspectivă diferită. Adică în loc să se resemneze, să se întrebe ce poate face pentru a schimba situația. Eu numesc abordarea asta “cum să stai călare pe dragon”. Haideți să vedem cum se aplică abordarea cu pricina pentru oamenii agresivi și dificili, adică cum stai călare pe dragonul agresiv și dificil. Deci, dacă nu ai încotro și ai de purtat o discuție cu o astfel de persoană, e în avantajul tău dacă:

1. Discuți între patru ochi. Agresivitatea nu are legătură cu puterea ci cu lipsa ei. Cu nesiguranța. Doar oamenii nesiguri simt nevoia să supracompenseze prin agresivitate. Pot fi nesiguri de propria valoare, de ceea ce știu sau de poziția de putere din organizație sau de multe altele. Indiferent cum ar fi, mai ales dacă discuția se anunță în contradictoriu, ai mai multe șanse să obții flexibilitate și, implicit, mai puțină agresivitate, dacă nu are de dovedit și altora că el deține controlul.

2. Discuți pe teren neutru. Parafrazând un vechi dicton, dragonul nu-I dragon destul dacă nu e și fudul. Mândria va determina menținerea unei poziții de forță pe terenul propriu. Cam ca la fotbal, e mult mai rușinos să pierzi la tine acasă.  Încearcă să stabilești întâlnirea pe un teren neutru, nu în biroul lui. Și nici în al tău pentru că acolo intră în scenă nesiguranța de la primul paragraf.  O sală de conferință sau o masă undeva ajută mult.

3. Te uiți la motiv nu la reacție. Un profesor de-ai mei m-a suprins cu o categorisire umoristică dar realistă a oamenilor. Oameni usturoi și oameni ceapă. Noi toți avem probleme dar ne diferențiază modul în care ne manifestăm. Oamenii usturoi își cam țin gura închisă, nu spun ce-i deranjează și mențin conflictul la interior (ca orice om care se duce în vizită după ce a mâncat mujdei). Oamenii ceapă nu se sfiesc să scoată la vedere ce îi deranjează, și foaie, după foaie storc lacrimi, frustrare și nervi de la auditoriu.  Dacă încerci să vezi motivul (problema) omului din fața ta e mai ușor să-ți gestionezi reacțiile și să înțelegi care e motivul din spatele comportamentului.

4.  Te duci cu soluția pregătită. Dacă la pomul lăudat nu-i bine să te duci cu sacul, la omul agresiv și dificil nu-i bine să te duci doar cu problema. E mândru, e nesigur și se manifestă agresiv. Ce șanse ai să-și bată capul să îți ofere o soluție? Va face asta doar dacă are una gata pregătită. Chiar și în cazul ăsta, dacă nu vrei să faci ca el, tot ai nevoie să te pregătești cu propria soluție.

5. Știi care sunt avantajele. Am stabilit deja că omul dificil se preocupă în principal de el. Aici intră în scenă ce îi oferi. Nu mă refer la șpagă, ci la avantajele pe care i le oferă varianta sau propunerea ta.  La ce îi folosește să facă ce propui?

Există un principiu: oamenii nu se schimbă decât dacă vor ei, iar asta nu se-ntâmplă, aproape niciodată, când vrem noi. De vreme ce nu pot să-i schimb, îi pot doar înțelege și îmi pot adapta tiparul de comunicare și relaționare în așa fel încât să ajung acolo unde îmi doresc.

(imagine: http://wallpapertube.com)

 


Viața cu semnificație – tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte

immortal

Știm cu siguranța că suntem o specie „bântuită” de întrebări existențiale. Una dintre acestea privește viața cu semnificație. Ce caut eu în viața mea? Suntem singuri în Univers? Ce se întâmplă când murim? Care e menirea mea? Nu s-a stabilit încă în care moment al existenței speciei umane a apărut prima întrebare fără aplicații practice pentru viața de fiecare zi. Nu știm care dintre oamenii peșterii a decis că nu ajunge să știe ce mănâncă sau unde doarme. Dar ziua în care a privit către cer prima dată a fost probabil și ziua în care ne-a complicat existența.

Ai crede că, dacă a trecut o vreme de când primul om a început să se întrebe chestii, am evoluat. Ce-i drept așa-i… Trimitem rachete în spațiu și știm din ce în ce mai multe despre genetica umană (și nu numai), clonăm. Și totuși, niciuna dintre cele de mai sus nu ne scutește să fim la fel de încâlciți când vine vorba de întrebări cu tentă existențială. Tindem și azi să credem că suntem mai mult decât părțile noastre componente și că avem nevoie ca ceea ce suntem și ce facem să lase o urmă, cât de mică, în lume.

Până la urmă, oare de ce ne preocupă sensul vieții? Motanul meu nu pare să fie tulburat de sensul lui în viață. În ciuda unei atare lipse, pare să fie mult mai adaptat decât mine. Și-atunci la ne trebuie atât de multă tulburare și confuzie?

Știința spune că problema noastră a început odată cu combinația dintre conștiința de sine și conștientizarea morții. Comun cu orice alte animale, avem instinctul de supraviețuire. Avem un corp care să ne ajute și mecanisme de supraviețuire automate. Ca ființe conștiente ne străduim să supraviețuim. Pănă aici totul e în regulă. Problema este că, cu totul diferit de restul viețuitoarelor, noi suntem singurii care suntem conștienți că viața noastră se va sfârși inevitabil. Adică înțelegem că, în ciuda tuturor eforturilor de supraviețuire, sfârșitul e inevitabil. Asta-i permite motanului să fie relaxat. De vreme ce nu știe că viața lui se termină, nu se grăbește nicăieri. Si pentru că doar stă și o trăiește, nu are nevoie nici de sens.

Studiile demonstrează că stimulii care ne amintesc de posibilitatea sfârșitului au impact asupra dorințelor, sentimentelor sau valorilor noastre. Ne afectează dorința de a avea copii, nivelul de patriotism, credința religioasă sau valorizarea relației de cuplu.

De ce avem nevoie de o viață cu semnificație? Pentru știm că suntem muritori și, în același timp, vrem să învingem asta. Vrem să lăsăm în urmă ceva care ne supraviețuiește. Să găsești sensul vieții tale înseamnă să devii nemuritor.

La ce ne folosește o viața cu semnificație? E clar că nu la nemurire. Atunci la ce? Studiile arată că ne ajută să trecem mai ușor peste evenimentele nefericite ale vieții, ne ajută la păstrarea sănătății mentale și ne ajută să trăim, nu pentru totdeauna ce-i drept, dar mai mult decât cei care nu știu care e rostul lor pe lume. Așa stând lucrurile, deși demersul este câteodată profund inconfortabil, găsirea semnificației care mă împlinește merită efortul.

Iar ce mă împlinește este personal, de vreme ce rețeta fericirii nu există.

(imagine: http://www.thatsreallypossible.com)