Aș începe cu o definiție a intuiției care mi se pare amuzantă. Adică cea care presupune că ea, intuiția este rezultatul a sute de ani de lipsă de gândire. Practic intuiția nu pare rezultatul unui proces de gândire ci „se simte”. Dacă întrebi unde, de cele mai multe ori indicația privește zona stomacului. Ca explicație, am auzit diverse. Opinii conform cărora este de origină divină. Altele care cred că sursa propulsoare ține de domeniul parapsihologiei. Am auzit chiar și implicații cosmice. Am auzit opinii care considerau că a-ți urma intuițiile este un proces benefic și altele care considerau același lucru echivalentul datului cu zarul.

Observatorul cognitiv din mine poate doar constata că „o intuiție” este o concluzie, cu suport emoțional (adică „simt că e așa”). Deși pare un proces care se desfășoară în întregime în interior este, de regulă, declanșată de un stimul exterior. Un amănunt procesat rapid, fie el o expresie facială sau orice altă bucățică de informație care se atașează de o problemă care mă interesează, care mă preocupă.

Ideea e că „știm” lucruri. Mai mult, știm o grămadă de lucruri și nu suntem nici măcar conștienți că le știm. Așa se face că putem considera intuițiile un fel de cogniții rapide care funcționează pe baza unui proces asociativ inconștient. Trecute fiind vremurile când intuiția avea o aură mistică, explicația științifică de azi consideră că intuiția, departe de a fi un moft emoțional, este rezultatul unui proces cognitiv performant. Un fel de proces de căutare rapidă a informației care se potrivește. Creierul preia informațiile și identifică în memorie printre amintiri și cunoștințe și selectează ce se potrivește cel mai bine. Odată făcută selecția, trimite în conștient direct răspunsul.

Cum explicăm, atunci, partea cu „se simte”? Ei bine, suportul emoțional provine tot din căutarea internă a informațiilor. Pentru că toate amintirile noastre sunt depozitate nu doar cu informații ci și cu emoții. Chiar dacă, la prima vedere, par informații, sunt de multe ori legate de amintiri. Dacă mă întreabă cineva cum se extrage radicalul, să zicem, informația matematică va reactualiza inevitabil și amintiri legate de scoală și emoții prinse de acele amintiri. Asta explică de ce intuiția se „simte”.

Nu există oameni fără intuiție. Mai exact, nu există oameni sănătoși fără intuiție. Cei lipsiți de intuiție sunt dintre victimele accidentelor cerebrale. Există doar oameni care se bazează pe intuiție, și oameni care o verifică. La extreme sunt cei care nu verifică și iau decizii rapide, dar nu neapărat corecte. (George Bush e considerat unul dintre aceștia) La cealaltă extremă sunt cei care se pierd în verificări și nu mai reușesc să decidă. Ca de obicei, procesul eficient e undeva între cele două, adică asculatarea intuiției după o verificare rapidă a ancorării ei în realitate.

Unde dovedește știința că intuiția e eficientă? Pe termen scurt și acolo unde rapiditatea răspunsului este esențială. La testele grilă, de exemplu. Ne putem baza pe ea și atunci când vine vorba de interpretarea comportamentului non-verbal al altor persoane. Altfel spus, intuiția e, practic, un fel de detector de minciuni la purtător.

Unde ne lasă baltă? Intuițiile, pe termen lung, o cam dau în bară. De exemplu, una dintre diferețele dintre cuplurile care rezistă pe termen lung și cele care nu reușesc este că partenerii din primul tip de cuplu nu dau curs intuițiilor cu impact negativ și nu le verbalizează. Altfel spus, nu vă bazați doar pe intuiție când vine vorba de afirmații serioas, sau care pot afecta o relație.

Intuiția nu ne ajută nici la deciziile cu caracter moral, pentru că emoțiile asociate sunt foarte puternice. Să luam un exemplu: dacă ieșiți acum pe stradă și vedeți un găligan care a luat la palme un pirpiriu de un metru și jumătate, intuiția vă va trimite în apărarea celui slab. Asta va face imposibil să aflați că cel pirpiriu este, de exemplu, pedofil.

Concluzia? Intuiția e un proces de gândire rapid, asociat cu emoții semnificative. Te poți lăsa în seama ei atunci când e nevoie de o decizie rapidă, dar e util să o verifici atunci când este vorba de acele decizii cu impact pe termen lung sau de situațiile în care poți deveni cu ușurință subiectiv.

Cum îmi place mie să spun, nu există lucru bun sau rău ci doar un context în care un lucru bun devine rău. Și invers.

(imagine: http://measureofdoubt.com)