Unde găsești empatie și înțelegere

unde gasesti empatie si intelegere

Ai crede, la prima vedere că ajută să fi avut o experiență comună cu omul din fața ta. Dar să vedem… Voi ce credeți? Dacă am avut o experiență traumatică (deces sau pierderea serviciului, de exemplu) și ne luptăm cu urmările ei, unde credeți că putem găsi atât empatie cât și înțelegere? Împărtășind expriența noastră cu cei care au trecut prin ea sau cu cei care nu au trecut niciodată încă prin așa ceva?

Răspunsul corect pare să fie acela că deși e adevărat că vom găsi înțelegere în ambele cazuri, empatia va veni, mai degrabă de la cei care nu au trecut prin experiențe similare. De ce? Pentru că noi, oamenii, suntem tentați să evaluăm și să tragem concluzii. Așa că, dacă am trecut printr-o experiență similară, voi evalua modul meu de cooperare cu evenimentul traumatic și voi îl voi compara cu cel al celui din fața mea. Dacă ajung la concluzia că se descurcă mai bine, atunci nu am de ce să îi ofer compasiunea mea, ci mai degrabă invidia sau admirația (după posibilități). Dacă se descurcă mai prost, atunci nu va primi compasiune (care presupune egalitate) ci milă.

De vreme ce nu e vorba de rele intenții ci doar de modul în care ne fucționează mintea, eu zic că e interesant să vedem care sunt principiile pe care le aplicăm. În primul rând, o dată ce am trecut prin evenimentul traumatic și i-am făcut față, se întâmplă două lucruri. Primul este acela că bucuria de a-i fi făcut față tinde să “șteargă” din memorie chinul emoțional care a însoțit procesul. Adică îmi aduc aminte că “a fost greu” dar nu mai pot retrăi cu acuratețe emoțiile la intensitatea lor de atunci. Al doilea este că, orice victorie în fața vieții capitalizează stimă de sine. Iar asta vine, implicit, cu un pic de aroganță existențială care, aplicată la altă persoană, se traduce în constatarea că “dacă eu am putut, atunci poți și tu”. Odată aplicate cele două principii, ajungem rapid la concluzia (care deja pare logică) că nu este așa de greu cum pare și că se poate. Urmarea este că vom tinde să îi evaluăm negativ pe cei care trec prin experiențe similare dar se descurcă mai puțin bine decât considerăm că am făcut-o noi.

Din cele de mai sus rezultă două lucruri. Dacă vreau empatie, atunci am mai mari șanse să o găsesc împărtășind experiența mea fie cu cei care se află în aceeași situație prin care trec și eu fie cu cei care nu au experimentat-o încă. Pentru că cei ajunși deja de partea cealaltă a încercării pot fi, mai degrabă, furnizori de soluții nu de umere comode. Exceptând cazul în care cel ce a trecut deja prin furcile caudine ale unui anume tip de experiență este dispus, pe durata discuției, să uite experiența lui și să fie deschis pentru cea a omului din fața lui.

De vreți să aflați mai multe, găsiți aici detalii despre studiile care au scos la iveală cele de mai sus.

(imagine: http://rayhiltz.com/what-the-world-needs-now-is-empathy/)


O viață fericită sau o viață împlinită?

happiness-meaning1

La prima vedere te tentează să crezi că vorbim de unul sau același lucru. O viață fericită = o viață împlinită. Ei bine, ca de fiecare dată, viața reală  demonstrează că nu există echivalențe universal aplicabile. Și nici aceasta nu face excepție. Experiențele pot avea legătură între ele –  omul fericit poate concluziona că are și o viață împlinită – dar o viață fericită nu e automat același lucru cu o viață împlinită.

Haideți să vedem ce anume ne face, de pildă, fericiți dar nu împliniți. Care sunt lucrurile care aduc doar fericire?  Sentimentul de bine (adică să poți declara că îți este bine), sentimentul că duci o viață ușoară, o stare bună de sănătate, capacitatea de a putea cumpăra lucrurile de care crezi că ai nevoie, îndeplinirea obiectivelor personale stabilite pe termen scurt.

Dar ce ne face să ne simțim împliniți și nu neapărat fericiți? Visul la viața noastră viitoare, urmărirea obiectivelor personale pe termen lung, sentimentul că avem timp să ne gândim la lucrurile care contează,  cititul sau învățatul de plăcere,  poziționarea relațiilor sociale înaintea vieții profesionale dar și o viață profesională care ne reprezintă, o viață sexuală considerată mulțumitoare, un sentiment de control al propriei vieți sau gradul potrivit de mulțumire față de propria persoană.

Ce pare să prezică îmbinarea – rară dar posibilă – a ambelor? Perceperea propriei vieți ca fiind mai degrabă o înșiruire de evenimente pozitive,  lipsa plictiselii, sentimentul de integrare (relații satisfăcătoare cu ceilalți), sentimentul că ceilalți ne apreciază.

Cele de mai sus sunt reliefate de un studiu. Există și lucruri suprinzătoare. Cine ar fi crezut, de exemplu, că gătitul sau uitatul la televizor intră la categoria „viață împlinită”. Dacă însă te gândești mai atent, ambele te definesc și cer dedicație (adică investiție de viață de vreme ce le dedic timp).

Ce concluzionează autorii?  Fericirea are legătură , mai degrabă, cu ceea ce ne dorim sau ne trebuie. Prin contrast împlinirea pare legată de activități care ajută la exprimarea de sine și care implică și alte persoane. Acțiunile care aduc împlinire, aduc cu sine, de multe ori, și o creștere a nivelului de stres, de îngrijorare (anxietate) iar acestea reduc nivelul de fericire.  Dacă fericirea este axată mai ales pe prezent, împlinirea are nevoie să integreze și trecutul și viitorul, chiar dacă asta presupune că nu ți-e prea bine în prezent.  Așa devine pozibil ca nefericiri trecute să scadă nivelul fericirii de azi dar să devină purtătoare de împlinire în viitor, cel mai probabil pentru că suntem ființe căutătoare de sens.

Deși folosim banii și alte artificii culturale sau sociale pentru a ne simți satisfăcuți, fericirea pare să vină mai degrabă din sentimentul că nevoile și dorințele ne sunt satisfăcute. Pare deci că, omul fericit, este mai degrabă varianta simplă a lui homo-sapiens.  Sentimentul de împlinire include însă sentimente și activități mai complexe, inclusiv capacitatea de auto-proiectare în cele trei dimensiuni ale timpului.

Ce înțeleg eu din asta? Că avem de alergat după mai mulți iepuri. Iar asta presupune că putem fi în situația în care avem de ales între fericire și sensul vieții, așa cum ni le definim fiecare dintre noi.

(imagine: http://blog.sandglaz.com)


O fi bună gândirea pozitivă dar până când?

gandirea pozitiva

Poate că vă surprinde titlul de vreme ce mă ocup cu psihoterapia.  Se presupune că a face oamenii să vadă partea plină a paharului e treaba mea. Corect, așa și este. Dar unde ne oprim?  Pentru că o fi gândirea pozitivă foarte bună dar nu rezolvă toate problemele.  Să îți pese de ceilalți și să fii bun cu ei, să le ierți și să le înțelegi greșelile, să treci mulțumit și grațios prin viață, să privești viitorul cu optimism și entuziasm sunt toate lucruri pozitive.  Doar că lucrurile nu sunt întotdeauna atât de simple. Să ții cont de ceilalți e în regulă atât timp cât ei contează pentru tine iar punerea în practică a „ținutului de cont” nu are ca rezultat  scoaterea ta din calcul. Să fii bun cu ceilalți e absolut OK cu condiția ca beneficiarii să o marcheze ca bunătate și nu ca slăbiciune.  Să fii înțelegător e util atât timp cât și beneficiarul înțelegerii e pregătit să facă adnotări privind așteptările lui. Să fii fericit și optimist e cel mai bun lucru. Exceptând cazul în care,  de exemplu,  ești dependent de jocuri de noroc, caz în care fix atitudinea pozitivă te bagă în bucluc.

Realist privind lucrurile, gândirea pozitivă are beneficiile dar și limitările ei. Beneficiile se regăsesc peste tot. De la The Secret, până la cărți de auto-antrenare în ale gândirii pozitive.  Și eu cred că e important să înțelegi că pentru orice lucru de care ai a te plânge există opusul lui pe care ți-l dorești și că e mai util să îți schimbi pozitiv formulările interne sau în raport cu ceilalți. Și eu cred că e de folos să formulăm încurajator povestea pe care ne-o spunem despre realitate chiar și atunci când realitatea ne calcă zdravăn pe bombeurile existențiale. Nu în ultimul rând, și eu cred că a deprinde obișnuința de a genera scenarii alternative pozitive scade mult nivelul de anxietate.

Ce nu cred însă este că ajunge să gândești pozitiv pentru ca lucrurile să se întâmple. Nu de alta, dar nici să gândești negativ nu e suficient. Altminteri toți am câștiga la loterie sau am fi permanent sănătoși tun și niciunul dintre noi nu am avea vecini scandalagii sau parteneri nervoși de trafic. Altfel spus, eu aș da gândirii pozitive rang de unealtă utilă în gestionarea existenței mele și nu pe cel de generator automat de bunăstare existențială.

Am cunoscut oameni atât de preocupați de generare de gândire pozitivă că nu prea mai apucau să facă altceva. Sau oameni pe care un optimism exagerat i-a adus în situații fără de ieșire.  Iată aici un studiu  care demonstrează practic  ce aduce prea multă gândire pozitivă:  lipsă de energie pentru a mai face ceva în afară de a visa cu ochii deschiși.  Lucru explicabil de altfel, pentru că acesta este unul dintre dezavantajele gândirii pozitive:  face să pară că lucrul dorit s-a întâmplat deja. E drept că asta reduce nivelul de stres și relaxează dar, implicit, demobilizează. Alt dezanvantaj este că de vreme ce se concentrează pe rezultat, nu prea are treabă cu soluțiile, cu modul în care ajungi de unde ești azi (din locul în care nu ai ce vrei) acolo unde își dorești.  Găsiți aici alt studiu care a demonstrat că gândirea pozitivă singură nu ajută la pierderea în greutate, ci din contră.

Ca de obicei, eu cred că adevărul se află în echilibru.  Reformularea pozitivă și gândirea pozitivă despre găsirea de soluții sunt, zic eu, o formă de gândire pozitivă  integrată în realitate.  Am găsit și pe cineva care i-a dat un nume: „mental constrasting”.  Care propune combinația dintre a te gândi la rezultat și apoi de a dedica tot atât timp de visare pentru găsirea obstacolelor.  Una caldă, una rece – cum ar spune o veche zicală. Rezultatul are legătură cu visul iar obstacolul este bătaia de cap provenită din realitate. Așa putem combina ce e mai bun din vis și din realitate: relaxare și speranță dar și mobilizare și perseverentă.

(imagine: thisfragiletent.com)


Pilula anticoncepțională, doar o pilulă?

pilula

 

Mie îmi place să spun că lucrurile mari se fac cu lucruri mici. Să luăm pilula, de exemplu. Da, da, pilula anticoncepțională. La prima vedere, singurele urmări ale pilulei sunt contracepția și, eventual, efectele ei secundare menționate în prospect. Dar, haideți să privim problema, vorba lui Petre Țuțea,  mai vulturește, cu perspectivă. Eu cred că tot pilula cu pricina ar fi putut contribui nu numai la schimbarea  psihologiei femeii ci și la cea a bărbatului. Și, implicit, ar fi putut influența dinamica relațiilor dintre ei.

Să mă explic… Pilula a permis femeii, pentru prima dată în istorie, să poată face sex fără urmări și, fără perspectiva cea mai tragică a sexului adică fără procreere nedorită. Mai mult, a permis acest lucru fără a mai fi nevoie de colaborarea partenerului sau chiar fără știința lui. O simplă pastilă a făcut posibil ca femeia să aibă parte doar de bucuria de a face sex, dar fără gestionarea post-neliniștii, vinovăției sau blamării stilului de viață. În plus, de vreme ce nu aveau să mai existe urmări care puteau avea nevoie de legalizarea relației, criteriile de selecție au devenit și ele mai palpabile și mai mult orientate pe „acum” (plăcere, planul fizic) și mai puțin pe viitor (abilitățile utile pentru o relație de lungă durată sau o familie). Pe scurt, a devenit posibil ca femeia să privească sexul mai… bărbătește. Din acest punct, devine logic că femeia a avut, tot din acest moment, accesul la hățurile propriei planificări de viața. Ea, și doar ea putea acum decide, iar maternitatea sau întemeierea unei familii se declanșau doar în momentul considerat de ea ca potrivit. Și tot pilula a făcut posibil ca orice femeie să poată experimenta sexual și, deci, să poată avea un termen de comparație și implicit și așteptări legate nu doar de caracterul sau de potența socială sau financiară a partenerulu,i ci din cele strict sexuale.

Să ne gândim puțin cum arăta viața femeii de acum 100 de ani și cum arată viața ei acum. De la programa scolară, axată la vremea aia pe gospodărie, la țelurile încurajate cultural, schimbarea e majoră. Femeile pot face acum cu viața și cariera lor orice doresc. Câștigă, în multe dintre cazuri, la fel precum bărbații sau chiar mai mult. Pot face sex cu cine și când vor, pentru că pănă și morala s-a adaptat pilulei. Bărbații au început să aibă grijă mai mult de cum arată – iar acest lucru se reflectă în creșterile din domeniile cosmeticelor bărbătești și a esteticii. Începe să nu mai fie o supriză ca tatăl copilului să fie cel care rămâne acasă cu cel mic.

Dacă privim relația de cuplu ca pe-o balanță, eu cred că mica pilulă a cam dat de furcă echilibrului. Nu numai pentru că l-a tulburat, dar a făcut să fie necesară rebalansarea comportamentelor. Independență, control, putere, nevoie de protecție, capacitate de decizie, criterii de selecție – toate acestea și nu numai,  s-au redistribuit. Iar asta tinde să redefinească relația în sine și rolul partenerilor în cuplu. Doar o pilulă? Sau mai mult de-atât?

(imagine: http://www.huffingtonpost.com/)


Care este diferența dintre vise și îndeplinirea lor?

care este diferenta dintre vise si indeplinirea lor

Există o grămadă de cărți despre legătura dintre vise și realitate. Nu mă refer la ceea ce visăm noaptea, cu ochii închiși, ci la primul stadiu al oricărei povești de viață realizate, adică visatul ei cu ochii deschiși. Nu știu dacă v-ați gândit vreodată care e diferența dintre vise și îndeplinirea lor. Despre lumea în care visăm și lumea în care lucrurile se întâmplă, despre lumea în care se construiesc visele și lumea în care se pun în practică planurile.

Așa cum probabil știți deja despre mine, nu cred în teoria conspirației existențiale sau universale.  Ca atare, nu cred că visele se întâmplă ci cred că le facem să se întâmple. Dacă acceptăm această premisă, atunci mi se pare interesant să explorăm care sunt principiile care guvernează cele două lumi – lumea în care visăm și lumea în care punem visele în practică (adică le îndeplinim).

Pentru că oricare lucru concret și real a început prin a fi, cândva, în mintea cuiva, o să încep cu lumea viselor și cu principiile ei.

Lumea viselor este guvernată de dorință, de speranță și de potențialul nostru de dezvoltare. De vreme ce visăm la lucrurile pe care nu le avem, visul idealizează. Se concentrează mai degrabă pe beneficii, pe care nu le arată cu degetul ci, le împachetează în emoții pozitive. Dacă  visezi la dragostea adevărată, o să faci o poveste guvernată de toate sentimentele și trăirile pozitive asociate cu iubirea. În vis, managementul de zi cu zi al unei relații de lungă durată nu o să pară un element de luat în calcul.

Lumea visătorului operează cu simboluri, cu concepte, cu emoții și cu sentimente. Nu este tributară timpului. Atunci când visezi cu ochii deschiși, orice îți dorești pare că se poate întâmpla peste noapte. Lumea în care ne imaginăm este o lume fără efort. E singura dimensiune în care nu transpiri când mergi la sală, în care înveți fără să simți că pierzi nopțile sau în care îți găsești perechea fără să o cauți.  Visătorul își face treaba  investind creativitate dar nedepunând efort,lucrând la nivel la nivel de concept. Beneficiile pe care se bazează sunt emoțiile și sentimentele asociate cu îndeplinirea (ipotetică) a visului.

Lumea în care aducem visele la realitate este guvernată de principii diferite. Primul este realitatea concretă. Spre deosebire de visător, “îndeplinitorul de vise” are de-a face cu o lume concretă în care conceptul nu se regăsește.  Are deci nevoie să identifice cum anume să recunoască conceptele în lumea lui. Să mă explic… Fericirea este un concept prezent în mai toate instrucțiunile visătorului. El îi spune îndeplinitorului de vise: “vreau să fiu fericit”. Doar că fericirea nu umblă ca atare prin lumea îndeplinitorului de vise. Ci se regăsește sub forme diverse: bani, relații de cuplu, cariere, case sau mașini. Îndeplinitorul de vise nu are ca reper decât poate emoția asociată cu găsirea obiectului dorinței dar doar atât nu ajunge pentru orientarea lui eficientă. Are nevoie, deci, ca visătorul să fie cât mai specific și să îi traducă conceptele în lucruri tangibile, reale. Al doilea principiu este cel al investiției de răbdare. Pentru că în lumea îndeplinitorului de vise e nevoie de timp și de efort pentru a aduce visele la realitate. Mai e nevoie și de un alt element important: credința că va reuși.  Al treilea principiu este cel al planificării și al orientării. Ce nevoie ar avea visătorul să se întrebe unde a ajuns cu visul, de vreme ce e suficient să se gândească pentru ca visul să aibă o finalitate, ce-i drept imaginară. Indeplinitorul de vise are nevoie de repere concrete care să îi confirme progresul și să îi valideze efortul. În lipsa acestora se descurajează. Îndeplinitorul de vise se bazează pe lucruri reale, concrete, definite cu exactitate. Are nevoie de planificare și de repere.

Un tandem eficient între visător și îndeplinitorul de vise înseamnă capacitatea de a face ca visele să devină realitate. Studiile arată că oamenii care ajung cel mai aproape de visele lor au în comun următoarele: își lasă imaginația liberă atunci când visează la viitorul lor, uită de imaginație odată ce au terminat de visat și se transformă în planificatori exigenți, sunt convinși că vor reuși și sunt gata să plătească prețul pentru reușita lor.

(imagine: livegoodguide.com)


De ce nu contează ce gândesc ceilalți?

de ce nu conteaza ce gandesc ceilalti

Despre citirea gândurilor am pomenit la începutul aventurilor mele “scriitoricești”. Dar chiar dacă nu știm ce gândesc ceilalți, are oare vreun rost să ne pese?

Înainte să ajungem la vreo concluzie logică, haideți să explorăm originile preocupării noastre pentru ce se întâmplă în capul celorlalți cu privire la persoana noastră. La baza preocupării este nevoia de a fi acceptat. Evoluționist vorbind, ni se trage de la începuturile noastre, adică din timpurile când eram doar omul pe cale să devină pe deplin sapiens.  Atunci, să fii acceptat de tribul tău era una dintre singurele, dacă nu unica metodă de supraviețuire. Tribul însemna acces mai facil la hrană, la adăpost și la apărare. Ce te punea în pericol atunci, te putea mânca la prânz.  Acesta este începutul care ne mai trezește și azi nevoia de acceptare și, respectiv frica de respingere. Societatea s-a schimbat ceva de atunci. Admiratorii ei spun că a evoluat. La fel și mare parte din creierul nostru. O parte a a lui însă a rămas neschimbată. Și deși partea evoluată pricepe că data din calendar ne plasează în 2015, partea ancestrală nu a băgat de seamă că peisajul s-a schimbat, că mamuții au dispărut, că peștera s-a transformat în apartament….  Așa că nu încetează să ne trimită semnașe despre cât de important este să fii acceptat și să nu fii singur.

Ne place sau nu, vorba bancului, asta avem cu asta defilăm. Nu ne putem schimba creierul. Ar fi și păcat pentru că face și multe lucruri bune. Putem însă înțelege cum funcționează și putem să trăim armonios ținând cont de particularitățile lui. Să vedem cum funcționează asta în cazul de față.

În primul rând e clar că o să-mi pese pentru că asta mă ajută să am sentimentul că mă integrez social. În plus, am stabilit că nu avem buton de “on/off”. Pot însă defini ce reprezintă astăzi “tribul” pentru mine. Dacă pe vremea peșterii probabil apucam să văd vreo 20 de oameni diferiți în cursul vieții, probabil toți din tribul meu, astăzi nu tot ce văd are vreo legătură cu tribul meu. Redefinirea noțiunii de trib și reactualizarea ei la viața mea de azi  îmi poate face viața suportabilă. Pentru că păstrează cam aceleași dimensiuni numerice. Oricât de multă lume aș cunoaște, cei care chiar contează pentru mine ajung probabil tot pe la 20 ca număr. Dacă sunt mult mai mulți decât atât, atunci înseamnă că e de lucru la redefinirea lui “contează pentru mine”.

Cum știu dacă un om e parte din tribul meu sau nu? Păi să vedem… Eu zic că se aplică următoarele criterii: (1) are influență directă (impact) în viața mea, (2) are sisteme de valori similare cu ale mele și (3) l-am investit emoțional. Dacă le aplicați, câți oameni contează astăzi pentru voi?

Odată ce am tribul definit, mai am de luat în calcul niște adevăruri existențiale, formulate practic:

Suntem singurii trăitori ai vieții noastre. Restul sunt privitori. Asta implică faptul că nimeni nu știe mai bine decât noi ce ni se potrivește și ce ne face mulțumiți de viața noastră. Părerea exterioară vieții mele e de luat în calcul, dar numai ținând cont de faptul că sunt, până la urmă, singurul expert în viața mea. Ceea ce e greșit pentru altul, poate fi bun pentru mine. Și viceversa.

Viața e prea scurtă. Asta ne împiedică să ne plictisim dar ne presează să ne realizăm, să ne îndeplinim potențialul maxim. Dacă țin cont de prea multe păreri, nu mai am timp să trăiesc.

Nu poți trece prin viață mulțumind pe toată lumea. Pentru că suntem imperfecți și, mai ales pentru că suntem diferiți. În plus, oamenii sunt echipați să le pese mai mult de propria persoană (deci nu de alții), să uite repede ce nu le convine și să accepte ce nu pot schimba.

Deci, de ce nu contează ce gândesc ceilalți? Pentru că dacă nu sunt atent, greutatea gândurilor pe care le atribui celorlalți devine o povară. Pentru că odată ce las deoparte ce pot aștepta ceilalți de la mine, am șansa de a afla cine sunt.  Nu în ultimul rând pentru că,  odată ce înțeleg că ar fi de dorit ca ceilalți să mă accepte dar nu e obligatoriu, mă eliberez de condiționarea acceptabilității și devin liber să am viața proprie, conform așteptărilor mele.

(imagine: thesurvivalplaceblog.com)


Am o mamă sau am o problemă?

ai o mama sau o problema

Tot din ciclul „Cum să stai călare pe dragon”, am plăcerea să vă prezint azi ceea ce eu numesc „mama problemă”. Cum știu dacă am o mamă problemă? Răspunsul ar fi acela că, ori de câte ori o văd, nu sunt sigur dacă am o mamă sau am o problemă. Mamele problemă vin în mai multe modele: mama local-kombat, mama catastrofică, mama polițist, mama oglindă, mama martir și mama invizibilă. Să  încerc să le descriu pe rând și pe scurt.

Mama local-kombat (sau mama furioasă). Nu mă refer la faptul că, oricare dintre noi, în calitate de părinți inclusiv, ne mai și înfuriem. Furia, în cantități mici și cu manifestări controlate și rare poate avea rol de semnalare a seriozității unei situații și, ca atare poate ajuta în educația copilului. Dar când nu mai este o excepție și când  izbucnirile de furie însoțite de comportamentel aferente devin o obișnuință, atunci încep problemele. Nu numai că în copilărie izbucnirile de furie condiționează un nivel ridicat al anxietății dar copilul ajunge să creadă că ceea ce se întâmplă are legătură cu el, adică se întâmplă din cauza lui.  Odată ajuns adult această condiționare se păstrează.  De multe ori, adultul își condiționează viața în conformitate cu cerințele mamei în încercarea de a evita furia și consecințele acesteia (vinovăție, anxietate). Adulții care tind să mulțumească pe toată lumea sunt, de regulă, copii crescuți de mame local-kombat. Și poate că, printr-un noroc, devin diplomați sau buni mediațori de coflicte, dar dacă norocul lipsește sfârșesc prin a-și trăi viața după rețeta celorlalți, în încercarea disperată de a evita orice conflict.

Mama catastrofică (sau mama axioasă). Sigur că puțină îngrijorare păzește pepenii, dar când nu îi lasă să crească și nici să fie culeși e semn că nu mai e un lucru bun. Copilul mamei catastrofice ajunge să nu mai poată explora nimic din proprie inițiativă. Tot ce se întâmplă se va desfășura într-un mediu perceput ca sigur de către mamă. Care mamă se panichează la cel mai mic semn că progenitura ar putea face ceva, oricât de mic, care să îl pună în pericol pe el sau viitorul lui luminos. De la jucăriile spălate cu spirt, la plimbatul doar de mâna părintelui în copilăria mică, până la interzicerile multiple din adolescență, ajungem la rapoartele pe care adultul le are de dat zilnic pentru care primește la schimb îngrijorări sub forma de scenarii mai mult sau mai puțin catastrofice. O durere de cap se lasă cu povești despre decese și cu programări la computer tomografii, o discuție cu șeful cu spectrul șomajului, o discuție conjugală cu copiii lăsați pe drumuri și singurătate pentru restul vieții. Adulții care ezită să facă cea mai mică schimbare în viața lor sunt, de cele mai multe ori, copiii crescuți de mamele catastrofice.

Mama polițist (mama obsedată de control) Este modelul care tinde să preia controlul asupra tuturor aspectelor vieții copilului. Totul se desfășoară după o rețetă. Dacă la început e mai important cât crede mama că trebuie să mănnce copilul și nu cât are el poftă, pe măsură de odrasla crește se lărgește și aria de control. Principiul care stă la bază este „eu te-am făcut eu știu ce e bine pentru tine și ce ți se potrivește”. În cantități firești, controlul are rolul de a seta repere și de a pune bazele unor principii sociale de viață. Dacă însă trecem de nivelul optim, ajungem la a crede că știi ce simte sau ce gândește celălalt mai bine decât el.  Copiii crescuți de mame polițist vor învăța să se gândească bine înainte de a vorbi (dacă au baftă) și vor fi terorizați de perspectiva de a spune cuiva ce gândesc (dacă nu o au).

Mama oglindă (mama narcisistă). Adică mama centrată în jurul propriei persoane, care nu are habar cum anume se simte sau se transmite empatia. Orice ar spune copilul, în maxim 30 de secunde găsește o soluție de re-centrare a discuției pe propria persoană. Mama oglindă subordonează copilul propriei imagini de sine. Acesta primește misiunea de a fi perfect în orice aspect al vieții lui. Astfel, mama oglindă este moartă de oboseală și cu nervii la pământ pentru că are copilul bolnav. Sau nu poate înțelege cum de copilul poate fi atât de nerecunoscător încât să ia o notă mică, după cât de mult efort investește ea în educație lui. În plus, mama oglindă întoarce orice încercare de a obține afectivitate sau susținere. „Ești obosit? Mie îmi spui, care muncesc de dimineața până seara și nici măcar nu am vârsta ta… La anii tâi eu puteam să nu dorm deloc.” Copilul mamei oglindă se află în situația paradoxală de a încerca să fie cineva în timp ce se subordonează total mamei. Ajunși adulți, pot rămâne în relații disfuncționale sperând că o să le facă să meargă(dincolo de orice rațiune) sau pot suferi de sindromul „eu pot” (adică se bazează doar pe ei și setându-și standarde extrem de exigente).

Mama martir (mama care se sacrifică). Despre sacrificiu am mai scris. Așa că o să spun doar că mama martir este cea care pasează responsabilitatea vieții ei netrăite copilului. Acesta devine astfel responsabil să facă să merite un sacrificiu pe care nu l-a cerut. Adultul de mai târziu poate sfârși prin a-și tria acțiunile având ca și criteriu principal fericirea mamei martir. Un obiectiv dificil de vreme ce fericirea e la mamă iar acțiunea la copil.

Mama invizibilă (mama indisponibilă emoțional). Este tipul de mamă care se concentrează asupra propriilor probleme de viață sau de sănătate și devine absentă în viața copilului. Aportul emoțional este extrem de important pentru dezvoltarea armonioasă a copilului. Care, în cazul mamei invizibile, are parte de un mesaj contradictoriu: deși o vede, nu o simte prezentă. Copilul mamei invizibile sfârșește prin a crede că este lipsa de afectivitate a mamei este responsabilitatea lui și că, de vreme ce mama nu îl vede, înseamnă că nu are valoare. În plus, nu are de la cine să învețe ABC-ul emoțional, așa că va trăi această absență afectivă la nivel maxim. Adultul de mai târziu va tinde să experimenteze extreme emoționale, va avea dificultăți de relaționare emoțională cu ceilalți și va tinde să pună nevoile celorlalți înaintea propriilor nevoi.

Ce e de făcut dacă ai o problemă la pachet cu mama? Sigur că abordarea pentru fiecare model de mamă este specifică. Dar, dincolo de particularități există câțiva pași comuni. Primul pas este să recunoști că, e lângă mamă, ai o problemă și să accepți că o ai.  Oamenii nu se schimbă când vrem noi, ci când vor ei. Iar asta e valabil și pentru mame. Nu poți schimba nici relația de rudenie. E mama ta și așa va rămâne. Nu are rost să îi explici ce face. Dacă ar fi putut înțelege, nu ar mai fi făcut. Al doilea pas este să te concentrezi  pe ce poți schimba. Nu o poți schimba pe ea, dar poți schimba modul în care relaționezi cu ea și, implicit modul în care reacționezi la comportamentele ei. Spune-i ce anume simți și ce anume obține de la tine. (fapt că îmi spui ce să fac, mă face să mă simt frustrat și nu obții de la mine supunere ci gânduri negative și înjurături în gând). Al treilea pas este să te întrebi ce vrei de la tine și de la viața ta. Asta implică să te întrebi în ce fel îți modelează mama ta viața și propria persoană și cum ar arăta ele dacă nu ai mai ține cont de ea. Ultimul pas este limitarea relației la noile standarde. Ultimul pas poate implica inclusiv limitarea contactului. Știu că sună dur să recomanzi limitarea interacțiunilor cu propria mamă dar sunt situații în care este singura soluție pentru recăpătarea vieții sau chiar a sănătății.

(imagine: www.graphicsagogo.com/)


Dragostea ne face fericiți?

dragostea ne face fericiti

Poate că subiectul a venit la îndemână ca urmare a agitației de Sfântul Valentin. Nu, nu vreau să mă apuc de vreo polemică legată de sărbătoare în sine. Ci doar să plec de la faptul că marea majoritate a reclamelor legate de eveniment păreau să ne confirme că dacă iubești ești fericit. Eu, mai pragmatică de felul meu, am căutat să aflu ce spune știința despre asta. Deci, ne face dragostea automat și fericiți?

Surpriză (sau poate nu chiar) dar echivalența nu există. Sigur că e adevărat că iubirea poate fi generatoare de fericire sau de bucurie dar, pe lângă emoțiile pozitive, are o seamă de manifestări care nu fericesc pe nimeni: anxietate, depresie, insomnie… și lista nu se oprește aici. Nu, nu, nu-i vorba despre despărțire. Ci despre dragoste. Iată și-un studiu care se numește sugestiv „te iubesc mai mult decât pot suporta” care a concluzionat că dragostea vine și cu dezavantaje. Și cum fericirea nu este doar despre prezența emoțiilor pozitive ci și despre absența celor negative, începe să devină clar de ce nu putem echivala dragostea cu fericirea.

Dar oare de ce lucrurile se complică și de ce nu poate veni dragostea la pachet doar cu fericirea? Conform unei alte teorii, dragostea aduce fericirea, dar nu oricum ci cu condiția de a iubi într-un anumit fel. Adică respectându-te pe tine și, implicit, respectându-l pe celălalt.

Eu cred că, pentru a putea iubi și a putea fi fericit în același timp ai nevoie să te înțelegi pe tine, să știi exact ce vrei și ce nu vrei să faci.  Pe lângă asta e nevoie să știi că meriți respect și afecțiune și că nu sunt valori negociabile, mai ales într-o relație de lungă durată.  Pentru a putea fi fericiți cu altcineva avem nevoie, mai întâi de toate, să știm cum să fim fericiți cu propriile persoane. Dacă învăț să mă iubesc pe mine voi înțelege că altcineva are motive să mă iubească. Și chiar dacă nu mă iubește, asta nu se întâmplă pentru eu sunt de neiubit ci pentru că nu e persoana potrivită pentru mine. Asta este cred eu veriga de legătură între cele două teorii: stima de sine. Cei care nu au o părere prea bună despre ei vor tinde să se regăsească în prima teorie, aceea a dragostei cu chinuri. Care sunt tipurile de probleme relaționale pe care le aduce după sine o părere proastă despre propria persoană? Găsiți mai multe despre asta în următoarea ediție a Cafelei de duminică.

Dragostea ne face fericiți? Nu știu… O stimă de sine sănătoasă face cu siguranță acest lucru.

(imagine: http://davidduke.com/)


Cuvintele care ajută

cuvintele care ajuta

Știm să vorbim. Dar oare asta ajunge pentru a transmite un mesaj? O parte din clenciurile relaționale vin din utilizarea unor formule standard. Marea problemă este că, deși le folosește toată lumea, iar asta ne dă impresia că știm și ce obținem cu ele, ceea ce obținem de fapt este cu totul altceva.  Eu m-am gândit să iau la bani mărunți doar cîteva dintre ele. Altfel spus, ce ai nevoie să reformulezi pentru a-ți îmbunătăti relația, care sunt „cuvintele care ajută” o relație?

Pe primul loc, am plăcerea să vă prezint simplul, faimosul și arhiutilizatul „de ce?”  Îl găsim natural în conversațiile dintre noi sub formă interogativă și are, chipurile, rolul de a obține mai multe informații cu privire la ceva ce a spus, făcut sau gândit altcineva.  Conform unei vechi zicale, nu întrebarea e problema și răspunsul. În cazul de față, problema e că răspunsul este o justificare. Simplul fapt că cineva mă întreabă „de ce ai făcut asta?” mă face să mă întreb dacă nu am făcut ceva greșit.  Din această cauză, justificarea are ca primă funcție apărarea. E o realitate faptul că în viața noastră, a tuturor, „de ce?” apare mai degrabă în situații negative. Așa că, dacă vreți să obțineți informații și nu justificări, e util să înlocuiți „de ce-ul” cu variante mai prietenoase. „Ce te face să spui (faci) acest lucru?” „Ce anume obții dacă faci sau spui acest lucru?” sau „La ce te ajută?”

Pe locul următor, vine expresia „tu ar trebui să”.  Să începem cu banalul „tu”. Folosirea lui ne poate apropia, dacă exprimă o declarație, de genul „tu reprezinți foarte mult pentru mine”. Nu același efect obținem însă dacă ne folosim de el pentru a-i spune omului ce să facă. „Tu ar trebui să fii mai atent” sau „tu ar trebui să fii mai ordonat” comunică două lucruri. Primul ar fi că omul nu e bine așa cum e, de vreme ce ar trebui să fie altfel. Cel de-al doilea că nu are de ales, de vreme ce „trebuie” nu lasă loc de opțiune personală. Alternativa este să adresez nu ceea ce „trebuie să facă omul” ci ceea ce vreau eu de fapt să obțin – adică rezultatul. „Ar trebui să fii mai ordonat” se va transforma astfel în „mi-aș dori să păstrăm mai multă ordine în casă”.

Următoarea pe listă este „îmi pare rău dacă..”. A-ți cere scuze nu are legătură numai cu faptul că îți pare rău ci și cu asumarea responsabilității. „Îmi pare rău dacă tu te-ai simțit respins”, spune  că îmi pare rău de situația creată dar lasă loc de alternativa în care, cu puțină baftă, fie că nu are pentru ce să îmi pare rău („dacă” lasă loc de „da”sau „nu”), fie împărțim responsabilitatea. A spune, pur și simplu „îmi pare rău că te-am făcut să te simți respins”, implică atât regretul, cât și asumarea comportamentului.

Ajungem la „dar de ce nu faci așa…”. De vreme ce îl include pe „de ce”, știm deja că nu aduce nimic bun. În cazul acesta particular, „de ce-ul” e agravat de oferirea de soluții și mă refer aici la oferirea de soluții nesolicitate. La prima vedere ofer ajutor și ar fi firesc să obțin recunoștință și apreciere. Dar, de cele mai multe ori, ofer ajutor nesolicitat și primesc frustrare.  Când avem o problemă ce ne lipsește nu e soluția ci susținerea celor apropiați. Asta ne ajută să găsim soluția, împreună cu ei sau separat. Așa că, data viitoare când cineva vă spune „mă scoate șeful din minți”, încercați un „știu cât de frustrant este să nu te înțeleagă șeful” în loc de „dar de ce nu-i spui, pur și simplu, să se ducă dracului”.

Ultima pe lista de azi am zis să pun expresia „nu acum…”. Ea se iscă de cele mai multe ori din conștientizarea faptului că eu nu am dispoziția necesară pentru a-l asculta sau a face ce așteaptă celălalt de la mine. Doar că, celălalt, nu înțelege asta. Ci pur și simplu se simte respins. Mai util ar fi să înlocuiesc varianta seacă cu o variantă mai elaborată și care să conțină un termen de prescriere a indisponibilității mele. De genul „sunt tare obosit acum, dar dacă îmi dai o oră să mă odihnesc, vorbim”.

Poate că vi se par niște lucruri prea simple pentru a face diferența într-o relație. Dar eu vă provoc să  experimentați „cuvintele care ajută” cel puțin o lună și să vedeți schimbările.

(imagine: mindbodysmile.com)


Iubesc omul sau îmi place de el?

iubesc omul sau doar imi place de el

La prima vedere puteți fi tentați să credeți că “dacă iubesc omul îmi și place de el”. Sau invers. Ei bine, în caz că nu v-ați dat seama deja prin intermediul vreunei experiențe de tipul “m-am îndrăgostit de cine nu trebuia” sau “îmi place dar nu-mi spune nimic”, atunci e momentul potrivit să aflați. Sunt două lucruri diferite.

Dar care e granița care desparte simplul “îmi place de tine” de romanticul “te iubesc”. Ei bine, mulți psihologi s-au ocupat de găsirea factorilor care ar putea explica natura iubirii Zick Rubin a fost primul care a făcut un chestionar care a încercat să măsoare dragostea științific și responsabil.

El a ajuns la concluzia că dragostea romantică are trei elemente: (1) atașamentul, definit ca nevoia de a- păsa cuiva de tine și nevoia de a fi în preajma persoanei care face asta (incluzând aici și nevoia de contact fizic); (2) Grija, definită ca valorizarea fericii celeilalte persoane și a nevoilor acestuia, adică punerea lor pe același plan cu fericirea și nevoile personale și (3) intimitate, definită ca nevoia de împărtăși cu cealaltă persoană gânduri sentimente și dorințe.

Pentru a putea defini parametrii dragostei a avut nevoie de un termen de comparație apropiat așa că a definit și un set de criterii pentru a operaționaliza ce înseamnă să “îți placă” de cineva. Găsiți aici chestionarele, dar e interesant de văzut că dragostea adresează aspecte ca dorința de a poseda persoana iubită, impulsul de a-l face pe celălalt să se simtă bine s-au disponibilitatea de a petrece timp pur și simplu uitându-te la cineva, iar mai puțin complicatul “îmi place” are de-a face cu lucruri mai raționale ca inteligența, respectul sau admirația.

Rubin a găsit chiar și elemente care păreau să indice gradul de îndrăgostire. Unul dintre acestea s-a dovedit a fi timpul pe oamenii erau dispuși să îl petreacă uitându-se ochi în ochi.

Ceea ce mie mi se pare că rezolvă dilema pe “repede-înainte” și explică extrem de multe lucruri. Ne place de om cu mintea, dar ne îndrăgostim cu alte părți componente. Așa că, e clar, nu e nevoie să ne placă de om pentru a ne putea îndrăgosti de el. De asta avem nevoie doar dacă plănuim să stăm mai mult timp cu omul în chestiune.
Dacă totuși nu vă place ce citiți aici, puteți fi de acord cu Harry Harlow (The Nature of Love) care spunea că: “So far as love or affection is concerned, psychologists have failed in their mission. The little we know about love does not transcend simple observation, and the little we write about it has been written better by poets and novelists.”

Eu una rămân la părerea că încăpățânarea continuă de a încerca să înțelegi lucruri te menține viu. Și mai are și avantajul că, măcar uneori, chiar te ajută să înțelegi lucruri. În cazul ăsta cum de ajungem să ne îndrăgostim de omul care nu ne place și de ce ne consolăm cu speranța că îl putem schimba.

(imagine: http://ramblingsofaproducer.tumblr.com/)