A judeca sau a nu judeca, aceasta-i întrebarea

a judeca sau a nu judeca

Să încep cu definiția din DEX. Carevasăzică.. A judeca – 1. A-și forma o opinie despre cineva sau ceva, examinând argumentele, luând în considerare  împrejurările, urmările, etc., a discerne, a chibzui; 2. A aprecia, a prețui, a califica, a considera a socoti drept… ; 3. A (se) critica, a (se condamna), a (se) mustra.

După cum reiese din definiția de mai sus, a judeca este o abilitate specific umană. Definiția nu spune asta, dar de vreme ce restul colegilor de  planetă nu au morală și nici logică, nu judecă. Dacă e să ne mărginim doar la definiție, ai zice că “a judeca” implică un proces de gândire obiectiv.  Adevărul gol-goluț ar fi că  nu întotdeauna. Totuși, să purcedem la drum cu partea pozitivă. E clar abilitatea de a judeca lucrurile corect e un factor important în procesul decizional, de pildă.La fel,  judecătorul nostru interior ne face să ținem lucrurile în frâu și ne împinge din spate să ne auto-actualizăm permanent și să ne setăm standardele care să ne motiveze constant.

Cum pe lumea asta nu poți avea doar avantaje, aceeași abilitate ne poate da de furcă atunci când o aplicăm altora și încercăm să îndesăm pătratul reprezentat de opiniile sau valorile celuilalt în cercul viziunii noastre despre lume. Acesta este primul dintre riscurile judecății – poate intra în conflict cu viziunile despre lume și lucruri ale celorlalți cetățeni planetari, fie ei prieteni, părinți sau copii. Riscul crește atunci când aplicăm judecata direct persoanei având ca motivare schimbarea “în bine” a acesteia. Nu de alta dar, vorba filozofului, oamenii nu au neapărat o problemă cu schimbarea în sine ci doar cu sentimentul că sunt obligați să o facă.  Așadar judecata poate răni sau poate avea ca răspuns conflictul.

Spuneam mai sus că judecata nu este întotdeauna un proces obiectiv. Are mai multe șanse să aibă la bază criterii obiective atunci când nu suntem implicați emoțional – atunci când facem o achiziție, de pildă. Sau când ducem la capăt un proces de selecție pe baza unor criterii obiective. Când însă vine vorba de  viața de fiecare zi, lucrurile se complică și tindem să vedem lucrurile subiectiv, prin gaura de cheie personală. Așa se face că ne este la îndemână să judecăm negativ diferențele comportamentale și de valori ale altor persoane.  Dacă nu înțeleg că diferit nu este similar cu greșit, atunci ceea ce nu se încadrează în valorile mele va fi în mod automat caracterizat ca fiind negativ. Ideea este că, atunci când vine vorba de alte persoane nu pot înțelege și judeca în același timp. A înțelege presupune a lua în considerare opinia și viziunea celeilalte persoane, înainte de a ajunge la o concluzie. A judeca presupune că am ajuns deja la o concluzie.

Devine clar, nu-i așa? Să judeci e mult mai simplu decât să înțelegi.  A înțelege vine la pachet cu efortul de a pricepe și de a acomoda diferențele dintre tine și cealaltă persoană.  În plus, dacă îi judeci pe ceilalți mai ai și confortul superiorității – ei sunt “greșiți”, tu ești ok. E omenește și reconfortant să vezi cu satisfacție că altul greșește și tu n-o faci.

Principiul se aplică similar și pentru judecarea propriei persoane. Deseori e mult mai util să mă înțeleg, înainte să mă judec.  Așa pot afla de ce fac lucrurile care mă deranjează. Și abia apoi le pot schimba. Dacă mă etichetez drept “prost” asta o să ajute la faultarea stimei de sine dar nu va reprezenta nicun progres în identificarea cauzei comportamentului sau a sughițului intervenit în procesul decizional.

Concluzia? Atunci când vreau să înțeleg omul de lângă mine sau pe mine personal, am nevoie să pun judecata pe hold. Altminteri o să trec prin viață  doar ca un distribuitor de etichete existențiale generatoare de cucuie și complexe de inferioritate.

 

(imagine: http://www.uscourts.gov)


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *