Libertatea de a nu face lucruri

libertatea de a nu face lucruri

Suntem prinși în viața de fiecare zi. Pe măsură ce trecem prin viață, sfârșim prin a avea impresia că lucrurile se fac într-un anumit fel, că lumea așteaptă de la noi ca viața noastră să decurgă conform unor norme presetate. De la regulile de circulație la politicile corporatiste. De la regulile nescrise ale vieții de cuplu la principiile personale. Suntem “încarcerați” în tipare.

Sigur că un pic de ordine previne instalarea haosului. Doar că, pe măsură ce ne afundăm comod în tipare, putem sfârși prin a simți că trăim viața altcuiva, ca o păpușă care nu are decât alternativa sforilor mânuite de păpușar. Dar cum ajungem până aici?

Tiparele sunt comode. Par că oferă o rețetă a acceptării sociale și individuale. Și, cel mai important, efectele urmării lor par predictibile. Dacă fac “ce trebuie” sau “ce se așteaptă de la mine” pare că e garantat că voi fi acceptat, privit pozitiv, notat cu plus pe scala valorii umane și sociale. Dar oare, real, așa se întâmplă?  Nu prea… pentru că dacă ceea ce fac nu e ceea ce mi se potrivește, există un preț. Monedele curente în care facem plata pentru compromis se numesc frustrare, tristețe, neîmplinire, lipsă de sens și nefericire.

Uităm adesea că avem libertatea fundamentală de a nu face lucruri.  Pentru a ajunge să ne exercităm acest drept e nevoie de maturitatea de a-l transforma pe “trebuie” în “vreau”. Să trăiești înseamnă să iei decizii și să îți asumi consecințele. Pentru că, pe lumea asta, nu trebuie nimic. Vrem sau nu vrem să facem lucruri pentru că vrem sau nu vrem să ne asumăm consecințele aferente.

Pe scurt, libertatea de a nu face lucruri se câștigă în doi pași.  Primul este asumarea adică transformarea lui “trebuie” în “vreau”, conștientizarea consecințelor și alegerea conștientă a unei acțiuni. Al doilea este auto-onestitatea adică analiza motivelor pentru care, de fapt, fac ceea ce fac.

Să luăm un exemplu. Să presupunem că nu-mi place job-ul meu dar “trebuie” să mă duc la serviciu. Primul pas (asumarea consecințelor)  este să îmi răspund la întrebarea “și dacă nu mă mai duc, ce se întâmplă?” . Să presupunem că răspunsul este: (1) nu-mi mai pot plăti facturile (2) ai mei o să fie dezamăgiți (3) nu o să mă mai angajeze nimeni. Dacă reformulăm obținem: “nu trebuie să mă duc la serviciu ci vreau să mă duc pentru că vreau să îmi plătesc facturile, nu vreau să îmi asum dezamăgirea alor mei și nu vreau să trăiesc nesiguranța găsirii unui alt job”.  Eu cred că e extrem de important să înțeleg ce mă determină să acționez. Pentru că nu întotdeauna e realist ce estimez. Acum intră în cscenă pasul următor (auto-onestitatea). Adică analiza motivelor și chestionarea lor. De unde știu că voi dezamăgi pe cineva? Și dacă îi dezamăgesc… De ce e asta o problemă pentru mine? De unde știu că nu îmi voi găsi de lucru și cum să fac să am mai multă încredere în propria persoană?

Lumea lui “vreau” vine cu” libertatea de a nu face lucruri” și cu maturitatea de a decide pentru mine ce fac sau ce nu fac, înțelegând că decidentul din spatele oricăriu compromis sunt tot eu. Și că ar fi mult mai util să înțeleg care e costul lui pentru economia vieții mele.

„25550. Acesta este numărul mediu de zile pe care le trăiește o persoană normală.  Câte ai irosit deja?”, spune Paulo Coehlo. Eu zic că răspunsul la întrebare elucidează dacă trăiești în lumea lui „trebuie” sau ai aflat deja de „libertatea de a nu face lucruri”.

(imagine: www.weirdomatic.com)

Există oare un manual de utilizare al vieții?

user-guide

Pentru ca viața să fie a ta, ai nevoie să o iei în posesie și să îți asumi responsabilitatea pentru ea.  Dacă fiecare viață e unică, logica îmi spune că și manualul de utilizare aferent e tot unic. Pentru că rețeta fericirii nu există. Suntem unici și deci diferiți. Nu știu care sunt regulile de utilizare ale vieții voastre, dar mi-aș dori să le cunosc.

Ce pot face este să vă împărtășesc regulile principale de utilizare ale vieții mele.

  1. Fă ceea ce îți place cât mai des. Dacă ceva nu-ți place – schimbă ceva în ceea ce faci. Dacă nu-și place job-ul – caută-ți altul.
  2. Încetează să aștepți momentul potrivit sau persoanele potrivite pentru a fi fericit și aplică punctul 1.
  3. Nu încerca să controlezi tot ceea ce se întâmplă. Ești echipat pentru schimbare. Dacă nu crezi, uită-te la  o poză de când erai mic.
  4. Toate emoțiile sunt bune. Oricum ai face nu poți fi doar îndrăgosit și bucuros.  Restul emoțiilor au și ele rostul lor. Dacă o emoție neplăcută persistă atunci nu ai adresat punctul 1 corespunzător.
  5. Încearcă să te rătăcești, la propriu,  măcar o dată pe lună. Vei avea dovada, atât la propriu cât și la figurat,  că poți regăsi drumul.
  6. Măcar o dată pe an întreabă un cunoscut care e visul lui și încearcă să îl ajuți să-l îndeplinească și să te bucuri pentru el.  Așa vei căpăta încredere că și tu își poți duce visele tale la bun sfârșit.
  7. Gândește-te la  ce-ți dorești, nu la ce temeri ai. Ne demonstrâm axiomele pe care le pregătim de acasă. Așa că mai bine îți demonstrezi că îți poți îndeplini dorințele și nu temerile.
  8. Să fi singur e ok. Așa faci cunoștința cu tine.
  9. Curajul nu înseamnă lipsa fricii ci managementul ei. În plus 98% dintre griji nu se întâmplă niciodată, deci nu poate fi complicat să te descurci cu restul de 2%.
  10. Timp nu există , se face.  Ai timp destul, dar dacă nu-ți ajunge înseamnă că nu-l investești unde ai dori.  Dacă chiar ai timp prea puțin, nu te mai uita la televizor.

Ce ziceți? Eu le aștept cu interes pe ale voastre.

(imagine: http://www.ccjk.com/)

Sacrificiul și egoismul

sacrificiul și egoismul
Mie îmi place să spun că sacrificiul este o mâncare, de cele mai multe ori, nesolicitată, care se dă cu lingura și se scoate cu coada.  Și îmi mai place să spun că motivele pentru care facem lucruri sunt ale noastre. Ceilalți sunt beneficiari secundari sau victime colaterale.  Așa se face că, punând cele două cugetări la un loc, ne ducem către explorarea posibilității ca sacrificiul să fie tot o formă de egoism, doar că mai puțin vizibilă ca atare.

Să vedem… Ce face un egoist? Ia decizii pentru el însuși, de care beneficiază personal. De regulă, nu îi întreabă pe ceilalți și nu îi ascultă dacă nu sunt de acord cu el. Are beneficii directe din ceea ce face.

Ce face cineva care se sacrifică? Începe prin a lua o decizie pentru propria persoană. Fapt că decizia aceea presupune să se lase pe el deoparte și să pună pe altcineva în loc, nu face decizia mai puțin personală.

De  ce face asta, care e beneficiul? De cele mai multe ori pentru a-și întreține o anumită părere sau imagine despre sine.  Și deloc de neglijat, poate face asta în timp ce pare că nu e egoist. De cele mai multe ori, cel care se sacrifică nu întreabă pe nimeni. Nici măcar pe beneficiarul presupus al sacrificiului. Care poate dacă ar înțelege despre ce e vorba și că prețul sacrificiului este fericirea celui care face gestul, venită la pachet cu regretele și reproșurile aferente, ar prefera varianta fără sacrificiu.

Să luăm scenariul tipic al sacrificiului parental. Adică cel al adultului care odată devenit părinte decide să nu mai țină cont de propria viață ci doar de cea a copilului. Își lasă propriile interese de viață (profesionale sau personale) deoparte aproape integral și se dedică copilului.  Copilul primește astfel, odată cu sacrificarea acestora și responsabilitatea de a face să merite acest sacrificiu. Primește simbolic și menirea  de a împlini viața netrăită a părintelui. Ce se întâmplă, de regulă, la prima deraiere semnificativă  a copilului de la drumul dorit, este că părintele va simți nu numai anxietatea firească a unui părinte responsabil ci și presiunea de a nu-și rata propria viață prin intermediul copilului.

Am văzut părinți care au preferat să se dedice creșterii copilului dar care au înțeles că au făcut asta pentru propria lor bucurie și împlinire. Copiii lor nu au fost beneficiarii vreunui sacrificiu ci doar al dragostei și atenției. Dar am văzut, cu mult mai des, varianta sacrificată de părinte. Deși nu au fost întrebați dacă doresc viața părintelui și presiunea de a o duce la îndeplinire, copiii au primit-o oricum. Cu tot cu imposibilitatea de a o pune în practică , de vreme ce nu poți face să merite viața altcuiva.

Eu zic că dacă tot mă las pe mine deoparte aș face bine să-nțeleg că singurul beneficiar al gestului sunt eu.  Și, înainte să fac sacrificiul meu cadou cuiva, ar fi un gest lipsit de egoism, să-ntreb beneficiarul dacă își asumă, pe lângă sacrificiul meu, și partea în care va primi frustrare, reproșuri și așteptări obligatoriu de îndeplinit.

Că de aia zic, că egoistul adevărat are un mare avantaj. Nu se sacrifică. Și dacă se cunoaște bine pe sine, îi respectă și pe ceilalți și înțelege că ia decizii numai pentru el. Va face astfel gesturi conștiente prin care se împlinește și își trăiește viața din plin alături de ceilalți și nu prin intermediul lor.

(imagine: http://marloluigijoble.blogspot.ro/)

Asumarea imperfecțiunii – primul pas către schimbare

imperfect

Eu cred că singurul lucru pe care îl putem schimba e propria persoană. Puțini dintre noi știm însă că atât e suficient pentru a schimba orice.  Schimbarea are nevoie de patru pași: asumarea imperfecțiunii, acordarea încrederii, inițierea perseverenței și creditarea cu răbdare.

Asumarea imperfecțiunii. Dacă viața ta nu-ți convine ceva primul pas este să înțelegi că tu ești cel care are nevoie să schimbe ceva! Ce-i drept să recunoști că ai o problemă implică un pic de… umilință. Prespune să admiți că viața ta nu e perfectă și că asta se întâmplă pentru că tu ești imperfect. Problema e că atăt timp cât la cârma vieții tale este varianta ta perfectă, aceasta o să blocheze orice percepție despre impefecțiunile tale. Și, implicit orice deschidere în favoarea schimbării.

Acordarea încrederii. Înlocuiește teama de eșec cu speranța că vei reuși. Dă-ți voie să o dai în bară. Așa îți vei permite să încerci. Să încerci și să nu iasă ce sperai nu e un eșec. A nu face nimic pentru ce îți dorești este un eșec pentru că presupune evitarea potențialei reușite. Oricum de vreme ce ai o problemă ai și o soluție. Doar că unele probleme cer mai multă dedicare în căutarea soluției. Oricum, în cazul în care cunoști vreun om perfect asta este doar pentru că nu l-ai văzut greșind niciodată.

Inițierea perseverenței. Găsește cel mai mic lucru pe care ești dispus să îl faci pentru schimbarea pe care ți-o dorești. Vorba filozofului: Cel mai tare greșește cel care decide să nu mai facă nimic pentru că nu ar fi putut face decât puțin. Orice gest cât de mic care te duce în direcția schimbării are beneficii mai mari decât gestul cu pricina. Probabil că n-o să fie cât ar fi necesar și nici perfect dar va fi un pas înainte.

Creditarea cu răbdare. Dă-ți timp să acomodezi schimbarea. De regulâ vrem să schimbăm lucuri pe care le facem sau le trâim de o vreme. Asta presupune învățarea unui anumit fel de a trăi, gândi, acționa. Orice învăt are și dezvăț. Dar cere timp. Din fericire, e dovedit, că ne trebuie mai puțin timp să învățăm un nou obicei decât am investit în exersarea celui vechi. Deci, dacă pe parcursul schimbării mai am reveniri la vechile obiceiuri asta nu înseamnă că sunt condamnat la neschimbare. Înseamnă doar că mai am nevoie de timp pentru lepădarea vechiului nărav.

PS. Am făcut deliberat două greșeli în articolul ăsta. Le-ai văzut? De regulă îl corectez a doua zi după ce l-am scris dar acum, tot deliberat, nu o să fac asta. Probabil că mai sunt greșeli. Dar asta e previzibil pentru că nu sunt perfectă. Tu ce crezi despre tine? Și care ar putea fi gestul tău de asumare al imperfecțiunii?

(imagine: http://www.redbubble.com)

Sfârșitul lumii nu vine niciodată… Oare de ce?

phoenix

Știu că sfârșitul lumii a fost prevăzut de câteva ori până acum. S-au întemeiat secte, s-au scris cărți și s-au făcut filme despre asta. Dar sfârșitul s-a încâpâțânat să nu vină… La ultima ocazie, am citit despre un chinez care și-a investit toată averea într-un buncăr. Și, prin relativitatea lucrurilor, el, cel care ar fi trebuit să fie ultimul supraviețiutor a fost să fie doar primul dezamăgit.

Dincolo de sfârșitul lumii întregi, eu aș vrea să povestesc azi despre sfârșiturile mai mici sau mai mari dintr-o viață de om. Adică despre schimbare. Pentru că de fapt, cu excepția celui din urmă, sfârșitul este doar o schimbare. Și nici chiar despre ultimul nu există dovezi că nu ar fi ci doar dogme, speranțe și presupuneri.

Dar să vedem cum fucționează. De câte ori se produce o schimbare, ceva din ce știam devine diferit. Un început adică. Tindem să vedem sfârșitul atunci când schimbarea ne ia prin surprindere și nu ne-o dorim. Așa se face că, dacă eu închei o relație voi vedea, dincolo de sfârșitul relației, un nou început pentru mine. Dacă celălalt încheie relația, voi tinde să văd doar sfârșitul visurilor mele. La fel, dacă eu decid să schimb un loc de muncă voi vedea un nou început profesional. Dacă sunt dat afară voi tinde, măcar pentru o vreme să văd sfârșitul carierei mele.

Eu însă am dovada că noi, oamenii, suntem un fel combinație între bucuria oricărui început, tristețea oricărui sfârșit și mitul păsării Phoenix. Pentru că dincolo de greutatea inerentă a oricărui sfârșit renaștem din cenușă în cele mai suprinzătoare și dificile situații. Văd asta, în fiecare zi, în cabinet.

În orice moment al existenței noastre, noi suntem supraviețuitorii tuturor problemelor și înfăptuitorii tuturor lucrurilor de până atunci. Asta e cea mai bună dovadă că (aproape) pentru orice sfârșit, există un început. Și știți ceva? Până acum eu am avut întotdeauna dreptate când m-am uitat în ochii cuiva și i-am spus: “Știu că e greu, dar sfârșitul lumii nu vine niciodată.”
(imagine: http://anonim0us.wordpress.com/)

De ce e atât de complicat să luăm decizii?

indecisión si no o q

Omul obișnuit ia în medie cam 70 de decizii pe zi. Ciocolată sau căpșuni? Vin sau apă plată? Să-mi țin gura sau să vorbesc? Să îmi dau demisia sau nu? Și dacă pentru unele decizia se naște într-o fracțiune de secundă, pentru altele putem agoniza luni întregi aducând argumente pro și contra. Motivul? Eu cred că problema cu deciziile are legătură cu două tandemuri.

Mai întâi, are legătură cu perechea decizie-libertate.
Să mă explic… Nu poți lua o decizie fără a-ți reduce implicit gradul de libertate. Pentru că orice posibilitate alegi înseamnă că reduci la zero celelalte posiblități. Dacă ai ales să faci lucrurile într-un fel, asta înseamnă implicit că toate celelalte feluri în care puteai acționa nu mai există pentru tine. Paradoxal, non-acțiunea înseamnă libertate nelimitată. Atăt timp cât nu faci nimic, toate drumurile sunt deschise. Poate că acesta este motivul pentru care uneori alegem doar să visăm. Visul nu cere promisiuni, decizia are nevoie de ele.

Mai apoi, deciziile ne pun în legătură cu tandemul alternativă-consecință . Până la urmă problema nu este să decid dacă mănânc înghețată sau nu, ci să aleg între frustrare și creștere în greutate.

Și uite așa datorită celor două tandemuri ajungem la cele două mari sughițuri decizionale: indecizia și ambivalența. Indecizia are legătură cu tandemul decizie-libertate pentru că „choosing is loosing”. Ambivalența are legătură cu emoțiile ce se iscă din explorarea alternativelor. Pentu că „choosing is feeling”. De cele mai multe ori alegerea înseamnă și alternative de genul plăcere sau rușine ori furie sau umilință.

Viața este, pănă la urmă, o călătorie într-un singur sens (de la trecut la viitor) în care alegerile noastre fac diferența. O decizie odată luată nu poate fi schimbată. Ne putem răzgândi, putem schimba prezentul sau chiar putem spera că putem îmbunătăți viitorul dar nu putem schimba trecutul. Putem învăța din el, dar ne clădim istoria personală pe ceea ce am făcut sau nu am făcut.

Devine necesar să acceptăm că procesul de decizie are limitările lui și că, în această privință nu există alegere. Prima limită este că o decizie nu vine niciodată singură ci împreună cu consecințele aferente. A doua limitare este că nu avem decât o viață și că alegerile noastre definesc, în mare măsură, cum ne-o petrecem. Iar a treia este că, orice am alege, nu avem nicio garanție că o să primim ce am presupus că o să primim. Pentru că alegerile nu vin doar însoțite de consecințe ci și de imprevizibilitate.

Vestea bună este că deciziile și procesul decizional există de când lumea și că suntem echipați să îi facem față. Chiar dacă opțiunile se multiplică pe zi ce trece iar asta implică mai multe sughițuri adică mai multă indecizie și mai multă ambivalență.

(Imagine: http://suefergo.blogspot.ro/)

Stresul și realitatea – Episodul III

funny-cat-lolcat-vs-tiger-600x451

După cum promiteam săptămâna trecută, să ne distrăm un pic astăzi pe tema mecanismelor și a modalităților prin care dăm semnificație realității și cum se leagă acest lucru de stresul nostru cel de toate zilele.

Mai întâi să vedem care sunt mecanismele. Care credeți că este definiția realității? – Ce vezi? Ce auzi? Ce simți? Sau ce întelegi din toate acestea? – Eu zic că ultima variantă este cea corectă. Să explic.

Suntem în permanență înconjurați de infinit de multe informații. Avem o gamă relativ variată de unelte care ne conectează la ce se întâmplă în jurul nostru (mai academic exprimat – analizori). Vedem, auzim, mirosim, simțim. Pe lângă toate astea, mai avem atenția.  Ne folosim atenția ca pe un soi de lupă. Cu ea extragem din realitate ce ne interesează. Iar ceea ce ne interesează sau rezonează cu noi, e personal. Așa se face că, deși se-ntâmplă să vedem același lucru împreună cu un grup de oameni, detaliile pe care le reținem și ceea ce înțelegem din ce ne înconjoară e diferit. Pe lângă ce vedem sau auzim adăugăm semnificație. Semnificația e ca un soi de amprentă. Adică unică și personală. Pentru că ea reflectă experiența mea de până atunci (evenimente placute sau mai puțin plăcute cu realitatea din fața mea, concluzii, axiome, etc.) precum și ceea ce mă preocupă în momentul respectiv.

O să mă leg tot de exemplul cu maratonul (din articolul trecut). Mi-ar fi plăcut să pot să fac un soi de sondaj printre participanții de la marathon. Ca să văd câți dintre ei au mai înființat un cabinet în timp ce ajungeau la finish. Stomatologic măcar, că nu trebuie să facem psihoterapie chiar toți. Probabil că au fost și unii care pur și simplu alergau. Cred eu că e valabil pentru alergătorii din Kenya, căci la viteza pe care o aveau, din locul meu modest, pare cam imposibil să faci și alte chestii în același timp.  Sunt sigură că alergau pe lăngă mine și semnificații mai complicate sau mai simple, probabil multe vise, pariuri cu propria persoană sau cu alții…

Și-acum să ne întoarcem la punctul de origine. La stres adică.  În funcție de semnificația pe care o dau unui eveniment mă voi stresa mai mult sau mai puțin. Adică dacă, de pildă,  povestea pe care mi-o spun e că la vârsta și cu pregătirea mea nu o să mă mai angajeze nimeni în veci, iar asta înseamnă automat că job-ul de acum e unica soluție de supraviețuire, voi fi cu stresul până la tavan la cel mai mic indiciu că aș putea greși ceva. Dacă e cazul, voi înghiți orice mizerie a șefului sau a colegului pentru că – nu-i așa – nu am altă soluție.  Iar dacă mă trezesc cu perspectiva de concediere voi fi blocat și demoralizat, convins de dinainte de a mă apuca să caut că n-am nicio valoare și n-are niciun rost.

Morala? Există unele studii semnificative care ne demonstrează că IQ-ul e învins la puncte de încrederea în sine. Și altele, dar tot serioase, care demonstrează că felul în care semnific realitatea de zi cu zi acutizează stresul perceput peste nivelul de care am nevoie pentru a face față realității obiective. Adică, parafrazând o veche zicală, te poți trezi că “pe afară vopsești gardul, și-năuntru nu e leopardul”, ci puiul de pisică, ce-i drept tărcat, de la vecini.

(Imagine: http://lolkitten.org/)

Stresul care face diferența – Episodul II

stres

Vorbeam data trecută despre stres, despre ce îl declanșează și despre alarma (“cartonașul roșu”) care determină reacțiile noastre.

Să povestim puțin despre alarmă și despre faptul că ea funcționează în mai multe moduri. Să ne imaginăm că vă treziți într-o duminică de dimineață, conștienți de faptul că aveți un program dar fără constrângeri majore. Aceasta este “alarma de croazieră”, adică un mod drăguț, relaxat si nestresant în care creierul vă dă trezirea.

Să ne imaginăm apoi tot o trezire, dar de data asta în timpul săptămânii, și nu la timp ci după ora obișnuită de trezire. Adică, altfel spus, trezirea cu perspectiva de a întârzia la muncă. Aceasta este “alarma de avarie”. Pe lângă trezirea propriu-zisă, ea va trimite în sistem tot ce mai e nevoie pentru mobilizare rapidă.

Să ne imaginăm și ultimul model. Să zicem că vă treziți în crucea nopții brusc, pentru că vi se pare că-i cutremur.  Aceasta e “alarma de supraviețuire”.  Modelul ăsta te trezește instant și îți setează toți parametrii de funcționare la maxim.

E clar că fiecare dintre modelele de alarmă are un scop și-o funcționalitate. Ar fi perfect dacă modelul corespunzător s-ar declanșa doar în situațiile potrivite. Dar nu se întâmplă așa. Sunt și situații în care mintea nu alege corect modelul de alarmă și declașează o modelul de supraviețuire în situații în care , în realitate, nu moare nimeni.

Și să vedem cum funcționează… Să zicem că mă trezesc târziu de dimineață doar că pe lângă faptul că întârzii mai am și-un șef al naibii. Dacă la asta mai adaug și credința că, dacă pierd jobul ăsta, nici că mai găsesc altul, “alarma de avarie” devine cât ai clipi “alarmă de supraviețuire”. Deși e clar că nu mă aflu în vreun pericol mortal sau imediat, nivelul de stres pe care îl voi resimți va fi chiar mai sever decât la ultimul cutremur.

Ideea este că, pe lângă semnificația reală, în paralel, mai funcționează și semnificația pur subiectivă pe care o acord eu evenimentului. Semnificația mea subiectivă poate ajunge incredibil de departe și fără vreo legătură reală cu subiectul.  Și ne amuzăm din experiența proprie…

Acum doi ani am alergat la semi-maraton. Era timpul schimbării pentru mine.  Începeau planurile de deschidere a cabinetului concomitent cu cele de părăsire a job-ului de mulținațională. Toate acestea veneau cu îndoielile și cu neliniștile oricărui început. Erau doar planuri încă, dar se contura schimbarea. Și cum-necum și fără vreo legătură logică, săracul semi-maraton a devenit simbolul lui “eu pot”. Dacă puteam la 43 de ani s-alerg la semi-maraton și să îl termin, era dovada clară că pot orice. Așa încât o alergare obositoare și solicitantă dar fără vreo implicație majoră în viața subsemnatei a ajuns să fie DOVADA că voi avea un cabinet.  Ce-am obținut? Un semi-maraton la care am tras de mine de parcă era chiar viața mea în joc. N-am obținut vreo performanța (nici nu sunt vreo sportivă de felul meu, ci sunt doar încăpățânată) dar mi-era clar în timp ce alergam că pot să mor și n-am să mă opresc. La sosire, îndată ce-am dat ochii cu ai mei, m-a umflat plânsul.. Ai mei credeau că de la oboseală… Ei na..nu d-asta.. ci pentru că tocmai înființasem cabinetul și îmi asiguram succesul în profesie. Că d-aia zic… la semi-maratonul de anul acesta chiar merită doar să alerg. Fără să mai înfiintez nimic.

Morala? Dacă am parte de-o alarmă de supraviețuire și nu e nici cutremur și de pe canapea nu mă privește gales niciun tigru bengalez atunci e clar că am adăugat semnificație evenimentului pe care îl trăiesc.

Dar despre asta, despre cum punem semnificații de la noi și cum putem să conștientizăm ce facem în episodul următor.

Stresul nostru cel de toate zilele

stres

Care e oare diferența dintre stresul  pe care pot să îl gestionez și cel care mă afectează?… Să fie oare aceeași Mărie cu altă pălărie, sau poate sunt două tipuri diferite?… De ce unii par să nu fie deranjați de aspectele stresante ale vieții (acest model de om se numește “înțelept” dacă sunt de acord cu el și “nesimțit” daca nu sunt) și alții pun la suflet orice lucru (model despre care se crede că “îi pasă” dacă ne pasă și nouă și “este isteric” dacă îi pasă doar lui iar pentru noi nu contează)?…

Haideți să vedem care este legătura dintre stres si creier. Mai întâi, nu e nevoie de un eveniment traumatic pentru ca hormonii de stres să fie eliberați în corp. Se întâmplă și atunci când telefonul sună în crucea nopții. Când partenerul de viață spune ceva nepotrivit. Când copilul face o trăsnaie mai ieșită din comun. Când ți se taie calea în trafic. Sau când colegul te lasă cu toate treburile lui nerezolvate pe cap și pleacă în concediu. Adică se întâmplă deseori pentru motive care, mai târziu, la rece, nu prea mai merită.

În majoritatea timpului suntem capabili să gestionăm stresul. Respirăm adânc, numărăm până la zece, ne spunem că nu merită să ne stricăm ziua și mergem mai departe. Dar există și situații în care lucruri banale declanșează o furtună de stres care se întinde ca un incendiu la o benzinărie. Vezi roșu: tensiunea ți se urcă la cap, inima îți bate ca nebuna și mintea sare de la un gând la altul. Devii așa de stresat încât toate tehnicile de management al stresului se duc de râpă. Reacția este atât de puternică încât nu te poți calma, iar faptul că îți ieși din fire și nu poți controla ce se întâmplă nu te face deloc să te simți mai bine.

O reacție extremă în fața unui eveniment obișnuit ca, de exemplu, un incident – fără urmări – în trafic nu este același lucru ca o reacție în situația unui eveniment care îți pune viața în pericol. Și totuși, felul în care creierul nostru reacționează, este remarcabil de similar.

Care poate fi veriga care face diferența?  Mie îmi place să o numesc “cartonașul roșu”. Să mă explic. Problema pe care o avem nu este stresul, sau mai bine spus problema nu este reacția la stres.  Reacția mea la stres furnizează informații despre nevoile mele personale de siguranță, sănătate și stare de bine. Sună de parcă mi-am pierdut mințile? Cum naiba e posibil ca reacția la stres să-ți facă viața mai sănătoasă? Nu auzim tot timpul că tocmai stresul este vinovat de îmbolnăviri? Nu este stresul cel ce crează probleme sociale? Nu el ne face viața mizerabilă?

Eu cred ca da și nu…Studiile arată, într-adevăr, că gradul perceput de stres este direct proporțional cu afectarea persoanei. Nu demonstrează însă că reacțiile la stres sunt dăunătoare. Eevenimentele stresante declanșează reacții tipice la stres.

Dar mai există o verigă lipsă – reacția creierului, cartonașul roșu. Evenimentele stresante declanșează o reacție în creier care determină răspunsul fiziologic la stres. Acest cartonaș roșu reprezintă avertismentul de dinainte de declanșarea represaliilor. Dacă recunoaștem momentul arătării cartonașului roșu, stresul devine o sursă neprețuită de informații despre ce anume am nevoie pentru a avea o viața liniștită și sănătoasă. Trucul este să înveți să îți cunoști mintea suficient pentru a identifica momentul apariției catonașului roșu.

Altfel spus, pentru a reduce stresul, ai nevoie să înțelegi cum îți funcționează mintea. Pentru că ce nu suntem învățați este că reacțiile la stres care nu se pot gestiona apar tocmai pentru că mintea declanșază o alarmă.  Alarma este menită să ne păstreze atenți la pericole și focusați pe viața de fiecare zi. Dacă alarma se hiperactivează, poate realmente prelua controlul asupra creierului, minții, corpului. Un fel de luare de ostatici.  În încercarea de a ne elibera putem face lucruri pe care mai târziu le regretăm. E poate mai util să înțelem cum putem crea un parteneriat solid între om si mintea lui. Învătând să văd cartonașul roșu de dinaintea declansării ostilităților. (Imagine: http://under30ceo.com)

Om sau supraom?

om sau supraom

(imagine: circlesoffaith.org)

Nu spun că nu e un lucru bun să ceri și, respectiv, să aștepți mai mult din partea propriei persoane. Totuși cum facem să aflăm când suntem și când nu suntem rezonabili? Mai ales că așteptările nerezonabile se diferențiază de cele rezonabile destul de greu. Să luăm perfecționismul de exemplu… E rezonabil să aștept de la mine să fac lucrurile perfect, să nu greșesc adică?…  Dacă vă întreb așa, direct, veți recunoaște probabil că nu, nu-i rezonabil sau rațional. În ciuda răspunsului corect de-acum, sunt sigură ca măcar unii dintre voi vă puneți serios la colț atunci când nu vă iese ceva perfect. A da, era să uit… Sigur că formularea reală nu o să fie „trebuia să fiu perfect”. Să fie chiar asta, mintea v-ar spune că exagerați. Va fi probabil „puteam mai mult, mai bine”. Mai mult, mai bine – dar oare cum știm când e destul?  Cum știm dacă suntem oameni și nu vreo specie supradotată, „mai mai mult decât perfectă”? Deci om sau supraom?

Păi să vedem simptomele… Deci dacă:

  • Te surprinzi spunând lucruri pe care nu le crezi în timpul unei certe mai serioase;
  • Uiți c-ai promis ceva și te trezești în față cu dezamăgirea sau dezaprobarea celuilalt;
  • Nu mai ești chiar așa de asertiv atunci când ești presat emoțional;
  • Devii foarte nervos, nesigur și nu mai gândești chiar așa de clar atunci când intri într-o competiție și miza e foarte importantă pentru tine;
  • Reacționezi impulsiv și ulterior îți pare rău;
  • Dai  câteodată vina pe altul și nu realizezi că e responsabilitatea ta;
  • Te blochezi în trecut când ți-ar prinde bine să mergi mai departe;
  • Îți vine greu să ierți – pe altul sau pe tine însuți – si mai ușor să judeci;
  • Procrastinezi sau renunți atunci când crezi că miza e crucială pentru tine;
  • Înduri ce înduri și izbucnești dintr-un nimic,

… atunci ești diagnosticat. Ești om. Iar diagnosticul, odată pus, implică o abordare curajoasă. În sensul că sigur că mă voi strădui să mă descurc ceva mai bine de fiecare dată. Dar ori de câte ori unul dintre simptome revine aceasta nu înseamnă că ai o boală gravă ci este în fapt doar un „reminder” că ești un individ al speciei umane.  Pentru că da, e foarte bine să cer mai mult, dacă păstrez în minte principiul conform căruia un supraom e doar un om ce face un efort.