Stresul care face diferența – Episodul II

stres

Vorbeam data trecută despre stres, despre ce îl declanșează și despre alarma (“cartonașul roșu”) care determină reacțiile noastre.

Să povestim puțin despre alarmă și despre faptul că ea funcționează în mai multe moduri. Să ne imaginăm că vă treziți într-o duminică de dimineață, conștienți de faptul că aveți un program dar fără constrângeri majore. Aceasta este “alarma de croazieră”, adică un mod drăguț, relaxat si nestresant în care creierul vă dă trezirea.

Să ne imaginăm apoi tot o trezire, dar de data asta în timpul săptămânii, și nu la timp ci după ora obișnuită de trezire. Adică, altfel spus, trezirea cu perspectiva de a întârzia la muncă. Aceasta este “alarma de avarie”. Pe lângă trezirea propriu-zisă, ea va trimite în sistem tot ce mai e nevoie pentru mobilizare rapidă.

Să ne imaginăm și ultimul model. Să zicem că vă treziți în crucea nopții brusc, pentru că vi se pare că-i cutremur.  Aceasta e “alarma de supraviețuire”.  Modelul ăsta te trezește instant și îți setează toți parametrii de funcționare la maxim.

E clar că fiecare dintre modelele de alarmă are un scop și-o funcționalitate. Ar fi perfect dacă modelul corespunzător s-ar declanșa doar în situațiile potrivite. Dar nu se întâmplă așa. Sunt și situații în care mintea nu alege corect modelul de alarmă și declașează o modelul de supraviețuire în situații în care , în realitate, nu moare nimeni.

Și să vedem cum funcționează… Să zicem că mă trezesc târziu de dimineață doar că pe lângă faptul că întârzii mai am și-un șef al naibii. Dacă la asta mai adaug și credința că, dacă pierd jobul ăsta, nici că mai găsesc altul, “alarma de avarie” devine cât ai clipi “alarmă de supraviețuire”. Deși e clar că nu mă aflu în vreun pericol mortal sau imediat, nivelul de stres pe care îl voi resimți va fi chiar mai sever decât la ultimul cutremur.

Ideea este că, pe lângă semnificația reală, în paralel, mai funcționează și semnificația pur subiectivă pe care o acord eu evenimentului. Semnificația mea subiectivă poate ajunge incredibil de departe și fără vreo legătură reală cu subiectul.  Și ne amuzăm din experiența proprie…

Acum doi ani am alergat la semi-maraton. Era timpul schimbării pentru mine.  Începeau planurile de deschidere a cabinetului concomitent cu cele de părăsire a job-ului de mulținațională. Toate acestea veneau cu îndoielile și cu neliniștile oricărui început. Erau doar planuri încă, dar se contura schimbarea. Și cum-necum și fără vreo legătură logică, săracul semi-maraton a devenit simbolul lui “eu pot”. Dacă puteam la 43 de ani s-alerg la semi-maraton și să îl termin, era dovada clară că pot orice. Așa încât o alergare obositoare și solicitantă dar fără vreo implicație majoră în viața subsemnatei a ajuns să fie DOVADA că voi avea un cabinet.  Ce-am obținut? Un semi-maraton la care am tras de mine de parcă era chiar viața mea în joc. N-am obținut vreo performanța (nici nu sunt vreo sportivă de felul meu, ci sunt doar încăpățânată) dar mi-era clar în timp ce alergam că pot să mor și n-am să mă opresc. La sosire, îndată ce-am dat ochii cu ai mei, m-a umflat plânsul.. Ai mei credeau că de la oboseală… Ei na..nu d-asta.. ci pentru că tocmai înființasem cabinetul și îmi asiguram succesul în profesie. Că d-aia zic… la semi-maratonul de anul acesta chiar merită doar să alerg. Fără să mai înfiintez nimic.

Morala? Dacă am parte de-o alarmă de supraviețuire și nu e nici cutremur și de pe canapea nu mă privește gales niciun tigru bengalez atunci e clar că am adăugat semnificație evenimentului pe care îl trăiesc.

Dar despre asta, despre cum punem semnificații de la noi și cum putem să conștientizăm ce facem în episodul următor.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *