comunicare Archives - Page 2 of 5

Psihologia criticii – Nu ești bun! Așa, și? Ce dacă?

09/09/2015 by Miruna Stanculescu Leave a Comment

„Critica este unica formă validă de autobiografie”, spunea Oscar Wilde. Corect, dar nu de ce ați crede ci pentru că actul de a critica spune mai multe despre cel care critică decât despre cel care este criticat. Doar că de obicei nu prea apucăm să ne uităm la cel care critică pentru că ne atinge în două puncte vulnerabile. Primul este acela că scopul criticii este acela de a obține altceva de la noi decât suntem pregătiți să oferim (și nu ne place deloc să pierdem din libertatea de a fi cine vrem). Cel de-al doilea este că atunci când suntem criticați ne simțim devalorizați (și nu ne place deloc să ne pierdem din valoarea personală). Care este psihologia criticii? Și, de vreme ce nouă nu ne place, de ce o facem altora?

Critica este o modalitate eficientă de apărare. Deși rareori ne exprimăm adecvat, nu criticăm o persoană ci ceva ce persoana spune sau face. Avem deci nevoie să interpretăm ceea ce face celălalt ca fiind împotriva noastră pentru că ne încalcă valorile, ne pune în pericol ordinea lucrurilor, ne pătează imaginea sau orice altceva. Ceea ce face important ca atunci când sunt criticat să încerc să aflu care este, de fapt, problema emoțională sau practică a celui care mă critică. În plus, criticile se iscă mai ales ca un comentariu la o diferență apărută sau percepută ca fiind acolo, dintre mine și cel care mă critică. De asta mai spun eu, că uneori, după ce te uiți la care sunt diferențele dintre tine și criticul tău, critica devine brusc o veste bună.

În fine, e clar pentru toată lumea că reacționăm diferit la critică. Unii dintre noi ne pricepem să luăm ce ne folosește din mesajul critic și să nu băgăm în seamă restul. Alții dintre noi ne simțim zdrobiți și profund răniți. Practic, din punct de vedere al modului în care reacționăm la critică, ne împărțim în câteva modele. Primul este „auto-crucificatorul”, adică cel care pe dinafară nu prea arată mare lucru dar care apoi se întoarce împotriva propriei persoane și se auto-învinuiește cu spirit de răspundere. Al doilea este „auto-convingătorul”. Reacția aparentă nu este mult diferită de modelul precedent dar deosebirea este aceea că nu se auto-învinuiește ci își caută justificări și circumstanțe atenuante, pe care le verbalizează ca scuze. Al treilea model este cel al „auto-apărătorului”. Modelul acesta vine cu o oarecare vizibilitate a reacției, criticatul încercând să contra-argumenteze asumarea respunsabilității. Mai apoi, nu-și va bate prea tare capul cu ceea ce a auzit și va sfârși prin a crede că cel care critică greșește. Ultimul model este cel al „căutătorului” adică modelul la care reacția implică formularea de întrebări menite să-l ajute să se lămurească despre ce este vorba și dacă poate corecta ceva fie din ceea ce face, fie din percepția celui care îl critică. Este dispus să îți asume responsabilitatea, dar nu va face acest lucru decât dacă găsește critica validă.

Care sunt principiile pe care avem nevoie să le adoptăm pentru a putea face față mai puțin șifonați atunci când suntem criticați? Primul ar fi principiul conform căruia „nimeni nu e deștept toată ziua”, iar asta e valabil și pentru fiecare dintre noi. Este deci în regulă să greșesc și să primesc feed-back negativ uneori. Al doilea, este cel conform căruia înveți să faci diferența dintre „cine ești și ce faci”. Asta te ajută să conștientizezi că lumea nu te critică pe tine ci ceva ce tu faci sau spui. Combinat cu faptul că nu putem fi deștepți toată ziua ci doar în general, asta ajută să fie ok să mă port ca un prost, chiar dacă, în general, sunt inteligent. Al treilea, este cel care ne spune că „fiecare are dreptul la percepțiile lui”și mă îndeamnă să explorez, prin întrebări, ce anume din ce am făcut sau am spus a condus la verbalizarea criticii. Al patrulea este acela conform căruia „diferențele comportamentale și de valori se caracterizează negativ”. În consecință, după cum spuneam și mai sus, am nevoie să iau în considerare diferențele dintre mine și omul din fața mea înainte să mă panichez că fac ceva greșit sau să decid dacă și ce vreau să fac diferit pe viitor. Penultimul, este acela conform căruia „există viață și după greșeală”. Acesta din urmă mă ajută să văd că greșeala este precursorul progresului și să iau, atunci când este cazul, ce e bun din critica pe care o primesc.

Concluzia? „Critica e inevitabilă” așa că dacă vrei să o eviți, e simplu. Pentru că, vorba lui Aristotel tot ce trebuie să faci este „să nu spui nimic, să nu faci nimic și (mai ales) să nu fii nimic”.

(imagine: hongkiat.com)

Idealul sau în căutarea zebrei cu pătrățele

19/08/2015 by Miruna Stanculescu Leave a Comment

O să am îndrăzneala să spun că ne petrecem mare parte din viață încercând să aducem în realitate diverse idealuri. Practic, ne ținem o mare parte din cap ocupată cu diverse imagini despre cum ar trebui să fie lucrurile. Viața în general, partenerul ideal, profesia perfectă. Mi se spune constant că sunt în stare să scot romantismul din orice situație. Poate că așa este, dar ceea ce cred eu că fac de fapt este, în general, ceea ce se numește „să aduci omul cu picioarele pe pământ.” Pentru că, după cum ne informează chiar definiția de DEX a conceptului, idealul este ceva „care atinge perfecțiunea, este desăvârșit ”, „care ține de domeniul ideilor, privitor la gândire, care există doar în mintea, închipuirea omului, spiritual, imaterial”.

Concluzia? Deseori, idealurile noastre nu dau doi bani pe realitate. Așa că ce mă oprește să mă pocnesc în capul existențial până la depresie dacă, să zicem, mama ideală din capul meu trebuie să petreacă mult timp alături de odraslă iar mama reală are de plătit facturi și, implicit, de mers la un job de la care scapă doar seara, cu energie suficientă doar pentru spălatul pe dinți? Sau ce mă oprește să rămân singură dacă vreau un partener ambițios în carieră, cu înalte preocupări pentru dezvoltarea lui personală dar care să fie permanent atent la mine și să mă considere prioritatea lui? Sau ce mă oprește să rămân singur dacă vreau o femeie de carieră care să fie preocupată de pilaf, sarmale și gulere de cămașă călcate perfect?

Multe dintre problemele pe care ajung să le discut în cabinet pleacă de la faptul că nu ne luăm idealurile la puricat. Nu le chestionăm și, implicit, nu le descoperim contradicțiile sau iraționalitățile. Sau măcar sursele de inspirație. Pentru că și asta e o problemă. Ați crede că idealurile voastre sunt… ale voastre. Ei bine, marea lor majoritate sunt de import. Mare parte le-ați primit, pe tăcute, odată cu certificatul de naștere sau odată cu absolvirea celor șapte ani de-acasă. Apoi ați adăugat și câteva desprinse din cerințele societății. Dacă aveți baftă, rămâneți cu unul sau două, la fel de iraționale, dar măcar ale voastre.

Departe de mine să spun că idealurile nu-și au rostul lor. Ne oferă un model general. Sunt o călăuză constantă către auto-actualizare. Doar că e util să avem în vedere constant faptul că sunt un model teoretic al lumii. Ceea ce face necesară o permanentă adaptare a lor în funcție de realitatea obiectivă care ne influențează sau ne înconjoară. De asta le spun clienților mei care ar putea crede că psihoterapeutul a găsit cheia succesului că eu nu sunt un om cu viață perfectă ci doar unul care a făcut pace cu viața lui și cu imperfecțiunile ei.

Vă tentează să aflați partea întunecată a terapeutului aici de față? Ei bine… (1) Îmi place să am ultimul cuvânt. (2) E extrem de tentant să afirm că am dreptate. (3) Am o slăbiciune pentru eficiență, așa că mă tentează să ofer soluții înainte să ascult omul. (4) Am o problemă cu exprimarea emoțiilor așa că tind să mă bazez pe rațional. (5) Sufăr de sindromul „eu pot” și am tendința să iau pe sus oamenii care suferă dar nu fac nimic pentru a schimba lucrururile. Parte din travaliul necesar pentru a deveni psihoterapeut a fost acela de a mă înțelege, de a-mi accepta punctele slabe și de a fi atentă la limitările mele. Odată ce am făcut asta mi-am redefinit idealul despre propria persoană, în așa fel încât să fie ambițios dar realist și posibil de îndeplinit. Adică să mă asigur că zebra mea ideală are dungi și deci că există în realitate.

Când e ultima dată când ai făcut curat în cutia ta cu idealuri? Cu blândețe și cu hotărîrea de a adapta ceea ce nu se potrivește realității obiective?

(Imagine: www.zebrapen.com)

Mania de a da sfaturi

25/06/2015 by Miruna Stanculescu Leave a Comment

Aș vrea să începem prin a defini sfatul ca fiind chestia aia pe care tuturor ne place s-o oferim și nimănui nu-i place s-o primească. Ne place să oferim sfaturi pentru că e cel mai simplu lucru de făcut și nu ne place să le primim pentru că, de cele mai multe ori, nu căutăm soluții ci întelegere.

De ce este cel mai ușor să dai sfaturi? O să îmi asum riscul să citez o replică nu prea academică dintr-un film controversat. Filmul se numește „Scandalul Larry Flint” iar replica este: „Opinions are like assholes, Your Honor, everybody has one”. Asta explică, cu simțul umorului, realitatea faptului că nu trebuie niciun efort să dai sfaturi dar că e nevoie de efort pentru a oferi înțelegere și empatie. Pe lângă asta, la fel de valabil este și faptul că, în general, știm care sunt soluțiile pentru viața noastră, personală. Ce nu știm întotdeauna este să avem încredere că vom găsi soluția potrivită și, câteodată, care sunt informațiile relevante pentru a lua decizia potrivită.

Carevasăzică, într-o lume plină de „furnizori de sfaturi” cum pot face eu diferența? Mai întâi am nevoie să învăț să respect omul din fața mea. Adică să cred că este suficient de pregătit să-și trăiască propria viață și că asta implică și că va cere ajutor dacă, și numai dacă, are nevoie. Ajutorul nesolicitat (iar sfatul este un „model” de ajutor) este des întâlnit. Se bazează pe conceptul care ne spune că „iadul e pavat cu bune intenții” combinat cu cel al „babei pe care o trec strada fără s-o întreb pe care parte locuiește”. Pentru că deși are la bază (probabil) intenții bune are mult mai multe șanse să nimerească prost decât s-o nimerească bine. De ce? Pentru că dacă cel din fața mea nu a ajuns singur la concluzia că are nevoie de ajutor, atunci îl pot jigni, îl pot incapacita (pentru că mesajul ajutorului este „acela că nu te descurci singur”). Primul pas în transformarea mea din oferitor de sfaturi în prieten adevărat este deci adoptarea regulii „ajutorul se oferă la solicitare”.

Al doilea pas este acela de a face diferența între un sfat și o informație. Sfatul presupune implicarea personală. „În locul tău aș face…”, „Dacă mă întrebi pe mine eu aș”, „sunt de părere că ar trebui să faci…”. Implicarea personală e în regulă dar ar fi util să se limiteze la a fi acolo pentru omul din fața ta. Pentru că, oricât de mult crezi că îl cunoști, tu nu ești el. Adică sunteți diferiți. Așa că experiența ta de viață nu e universală. „Eu am făcut așa” nu este o axiomă științifică ci doar o alegere făcută la un moment dat. Într-un context , de cele mai multe ori, irepetabil. Așa că dacă vreau să ofer cuiva perspectiva mea sau experiența mea de viață, atunci e cazul să înțeleg că e a mea și nu, în mod obligatoriu, și a lui sau ei. O informație este deci, fie un fapt verificat fie o perspectivă personală fără valoare de obligativitate. Un act prin care îi comunici omului doar perspectiva și nu îi trasezi o sarcină, nu-i spui ce are de făcut. În plus, e bine să fim conștienți de faptul că dacă dau un sfat sunt, teoretic, responsabil pentru rezultat. Cam ca și cum ar fi ok să dau o sapă cu împumut și să-mi asum responsabilitatea pentru răsadurile omului care a săpat cu ea.

Ultimul pas este să înțeleg că oamenii își știu soluțiile potrivite propriilor probleme. De multe ori avem nevoie să ne auzim vorbind despre alternative. Avem, de fapt, nevoie ca omul din fața noastră să tacă, să asculte și să fie prezent cu adevărat. Prezent emoțional. Empatic, adică. Doar că empatia și înțelegerea presupun efort. E mult mai simplu să dai sfaturi.

(imagine: mimiandeunice.com)

Sentimente reabilitate – nesiguranța ca generator de dezvoltare personală

04/06/2015 by Miruna Stanculescu Leave a Comment

Ca parte din “cruciada” mea privind reabilitatea emoțiilor și sentimentelor “negative” a venit și rândul nesiguranței. Este definită de regulă a fiind opusul lui “sigur de sine”. La prima vedere, nesiguranța are legătură cu îndoiala de sine, a fost categorisită ca fiind negativă și găsim din belșug cărți care ne învață, mai mult sau mai puțin documentat, cum să scăpăm de ea.

Nesiguranța este o manifestare a anxietății generată de lipsa de informații despre acceptabilitatea propriei persoane . Atunci când devenim nesiguri de propria persoană acest lucru are legătură cu preocuparea de a fi la înălțimea așteptărilor (ale mele personale sau ale celorlalți) și cu lipsa validării. Ca orice alt sentiment sau emoție devine o problemă atunci când trece de nivelul gestionabil. Cantitatea potrivită de nesiguranță generează,de cele mai multe ori, disponibilitate pentru dezvoltarea propriei persone sau a relației care o generează . Nesiguranța nu e nici mai bună nici mai rea decât siguranța de sine. Ambele au beneficii și (tot) ambele pot genera probleme dacă trec de nivelul rezonabil și justificabil existențial.

Așa cum am mai spus, problema noastră nu sunt sentimentele sau emoțiile ci comportamentele pe care le avem în încercarea de “scăpa” de emoțiile sau sentimentele încadrate ca fiind negative. Haideți să vedem care sunt comportamentele tipice asociate cu fuga de nesiguranță.

Suspendarea experimentării. Viața se învață, deci experimentarea este absolut vitală. În cazul în care nu știu ce vreau, experimentarea devine singura cale prin care pot lua o decizie. Dacă încetez să experimentez, încetez practic să trăiesc. Pentru că expune la lucrul cu lipsa de informație, experimentarea este, de fapt, un soi de vaccin care, în timp, asigură creșterea toleranței la nesiguranță.

Suspendarea obținerii de feedback. Nesiguranța tinde să fie asociată cu îngrijorări privind părerea celorlați despre persoana mea. Singura cale reală de a afla ce gândesc ceilalți este obținerea de feed-back. Axioma statistică care ne învață că 98% dintre griji nu se întâmplă niciodată se aplică și pentru îngrijorările dictate de nesiguranță. Obținerea de feedback de la ceilalți este, de cele mai multe ori, un antidot eficient.

Suspendarea autenticității. Vectorul nesiguranței este îndoiala de sine. De vreme ce ajung să cred că nu sunt suficient de bun așa cum sunt, pot tinde să mă port așa cum cred că se așteaptă de la mine. Dacă fac acest lucru nu mai pot însă obține dovada clară că oamenii mă pot iubi pentru cine sunt și nu pentru ce fac pentru ei. Practicarea autenticității duce și ea la imunizarea contra nesiguranței.

Adevărul este că tot ceea ce poate cere un om de la viață este, vorba lui Erich Fromm, nu să fie sigur de el ci să se educe să aibă toleranță la nesiguranță. Avem alternative comportamentale pentru a ne crește toleranța: să fim cine suntem (autenticitatea), să ne gândim și să ne răzgândim (experimentarea) și să gândim doar pentru noi, nu și pentru ceilalți (obținerea de feedback).

(Imagine: cierracotton.blogspot.ro)

De ce e util să existe viață după muncă

28/05/2015 by Miruna Stanculescu Leave a Comment

Chiar dacă acum sunt de altă parte a baricadei, după ceva timp petrecut în câmpul muncii corporatiste știu și eu, așa cum știți și voi că “se caută” oamenii dedicați muncii lor. Dar oare ce înseamnă asta? Dacă ne uităm în dicționar, dedicat înseamnă “consacrat unei îndeletniciri”. În dicționarul organizațional însă dedicat e interpretat, de multe ori, ca fiind echivalent cu 10 sau 12 ore de muncă. Omul muncii care are și viață personală devine astfel “detașat de realitățile de business”, adică neimplicat, nededicat profesiei și, implicit, companiei pentru care lucrează. Ajungem pe nesimțite la situația în care a pleca la terminarea programului oficial echivalează cu “a sparge ușa”, în care nu răspunde la email-uri sau telefon în concediu este o dovadă de nepăsare și, în care a pleca fără laptop-ul companiei acasă te lasă fără posibilitatea de a menționa orele lucrate în timpul tău liber și fără vreo dovadă că ești “implicat activ în business”. Am auzit scuze de genul: “Îmi pare rău că am întârziat, dar nu vroiam să plec primul. Am așteptat să plece altcineva înaintea mea.” Știu oameni care au pierdut relații dragi lor pentru că cei de lângă ei nu mai vedeau decât omul lipit de laptop. Știu oameni care nu au plecat în concediu de ani de zile. De ce e util să existe viață după muncă?

A nu avea posibilitatea sau, mai exact, a nu-ți crea posibilitatea de a te detașa de munca ta creează mai multe probleme. Prima și cea mai evidentă este consumul de resurse iar sindromul de burnout e rezultatul final. Dacă pe temen scurt un „heirup” poate avea justificări și beneficii, pe temen mediu și lung efortul peste limită și imposibilitatea de a te rupe zilnic de legătura cu munca se întoarce împotriva ta. Performanța de top nu poate fi susținută decât prin alternarea efortului cu odihna (mentală, fizică și psihică). Companiile deștepte țin cont de asta. Dar, ca în orice lucru, deșteptăciunea nu e de găsit pe toate drumurile.

Următoarea problemă este că atașarea permanentă de muncă te „de-atașează” de restul lucrurilor sau persoanelor din viața ta. Care persoane pot înțelege logic care este rațiunea dedicării tale exlusive dar emoțional, de vreme ce nu se mai simt conectați cu tine, se vor distanța la rândul lor. Oamenii care contează pentru tine nu vor mai avea ce e mai bun de la tine ci ce mai rămâne din tine după muncă. De cele mai multe ori oboseală, nervozitate sau – pur și simplu – inerția de până la somn.

A treia problemă este că ai nevoie să știi ce e important pentru tine în afara muncii. Nu de alta, dar la un moment dat nu vei mai munci. Cultura japoneză pentru muncă asigură dedicație exclusivă în timpul vieții active și o totală dezorientare în afara ei (dezorientare rezolvată nu rareori prin sinucidere). Mulți dintre noi ne pricepem să ne gestionăm cariera dar suntem mult mai puțin pricepuți când vine vorba restul vieții noastre.

Știu care sunt constrângerile unei cariere. Le simt și astăzi pentru că acum 4 ani am decis să o iau de la început. Dar la fel de bine știu, și nu doar din cărți, că este absolut necesar să îți dedici timp pentru propria persoană. Și că nu poți aștepta asta de la compania la care lucrezi. Când e ultima dată când te-ai rupt de muncă și ți-ai dedicat timp pentru tine, fără să îți pese ce se întâmplă în următoarele două sau trei ore? Când e ultima dată când nu ai mâncat de prânz cu ochii în laptop? Când e ultima dată când nu ai lucrat deloc în week-end? Când e ultima dată când ai plecat în concediu, fără laptop și fără obligația de răspunde la telefoane sau mail-uri?

Dacă vrei să muncești eficient ai nevoie să trăiești. De asta e util să existe viață după muncă.

(imagine: euchoo.net/blog.bk/node/180)

Țipați? Bravo. Dar la ce vă folosește?

14/05/2015 by Miruna Stanculescu Leave a Comment

Un mare învățat și discipolii lui trec pe lângă un râu unde membrii unei familii numeroase țipau unii la alții. Învățatul își întreabă discipolii: „de ce țipă oamenii unii la alții atunci când se înfurie”. Discipolii se gândesc o vreme, apoi unul dintre ei spune: “pentru că, atunci când ne pierdem calmul, țipăm”. “Dar de ce e nevoie să țipăm atunci când persoana este chiar lângă noi? Până la urmă îi poți spune ce vrei să spui cu amabilitate și o să te audă”. Discipolii se tot gândesc dar nu găsesc nimic de spus. Învățatul continuă… “Când doi oameni se supără unul pe celălalt, inimile lor se îndepărtează una de cealaltă. Din ce ești mai supărat, de asta ai nevoie să țipi mai tare pentru a putea să compensezi distanța. Așa că, atunci când ne supărăm avem nevoie să fim atenți să nu mărim distanța dintre cele două inimi sau va veni o zi în care nu vom mai găsi drumul de întoarcere.” Deci, dacă țipați.. La ce vă folosește?

Mie mi se pare că povestea ne spune simbolic că nu țipăm la ceilalți ci țipăm pentru noi. Pentru că nu ne simțim ascultați, luați în seamă, luați în considerare. Frustrarea, iritarea sau furia apar atunci când lucrurile nu se întâmplă cum vrem noi. Mai precis când cineva (sau ceva) nu face ce vrem noi. Spun sau ceva, pentru că eu tind să cred că vă puteți aminti care e ultima dată când vi s-a blocat laptop-ul și ați pierdut tot ce ați muncit. Spuneți voi că nu se simțea de parcă laptop-ul avea ceva cu voi.

Ridicatul vocii și punctul culminant, țipatul, apar ca reacție la internalizarea faptului că nu voi primi ceea ce așteptam sau mi se cuvenea. Reacția standard presupune două procese cognitive iraționale și rigide: (1) că numai eu am dreptate și doar celălalt greșeste și (2) că el/ea sunt singura piedică în calea obținerii a ceea ce-mi doresc. În plus, învățăm din experiență că ridicatul vocii intimidează și că avem mai multe șanse să obținem ce vrem.

Acesta este motivația reală a țipatului la alții. Doar că se știe că nu e suficient să ai o motivație ca să îți și ajute la ceva ce faci. Și poate că aparent obțin pe loc ce îmi doream, dar cu ce preț?

Să începem cu țipatul la copii. Îi sperie. Și nu doar când țipătul li se adresează direct, ci și atunci când părinții țipă unul la altul. Iar dacă se sperie, înseamnă că nu mai sunt atenți la ce vorbim cu ei. Așadar, morala parentală care ne zgâlțăie la geamuri e inutilă, din punctul de vedere al mesajului. Dacă ajungem în situația în care copilul devine imun la țipete, e doar probabil pentru că le-a auzit destul de des până atunci. Adică a devenit imun. Și la țipat dar și la restul stimulilor care au vreo legătură cu ascultarea părintelui în chestiune. Va deveni din ce în ce mai greu de controlat și de determinat să facă ce se așteaptă de la el.

Nici în relaționarea cu adulții țipatul nu folosește cine știe ce. Răspundem la emoții cu emoții. Deci dacă țip la cineva am două mari variante – se sperie sau se înfurie. În niciuna din ele nu va fi disponibil pentru mesajul meu. O ceartă e doar un joc de ping-pong cu emoții. Soluțiile au nevoie de rațiune iar asta presupune că emoțiile sunt la un nivel ușor de gestionat. Țipatul răcorește sau calmează, dar cu ce preț? Cu prețul spaimei celuilalt? Sau al intimidării lui? Obțin ce vreau. Acum poate că da. Dar credeți că se termină aici? Sau cel care cedează plătește, după posibilități, și el un preț. Moneda se va numi nefericire, frustrare sau frică. Oricare i-ar fi numele, va fi reinvestită în relația cu mine. Eu cred că merită refomulat îndemnul: gândește-te de zece ori înainte să țipi o dată.

Tehnici de managementul furiei există. Asta de nu vă descurcați și singuri, vorba învătatului, să stați atât de-aproape de oameni încât să vă audă fără să țipați.

(imagine: www.scottishleftreview.org)

Unde găsești empatie și înțelegere

17/04/2015 by Miruna Stanculescu Leave a Comment

Ai crede, la prima vedere că ajută să fi avut o experiență comună cu omul din fața ta. Dar să vedem… Voi ce credeți? Dacă am avut o experiență traumatică (deces sau pierderea serviciului, de exemplu) și ne luptăm cu urmările ei, unde credeți că putem găsi atât empatie cât și înțelegere? Împărtășind expriența noastră cu cei care au trecut prin ea sau cu cei care nu au trecut niciodată încă prin așa ceva?

Răspunsul corect pare să fie acela că deși e adevărat că vom găsi înțelegere în ambele cazuri, empatia va veni, mai degrabă de la cei care nu au trecut prin experiențe similare. De ce? Pentru că noi, oamenii, suntem tentați să evaluăm și să tragem concluzii. Așa că, dacă am trecut printr-o experiență similară, voi evalua modul meu de cooperare cu evenimentul traumatic și voi îl voi compara cu cel al celui din fața mea. Dacă ajung la concluzia că se descurcă mai bine, atunci nu am de ce să îi ofer compasiunea mea, ci mai degrabă invidia sau admirația (după posibilități). Dacă se descurcă mai prost, atunci nu va primi compasiune (care presupune egalitate) ci milă.

De vreme ce nu e vorba de rele intenții ci doar de modul în care ne fucționează mintea, eu zic că e interesant să vedem care sunt principiile pe care le aplicăm. În primul rând, o dată ce am trecut prin evenimentul traumatic și i-am făcut față, se întâmplă două lucruri. Primul este acela că bucuria de a-i fi făcut față tinde să “șteargă” din memorie chinul emoțional care a însoțit procesul. Adică îmi aduc aminte că “a fost greu” dar nu mai pot retrăi cu acuratețe emoțiile la intensitatea lor de atunci. Al doilea este că, orice victorie în fața vieții capitalizează stimă de sine. Iar asta vine, implicit, cu un pic de aroganță existențială care, aplicată la altă persoană, se traduce în constatarea că “dacă eu am putut, atunci poți și tu”. Odată aplicate cele două principii, ajungem rapid la concluzia (care deja pare logică) că nu este așa de greu cum pare și că se poate. Urmarea este că vom tinde să îi evaluăm negativ pe cei care trec prin experiențe similare dar se descurcă mai puțin bine decât considerăm că am făcut-o noi.

Din cele de mai sus rezultă două lucruri. Dacă vreau empatie, atunci am mai mari șanse să o găsesc împărtășind experiența mea fie cu cei care se află în aceeași situație prin care trec și eu fie cu cei care nu au experimentat-o încă. Pentru că cei ajunși deja de partea cealaltă a încercării pot fi, mai degrabă, furnizori de soluții nu de umere comode. Exceptând cazul în care cel ce a trecut deja prin furcile caudine ale unui anume tip de experiență este dispus, pe durata discuției, să uite experiența lui și să fie deschis pentru cea a omului din fața lui.

De vreți să aflați mai multe, găsiți aici detalii despre studiile care au scos la iveală cele de mai sus.

(imagine: http://rayhiltz.com/what-the-world-needs-now-is-empathy/)

De ce nu contează ce gândesc ceilalți?

11/03/2015 by Miruna Stanculescu Leave a Comment

Despre citirea gândurilor am pomenit la începutul aventurilor mele “scriitoricești”. Dar chiar dacă nu știm ce gândesc ceilalți, are oare vreun rost să ne pese?

Înainte să ajungem la vreo concluzie logică, haideți să explorăm originile preocupării noastre pentru ce se întâmplă în capul celorlalți cu privire la persoana noastră. La baza preocupării este nevoia de a fi acceptat. Evoluționist vorbind, ni se trage de la începuturile noastre, adică din timpurile când eram doar omul pe cale să devină pe deplin sapiens. Atunci, să fii acceptat de tribul tău era una dintre singurele, dacă nu unica metodă de supraviețuire. Tribul însemna acces mai facil la hrană, la adăpost și la apărare. Ce te punea în pericol atunci, te putea mânca la prânz. Acesta este începutul care ne mai trezește și azi nevoia de acceptare și, respectiv frica de respingere. Societatea s-a schimbat ceva de atunci. Admiratorii ei spun că a evoluat. La fel și mare parte din creierul nostru. O parte a a lui însă a rămas neschimbată. Și deși partea evoluată pricepe că data din calendar ne plasează în 2015, partea ancestrală nu a băgat de seamă că peisajul s-a schimbat, că mamuții au dispărut, că peștera s-a transformat în apartament…. Așa că nu încetează să ne trimită semnașe despre cât de important este să fii acceptat și să nu fii singur.

Ne place sau nu, vorba bancului, asta avem cu asta defilăm. Nu ne putem schimba creierul. Ar fi și păcat pentru că face și multe lucruri bune. Putem însă înțelege cum funcționează și putem să trăim armonios ținând cont de particularitățile lui. Să vedem cum funcționează asta în cazul de față.

În primul rând e clar că o să-mi pese pentru că asta mă ajută să am sentimentul că mă integrez social. În plus, am stabilit că nu avem buton de “on/off”. Pot însă defini ce reprezintă astăzi “tribul” pentru mine. Dacă pe vremea peșterii probabil apucam să văd vreo 20 de oameni diferiți în cursul vieții, probabil toți din tribul meu, astăzi nu tot ce văd are vreo legătură cu tribul meu. Redefinirea noțiunii de trib și reactualizarea ei la viața mea de azi îmi poate face viața suportabilă. Pentru că păstrează cam aceleași dimensiuni numerice. Oricât de multă lume aș cunoaște, cei care chiar contează pentru mine ajung probabil tot pe la 20 ca număr. Dacă sunt mult mai mulți decât atât, atunci înseamnă că e de lucru la redefinirea lui “contează pentru mine”.

Cum știu dacă un om e parte din tribul meu sau nu? Păi să vedem… Eu zic că se aplică următoarele criterii: (1) are influență directă (impact) în viața mea, (2) are sisteme de valori similare cu ale mele și (3) l-am investit emoțional. Dacă le aplicați, câți oameni contează astăzi pentru voi?

Odată ce am tribul definit, mai am de luat în calcul niște adevăruri existențiale, formulate practic:

Suntem singurii trăitori ai vieții noastre. Restul sunt privitori. Asta implică faptul că nimeni nu știe mai bine decât noi ce ni se potrivește și ce ne face mulțumiți de viața noastră. Părerea exterioară vieții mele e de luat în calcul, dar numai ținând cont de faptul că sunt, până la urmă, singurul expert în viața mea. Ceea ce e greșit pentru altul, poate fi bun pentru mine. Și viceversa.

Viața e prea scurtă. Asta ne împiedică să ne plictisim dar ne presează să ne realizăm, să ne îndeplinim potențialul maxim. Dacă țin cont de prea multe păreri, nu mai am timp să trăiesc.

Nu poți trece prin viață mulțumind pe toată lumea. Pentru că suntem imperfecți și, mai ales pentru că suntem diferiți. În plus, oamenii sunt echipați să le pese mai mult de propria persoană (deci nu de alții), să uite repede ce nu le convine și să accepte ce nu pot schimba.

Deci, de ce nu contează ce gândesc ceilalți? Pentru că dacă nu sunt atent, greutatea gândurilor pe care le atribui celorlalți devine o povară. Pentru că odată ce las deoparte ce pot aștepta ceilalți de la mine, am șansa de a afla cine sunt. Nu în ultimul rând pentru că, odată ce înțeleg că ar fi de dorit ca ceilalți să mă accepte dar nu e obligatoriu, mă eliberez de condiționarea acceptabilității și devin liber să am viața proprie, conform așteptărilor mele.

(imagine: thesurvivalplaceblog.com)

Cuvintele care ajută

12/02/2015 by Miruna Stanculescu Leave a Comment

Știm să vorbim. Dar oare asta ajunge pentru a transmite un mesaj? O parte din clenciurile relaționale vin din utilizarea unor formule standard. Marea problemă este că, deși le folosește toată lumea, iar asta ne dă impresia că știm și ce obținem cu ele, ceea ce obținem de fapt este cu totul altceva. Eu m-am gândit să iau la bani mărunți doar cîteva dintre ele. Altfel spus, ce ai nevoie să reformulezi pentru a-ți îmbunătăti relația, care sunt „cuvintele care ajută” o relație?

Pe primul loc, am plăcerea să vă prezint simplul, faimosul și arhiutilizatul „de ce?” Îl găsim natural în conversațiile dintre noi sub formă interogativă și are, chipurile, rolul de a obține mai multe informații cu privire la ceva ce a spus, făcut sau gândit altcineva. Conform unei vechi zicale, nu întrebarea e problema și răspunsul. În cazul de față, problema e că răspunsul este o justificare. Simplul fapt că cineva mă întreabă „de ce ai făcut asta?” mă face să mă întreb dacă nu am făcut ceva greșit. Din această cauză, justificarea are ca primă funcție apărarea. E o realitate faptul că în viața noastră, a tuturor, „de ce?” apare mai degrabă în situații negative. Așa că, dacă vreți să obțineți informații și nu justificări, e util să înlocuiți „de ce-ul” cu variante mai prietenoase. „Ce te face să spui (faci) acest lucru?” „Ce anume obții dacă faci sau spui acest lucru?” sau „La ce te ajută?”

Pe locul următor, vine expresia „tu ar trebui să”. Să începem cu banalul „tu”. Folosirea lui ne poate apropia, dacă exprimă o declarație, de genul „tu reprezinți foarte mult pentru mine”. Nu același efect obținem însă dacă ne folosim de el pentru a-i spune omului ce să facă. „Tu ar trebui să fii mai atent” sau „tu ar trebui să fii mai ordonat” comunică două lucruri. Primul ar fi că omul nu e bine așa cum e, de vreme ce ar trebui să fie altfel. Cel de-al doilea că nu are de ales, de vreme ce „trebuie” nu lasă loc de opțiune personală. Alternativa este să adresez nu ceea ce „trebuie să facă omul” ci ceea ce vreau eu de fapt să obțin – adică rezultatul. „Ar trebui să fii mai ordonat” se va transforma astfel în „mi-aș dori să păstrăm mai multă ordine în casă”.

Următoarea pe listă este „îmi pare rău dacă..”. A-ți cere scuze nu are legătură numai cu faptul că îți pare rău ci și cu asumarea responsabilității. „Îmi pare rău dacă tu te-ai simțit respins”, spune că îmi pare rău de situația creată dar lasă loc de alternativa în care, cu puțină baftă, fie că nu are pentru ce să îmi pare rău („dacă” lasă loc de „da”sau „nu”), fie împărțim responsabilitatea. A spune, pur și simplu „îmi pare rău că te-am făcut să te simți respins”, implică atât regretul, cât și asumarea comportamentului.

Ajungem la „dar de ce nu faci așa…”. De vreme ce îl include pe „de ce”, știm deja că nu aduce nimic bun. În cazul acesta particular, „de ce-ul” e agravat de oferirea de soluții și mă refer aici la oferirea de soluții nesolicitate. La prima vedere ofer ajutor și ar fi firesc să obțin recunoștință și apreciere. Dar, de cele mai multe ori, ofer ajutor nesolicitat și primesc frustrare. Când avem o problemă ce ne lipsește nu e soluția ci susținerea celor apropiați. Asta ne ajută să găsim soluția, împreună cu ei sau separat. Așa că, data viitoare când cineva vă spune „mă scoate șeful din minți”, încercați un „știu cât de frustrant este să nu te înțeleagă șeful” în loc de „dar de ce nu-i spui, pur și simplu, să se ducă dracului”.

Ultima pe lista de azi am zis să pun expresia „nu acum…”. Ea se iscă de cele mai multe ori din conștientizarea faptului că eu nu am dispoziția necesară pentru a-l asculta sau a face ce așteaptă celălalt de la mine. Doar că, celălalt, nu înțelege asta. Ci pur și simplu se simte respins. Mai util ar fi să înlocuiesc varianta seacă cu o variantă mai elaborată și care să conțină un termen de prescriere a indisponibilității mele. De genul „sunt tare obosit acum, dar dacă îmi dai o oră să mă odihnesc, vorbim”.

Poate că vi se par niște lucruri prea simple pentru a face diferența într-o relație. Dar eu vă provoc să experimentați „cuvintele care ajută” cel puțin o lună și să vedeți schimbările.

(imagine: mindbodysmile.com)

Iubesc omul sau îmi place de el?

04/02/2015 by Miruna Stanculescu Leave a Comment

La prima vedere puteți fi tentați să credeți că “dacă iubesc omul îmi și place de el”. Sau invers. Ei bine, în caz că nu v-ați dat seama deja prin intermediul vreunei experiențe de tipul “m-am îndrăgostit de cine nu trebuia” sau “îmi place dar nu-mi spune nimic”, atunci e momentul potrivit să aflați. Sunt două lucruri diferite.

Dar care e granița care desparte simplul “îmi place de tine” de romanticul “te iubesc”. Ei bine, mulți psihologi s-au ocupat de găsirea factorilor care ar putea explica natura iubirii Zick Rubin a fost primul care a făcut un chestionar care a încercat să măsoare dragostea științific și responsabil.

El a ajuns la concluzia că dragostea romantică are trei elemente: (1) atașamentul, definit ca nevoia de a- păsa cuiva de tine și nevoia de a fi în preajma persoanei care face asta (incluzând aici și nevoia de contact fizic); (2) Grija, definită ca valorizarea fericii celeilalte persoane și a nevoilor acestuia, adică punerea lor pe același plan cu fericirea și nevoile personale și (3) intimitate, definită ca nevoia de împărtăși cu cealaltă persoană gânduri sentimente și dorințe.

Pentru a putea defini parametrii dragostei a avut nevoie de un termen de comparație apropiat așa că a definit și un set de criterii pentru a operaționaliza ce înseamnă să “îți placă” de cineva. Găsiți aici chestionarele, dar e interesant de văzut că dragostea adresează aspecte ca dorința de a poseda persoana iubită, impulsul de a-l face pe celălalt să se simtă bine s-au disponibilitatea de a petrece timp pur și simplu uitându-te la cineva, iar mai puțin complicatul “îmi place” are de-a face cu lucruri mai raționale ca inteligența, respectul sau admirația.

Rubin a găsit chiar și elemente care păreau să indice gradul de îndrăgostire. Unul dintre acestea s-a dovedit a fi timpul pe oamenii erau dispuși să îl petreacă uitându-se ochi în ochi.

Ceea ce mie mi se pare că rezolvă dilema pe “repede-înainte” și explică extrem de multe lucruri. Ne place de om cu mintea, dar ne îndrăgostim cu alte părți componente. Așa că, e clar, nu e nevoie să ne placă de om pentru a ne putea îndrăgosti de el. De asta avem nevoie doar dacă plănuim să stăm mai mult timp cu omul în chestiune.
Dacă totuși nu vă place ce citiți aici, puteți fi de acord cu Harry Harlow (The Nature of Love) care spunea că: “So far as love or affection is concerned, psychologists have failed in their mission. The little we know about love does not transcend simple observation, and the little we write about it has been written better by poets and novelists.”

Eu una rămân la părerea că încăpățânarea continuă de a încerca să înțelegi lucruri te menține viu. Și mai are și avantajul că, măcar uneori, chiar te ajută să înțelegi lucruri. În cazul ăsta cum de ajungem să ne îndrăgostim de omul care nu ne place și de ce ne consolăm cu speranța că îl putem schimba.

(imagine: http://ramblingsofaproducer.tumblr.com/)

«Previous Page