Ce găsim în căutarea fericirii

ce gasim in cautarea fericirii

 

 

 

 

După oarecare pauză,  să începem cu o temă de gândire, un film și o carte, ambele asortate la temă. În mare parte, meseria de psihoterapeut presupune să discuți cu oameni aflați în căutarea fericirii. La prima vedere, ai crede că-i încurajez să facă asta, așa-i? Ei bine, nu chiar.

Primul lucru pe care îl fac este să clarific niște alte chestii. Cum ar fi, de pildă, că fericirea nu presupune să fii tot timpul fericit. Ci să fii, în general, mulțumit de viața ta. Dacă fericirea devine o stare continuă, atunci se numește manie și e o problemă serioasă.  Dacă aspiri la fericire, e mai mult decât utilă capacitatea de a schimba lucrurile care nu-ți convin, precum și pe aceea ce a face abstracție de alea pe care nu le poți schimba, chiar dacă nu-ți convin. Altfel spus, fericirea este o existență umană în care trăitorul găsește un sens în experiențele lui pozitive sau negative, deopotrivă.

Următorul lucru de clarificat în incursiunea găsirii fericirii este acela că nu există emoții pozitive sau negative. Ci doar emoții. Și că a te feri ca dracu’ de tămâie de alea negative nu aduce fericirea ci doar consolidează și face prevalente emoțiile pe care le eviți.

Tot la fel de important este înțelegerea adevărului crud că suntem singurii trăitori ai vieții noastre, iar restul sunt privitori. De ce crud? Pentru că asta presupune că nu există un model universal de fericire. Nu numai că nu s-a născut ăla care să se uite pe geamul existenței mele și  să-mi spună mie (trăitorului) că pepenele (nefericiirii mele) pe care dorm e doar mazăre dar nici nu-mi poate spune care e rețeta prin care transform pepenele în ceva pe care pot dormi.  Iar asta înseamnă că suntem singurii cunoscători ai ingredientelor necesare pentru rețeta fericii proprii, adică sunt suntem responsabili pentru ea.

Ultimul lucru pe care îl clarific este acela că pentru a fi fericit, un muritor nu are nevoie de o viață perfectă ci doar de capacitatea de a face pace cu ea, înainte de a-i cere mai mult. Adică diferența între a-ți trăi viața cu perseverență sau cu înverșunare și înțelegerea faptului că diferența fundamentală dintre ele e că perseverența (spre deosebire de înverșunare, firește) te lasă să te bucuri de pașii intermediari și nu otrăvește orice e mai puțin decât rezultatul final.

Culmea e că, muritorul care internalizează cele de mai sus constantă că nu mai are de căutat fericirea niciunde, ea fiind de cele mai multe ori fix sub nasul lui existențial.

În fine, pentru că nu e cum ați crede că e musai să fii fericit pentru a zâmbi ci merge și invers, vă recomand două abordări cu mult umor. Prima, o carte,  The Subtle Art of Not Giving a Fuck, poate fi o unealtă eficientă în selectarea ingredientelor fericirii personale sau  “fuck-giving-worthy” , vorba scriitorului. Cea de-a doua, un film, Hector în căutarea fericirii, o să vă poarte într-un fel mult subtil și amuzant prin pașii pe care i-am dat și eu mai sus. Și Hector, ca oricare dintre noi, constată pân’ la coadă că fericirea se află în proximitatea trăitorului și nu la capătul lumii.

(imagine: http://www.gtgrowth.com)

Individualitate versus prejudecăți

paradoxul in actualitate

Ideea pentru articol a pornit (din nou) din viața mea de toate zilele. Fiica mea e copywriter. Scrie despre IT în engleză. Impecabil. Și ca să nu credeți că declarația are legătură cu principiul „cioara și puiul”, vă invit să citiți. În plus, are părul vopsit albastru. Și tatuaje. Dar nu, nu asta vreau să fac – reclamă pentru fiică-mea. Ci să am ca punct de pornire un comentariu al unui cunoscut, angajat de multinațională – „dacă vrea să lucreze la o firmă serioasă, cum o să facă?. Că la multinațională nu o califică culoarea părului.” Nu înainte să menționez că deja lucrează la o firmă serioasă, să trec, mai departe, la mine psihoterapeutul. Și nu de oricare ci cognitiv-comportalist și tatuat. Și nu oriunde, ci la vedere. Nici mie nu vreau să-mi fac reclamă. La fel, punctul de plecare o să fie comentariul unuia dintre prietenii mei buni, atunci când a văzut tatuajul – „te-ai gândit ce-o să zică clienții tăi?” Răspunsul meu?  „Tind să cred că oamenii care sunt clienții mei vin la mine pentru ce am eu în cap, dar dacă vreunul dintre ei vine pentru ce am eu pe piele, atunci e un moment la fel de bun ca oricare altul să aflăm asta. ” Din câte știu, nu am pierdut niciun client de cauza asta. Ba chiar am avut rezultate cu oameni care au declarat direct că au prejudecăți cu privire la tatuaje.  La fel cum am avut rezultate cu oameni credincioși deși eu nu cred în Dumnezeu.  Și mă întreb… Nu cumva avem de-a face cu un paradox? Până la urmă societatea ne dă din ce în ce mai puține repere și pune din ce în ce mai mult accent pe individualitate. Se spală pe mâini de responsabilitatea de a trasa linii directoare și trimite mingea în terenul individului care devine responsabil pentru afirmarea propriei autenticități. Ceea ce e ok, dacă nu vine la pachet cu prejudecăți rămase de pe vremea reperelor.

M-am apucat să fac ceva documentare pentru articol. Așa am aflat că în America medicii nu-și fac tatuaje la vedere. Și m-am întrebat? Unde e logica? Ce mă înteresează pe mine la un medic? Ce-și desenează pe piele sau ce abilități, cunoștințe sau performanțe medicale dovedite are? Și ce legătură au una cu cealaltă? Găsiți aici unul dintre articolele care mie mi-a plăcut foarte tare.

Stereotipurile (însoțite de concluzia lor – prejudecata)  au rol funcțional. Ne ajută să reacționăm prompt, pe baza unor informații la prima vedere. Ceea ce e în regulă atunci când merg pe stradă sau decid dacă răspund unei conversații în tramvai sau în bar. Atunci nu are rost să aflu dacă omul îmbrăcat scump dar casual (conform brand-ului) e corporatist sau doar a furat hainele. Dar dacă vreau o relație (fie ea personală sau profesională), atunci am nevoie să văd ce e dincolo de etichete (fie ele cusute de haine sau tatuate pe piele). Nu degeaba concluzia stereotipului se numește prejudecată – fiindcă vine înaintea judecății, a cunoașterii omului din fața ta.  Etichetele  asociate cu tatuajul sunt legate de inteligență, competență (lipsa lor) sau atitudine (respectiv, inclinație la contestarea autorității). Și mă întreb, cât de stupid e să respingi un om pe care nu faci un demers să îl cunoști numai pentru că reacționezi condiționat (Pavlov… știe el de ce)? Și care e diferența dintre tatuajul ascuns și cel la vedere? Logica psihologică spune că doar gradul de conformism. Nimic altceva.

Nu știu voi ce credeți, dar eu cred că e util să ne alegem oamenii care contează în cunoștință de cauză. Așa că pe mine mă interesează dacă medicul din fața mea are diplomă și experiență, tatuajul mi se pare că e opțiunea lui. În viața mea de HR-ist căutam dovezile concrete care să ateste experiența, competența și abilitățile omului din fața mea. E drept că toate acestea presupun un efort de conștientizare a interacțiunii cu omul în cauză. Să ai un om în față nu e suficient pentru a declara că îl cunoști.

(imagine: http://honorsenglish11jkm.weebly.com/paradox.html)

A judeca sau a nu judeca, aceasta-i întrebarea

a judeca sau a nu judeca

Să încep cu definiția din DEX. Carevasăzică.. A judeca – 1. A-și forma o opinie despre cineva sau ceva, examinând argumentele, luând în considerare  împrejurările, urmările, etc., a discerne, a chibzui; 2. A aprecia, a prețui, a califica, a considera a socoti drept… ; 3. A (se) critica, a (se condamna), a (se) mustra.

După cum reiese din definiția de mai sus, a judeca este o abilitate specific umană. Definiția nu spune asta, dar de vreme ce restul colegilor de  planetă nu au morală și nici logică, nu judecă. Dacă e să ne mărginim doar la definiție, ai zice că “a judeca” implică un proces de gândire obiectiv.  Adevărul gol-goluț ar fi că  nu întotdeauna. Totuși, să purcedem la drum cu partea pozitivă. E clar abilitatea de a judeca lucrurile corect e un factor important în procesul decizional, de pildă.La fel,  judecătorul nostru interior ne face să ținem lucrurile în frâu și ne împinge din spate să ne auto-actualizăm permanent și să ne setăm standardele care să ne motiveze constant.

Cum pe lumea asta nu poți avea doar avantaje, aceeași abilitate ne poate da de furcă atunci când o aplicăm altora și încercăm să îndesăm pătratul reprezentat de opiniile sau valorile celuilalt în cercul viziunii noastre despre lume. Acesta este primul dintre riscurile judecății – poate intra în conflict cu viziunile despre lume și lucruri ale celorlalți cetățeni planetari, fie ei prieteni, părinți sau copii. Riscul crește atunci când aplicăm judecata direct persoanei având ca motivare schimbarea “în bine” a acesteia. Nu de alta dar, vorba filozofului, oamenii nu au neapărat o problemă cu schimbarea în sine ci doar cu sentimentul că sunt obligați să o facă.  Așadar judecata poate răni sau poate avea ca răspuns conflictul.

Spuneam mai sus că judecata nu este întotdeauna un proces obiectiv. Are mai multe șanse să aibă la bază criterii obiective atunci când nu suntem implicați emoțional – atunci când facem o achiziție, de pildă. Sau când ducem la capăt un proces de selecție pe baza unor criterii obiective. Când însă vine vorba de  viața de fiecare zi, lucrurile se complică și tindem să vedem lucrurile subiectiv, prin gaura de cheie personală. Așa se face că ne este la îndemână să judecăm negativ diferențele comportamentale și de valori ale altor persoane.  Dacă nu înțeleg că diferit nu este similar cu greșit, atunci ceea ce nu se încadrează în valorile mele va fi în mod automat caracterizat ca fiind negativ. Ideea este că, atunci când vine vorba de alte persoane nu pot înțelege și judeca în același timp. A înțelege presupune a lua în considerare opinia și viziunea celeilalte persoane, înainte de a ajunge la o concluzie. A judeca presupune că am ajuns deja la o concluzie.

Devine clar, nu-i așa? Să judeci e mult mai simplu decât să înțelegi.  A înțelege vine la pachet cu efortul de a pricepe și de a acomoda diferențele dintre tine și cealaltă persoană.  În plus, dacă îi judeci pe ceilalți mai ai și confortul superiorității – ei sunt “greșiți”, tu ești ok. E omenește și reconfortant să vezi cu satisfacție că altul greșește și tu n-o faci.

Principiul se aplică similar și pentru judecarea propriei persoane. Deseori e mult mai util să mă înțeleg, înainte să mă judec.  Așa pot afla de ce fac lucrurile care mă deranjează. Și abia apoi le pot schimba. Dacă mă etichetez drept “prost” asta o să ajute la faultarea stimei de sine dar nu va reprezenta nicun progres în identificarea cauzei comportamentului sau a sughițului intervenit în procesul decizional.

Concluzia? Atunci când vreau să înțeleg omul de lângă mine sau pe mine personal, am nevoie să pun judecata pe hold. Altminteri o să trec prin viață  doar ca un distribuitor de etichete existențiale generatoare de cucuie și complexe de inferioritate.

 

(imagine: http://www.uscourts.gov)

Ce poate face și ce nu poate face o intervenție estetică

ce-face-si-ce-nu-face-o-interventie-estetica

Trăim într-o lume în care (vorba filozofului) toată lumea vrea să trăiască mult dar nimeni nu vrea să îmbătrânească. Mai mult, mulțumită zeului internet și zeiței media, suntem permanent și dureros de conștienți de ideea de frumusețe.  De la tinerețe, pân’ la bătrânețe, cele două combinate ne determină să fim rareori mulțumiți de aparența noastră fizică. Intervențiile estetice sunt din ce în ce mai răspândite, au loc la vârste din ce în ce mai fragede, iar așteptările sunt din ce în ce mai mari. Studiile tind să arate că efectul benefic la intervenției estetice, din punct de vedere psihologic, are mai degrabă legătură cu realismul așteptărilor.  Care este așadar limita? Ce poate și ce nu poate face o intervenție estetică?

O să încep cu ce poate face. Poate ajuta cu siguranță la corectarea unui defect. Care defect are nevoie să fie perceput ca fiind suficient de important pentru a compensa riscurile inerente oricărei intervenții. Poate ajuta la îmbunătățirea imaginii de sine și, implicit, la creșterea încrederii. Acestea combinate, pot îmbunătăți semnificativ calitatea percepută a relațiilor cu ceilalți (fie ele de prietenie sau de cuplu). Un pas mai departe, ne duce către ideea că mai multă încredere și relații mai bune cu ceilalți ne vor ajuta și cariera. E adevărat – fie că ne convine sau nu, societatea se ghidează și după aparențe.

Doar că, în egală măsură, o intervenție estetică nu este un panaceu universal al tuturor nemulțumirilor despre propria persoană. Și așa ajungem la ce nu poate face o intervenție estetică.  De pildă, nu poate rezolva convingeri de profunzime despre propria persoană. Dacă nu cred că am suficientă valoare ca persoană pentru a fi acceptat(ă), intervenția estetică nu rezolvă problema ci doar îi schimbă modalitatea de exprimare a nemulțumirii de sine.  Așa se explică intervențiile estetice în cascadă, unele din ele de tristă celebritate, sau cele în care se ajunge la modificări corporale exagerate și  lipsite de naturalețe.

O operație estetică nu poate compensa conflictul moral dintre dorința de a avea ceva (frumusețe) și metoda prin care o obțin (chirurgicală și nenaturală). În cabinet, de data asta nu discutând cu celebrități, am văzut și eu, ca psihoterapeut atât binefacerile cât și limitările operațiilor estetice. Și am avut dovada că degeaba ești mulțumită acum de decolteu, dacă te nemulțumesc cicatricile (chiar dacă aproape invizibile) prin care ai ajuns să-l ai.

Pe scurt, concluzia ar fi că o viață armonioasă nu înseamnă o viață perfectă ci, mai degrabă, una în care înțelegi ce ai nevoie să schimbi și (în egală măsură) ce ai nevoie să accepți. O intervenție care tratează o cauză ajută la o viață mai bună. La capătul celălalt se află intervenția care tratează un simptom (lipsa de valorizare a propriei persoane) caz în care reprezintă doar un pas intermediar către reluarea stării de nemulțumire.

(imagine – https://ro.pinterest.com)

Atenția – Micul Dumnezeu la purtător

atentia

Suntem bombardați în fiecare moment de un număr infinit de stimuli sau biți, cum vreți să spuneți. Unealta pe care o folosim pentru a face față bombardamentului informațional cu pricina este atenția. Mie îmi place s-o numesc Micul Dumnezeu la purtător. De ce? Pentru că așa cum originalul a creat lumea(conform poveștii biblice), la fel facem și noi. Adică ne creăm (și recreăm, dacă-i nevoie) lumea (vezi realitatea) individuală și paralelă cu alte realități (ale celorlalți de lângă noi).

Aici găsiți un test care vă ilustrează ce vreau să spun. Vă rog să vedeți despre ce este vorba înainte să mergeți mai departe. Nu de alta, dar așa e mult mai distractiv.

Ei bine? Cum a fost? V-a dat de gândit? Așadar, avem un film și o instrucțiune. Pe care o urmăm și, la sfârșit (odată cu schimbarea instrucțiunilor) avem dovada că lucrurile la care nu suntem atenți, nu există în lumea noastră. Și-acum imaginați-vă că în viața de zi cu zi funcționează fix la fel. Doar vocea e una diferită.  La început va fi cea a părinților noștri, apoi a noastră.  Instrucțiunile constau din îndemnuri, pilde și convingeri. Pe care începem să le achiziționăm încă de mici. Toate la un loc vor determina care sunt stimulii pe care îi luăm în considerare în construirea lumii noastre.  Ce nu se încadrează, va trece cu vederea la fel de simplu și pe negândite ca ceea ce s-a petrecut în film.

La asta ajută inventarierea convingerilor și a îndemnurilor personale. La conștietizarea principiilor pe care le folosesc în interacțiunea mea cu infinitul informațional. Ce încerc să spun este că trăim într-un univers virtual al tuturor posibilităților. Și că alegem. Nu contează dacă pe baza unor criterii conștiente sau inconștiente pentru că până la urmă, nu-i așa, curentul electric ne curentează și dacă nu știm că trece prin priză. Conștientizarea lor e primul pas. Abia apoi pot decide dacă vreau să schimb ceva în formularea lor.

Nu e ușor. De nu mă credeți încercați să decideți în poza din deschiderea articolului, care dintre câini și pisici sunt desenați complet. Dar, indiferent de cât de complicat o fi să ai un strop de obiectivitate, merită. Alegerile acestea se reflectă în tiparele noastre relaționale, adică în tipul de partener pe care ni-l alegem. Sau stau la baza profețiilor auto-împlinite. Ne selectează tipul de feedback primit din lumea înconjurătoare.  Și toate astea, pe tăcute, cu naturalețe și fără de explicații. La fel de simplu și de natural cum n-am văzut “ursul” din film. Că de aceea îmi place să spun că este Micul Dumnezeu la purtător. Pentru că atenția face posibil ca, îndată ce  ajungi adult, să îți faci lucrurile cu mâna ta, în timp ce pare că se ocupă altcineva – destinul, conspirația sau, de ce nu, chiar Dumnezeu, cel Mare și, sigur că da, atotputernic.

(imagine : www.ucl.ac.uk/vdu/oldvdu/research_williams.html)

Flexibilitatea și viața de fiecare zi

cum-se-traduce-flexibilitatea-in-viata-de-fiecare-zi

Trăim într-o lume în care am decis să punem bază pe individualitate. Ceea ce e mai mult decât în regulă. Dar, ca orice lucru, asta vine la pachet cu multă presiune pe decizia individuală dar cu puține prescrieri obligatorii din afara individului. Societatea ne dă astăzi doar câteva repere, mai degrabă legale decât morale. Avem dreptul să facem orice, atât timp cât nu încălcăm legi. Dreptul de a face orice are nevoie să fie însoțit de flexibilitate, atât aplicată la propria persoană, cât și la cei din jurul nostru. Așadar, cum se traduce flexibilitatea în cotidian, de ce a devenit esențială și cum pot să o exersez?

O să încep cu accentul pe individualitate. Putem fi autentici, de la coafură la drumul în viață. Și societatea ne acceptă autenticitatea cu mult mai multă larghețe și ușurință decât o făcea pe vremea bunicilor noștri, de pildă.  În consecință, ne putem alege drumul de viață fără atât de multă luptă pentru impunerea punctului de vedere. Ce primim la pachet este lipsa unei rețete care să ne garanteze succesul. Pentru că, deși în principiu societatea îți dă mână liberă, nu îți garantează că rețeta pe care o adopți va fi una de succes.  Aici întră în joc flexibilitatea pentru că ea îți dă dreptul să te răzgândești și să te repliezi pentru o nouă încercare. De vreme ce autenticitatea prespune să găsești diferențiatorul tău,  ai nevoie să accepți că nu-ți garantează nimeni că îl vei găsi din prima. Originalitatea presupune măcar un pas necălcat până la tine, dacă nu întreaga cărare. Aș zice, așadar că, din punctul acesta de vedere, al exprimării individualității, flexibilitatea se traduce prin dreptul la răzgândire, la tatonare și (mai ales) la greșeală. Morala fiind că e inevitabil să greșești, important fiind ce faci cu greșelile tale și că ai de ales dacă vrei să urmezi rețeta care garantează succesul dar te face similar sau te abați de la ea și își asumi riscul să experimentezi cu ingredientele care îi conferă originalitate (vezi individualitate).

Cele de mai sus se aplică la propria persoană, dar haideți să vedem de ce avem nevoie de flexibilitate în raport cu ceilalți. O să încep aici cu importanța ei în rolul de părinte. Copiii „epocii autenticității” pot să ajungă oricine și să aleagă orice îi definește. Asta face virtual imposibil să fie eficienți.  În rolul de părinte, flexibilitatea se traduce prin răbdare și toleranță, care, de altminteri, devin virtuțile de bază. Părintele are nevoie să aștepte cu răbdare ca omul în devenire din fața lui să își găsească drumul și are nevoie de toleranță pentru a putea gestiona diferențele dintre ce crede el (părintele) că are de urmat progenitura și ce crede aceasta că i se potrivește în căutarea scânteii de autenticitate care îl definește.

Aplicat la restul lumii înconjurătoare flexibilitatea se traduce prin acceptarea diversității și prin exersarea selectivității. Doar așa devine posibil să nu fim intoleranți. Nu poți pune accent pe exprimarea autentică a individului și, în același timp, să-l oprimi pentru ce exprimă.  Ai dreptul de a selecta oamenii asemănători ție, dacă asta face parte din felul tău de viață, dar, de vreme ce pui accent pe individ, pierzi dreptul de a-i eticheta negativ diferențele.  Exprimarea identității nu presupune doar dreptul de a-ți vopsi părul verde cu mov ci și pe acela de a trăi conform identității tale sexuale sau conform credințelor tale (fie ele regioase sau nu). Morala fiind aceea că energia pe care societatea de acum 100 de ani o investea în uniformizarea și ostracizarea diferențelor are nevoie să fie direcționată în acceptarea și acomodarea diversității.

O să închei spunând că prețul plătit pentru inflexibilitate este nefericirea. Indiferent că va deriva din tristețea neadaptării (și a însingurării) sau din frustrarea sau furia neacceptării (și a intoleranței), nefericirea este singura alternativă a lipsei de flexibilitate în viața de fiecare zi.

(imagine: www.tnasolutions.com)

La ce folosește să te răzgândești

la-ce-foloseste-sa-te-razgandesti

Îmi place să spun că viața e făcută să gândești și, dacă e nevoie, să te răzgândești.  Au fost însă dăți când oamenii mi-au contra-argumentat că „a te răzgândi” e o formă mascată de neseriozitate și că omului hotărât, deștept și serios „pe unde i-a ieșit vorba, îi iese și sufletul”. Ei bine, deși sunt de acord că între „a te răzgândi” și „a fi neserios” poate fi o linie neclară, o să merg mai departe cu punctul meu de vedere și o să încerc să argumentez la ce folosește să te răgândești atunci când e nevoie.

Gânditul și răzgânditul sunt în strânsă legătură cu deciziile. În momentul în care pronunțăm cuvântul magic „decizii” primim la pachet și alt cuvânt magic, respectiv „viitor”. Pentru că asta este o decizie: o hotărâre pe care o iei acum în ideea de a avea beneficii viitoare. Asta e și marea problemă a deciziilor – se bazează pe estimări și pe predicții. Și așa ajungem la primul mare avantaj al răzgândelii.  Prezicem extrem de prost. Cea mai bună dovadă vine din project management – mai puțin de o treime dintre proiectele începute pe lumea asta se termină la timp și în buget. De aici deducem că avem nevoie să ne dăm voie să ne răzgândim dacă am prezis prost. Dacă am promis și nu putem livra la timp sau nu mai putem livra deloc. Dacă am crezut că facem față și realitatea ne arată că om fi făcând față dar ne lasă spatele. Dacă îmi dau voie să mă răzgândesc îmi permit să comunic la timp că nu mă descurc cu îndeplinirea promisiunii.

Următorul avantaj al răzgândelii derivă dintr-o altă particularitate a omenirii. Idealizăm ce n-avem și ne plictisim când primim.  Așa că poate fi util să îmi permit să constat că Albă ca Zăpada e Cenușăreasa sau că job-ul mult visat arăta bine doar pe hârtie.  Doar dacă mă las să mă răzgândesc voi mobiliza resursele necesare pentru a o lua de la început, atunci când realitatea se dovedește a nu avea prea multă legătură cu visurile.

Ultimul avantaj derivă din incapacitatea noastră de a fi doar raționali. Ceea ce presupune că vor fi decizii pe care le vom lua pe baze emoționale. Sau la beție. Sau proaspăt treziți din somn. Răzgânditul dă voie rațiunii să preia controlul și să aseze lucrurile pe un făgaș care are mai multă legătură cu maturitatea.

Ca și alte lucruri pe lumea asta, consumul de răzgândeală se face cu moderație.  Este însă esențial să știi că te poți răzgândi. Altminteri orice decizie devine o sentință pe viață. Ceea ce înseamnă că ai mari șanse să te simți prizonier în propria existență. Să te răzgândești poate însemna o viață trăită autentic.

(imagine: www.linkedin.com)

Rolul norocului în viața de toate zilele

rolul-norocului-in-viata-de-toate-zilele

In 1930 Toyota și-a schimbat numele din Toyoda (numele de până atunci) pentru că numărul de miscări de pensulă necesare pentru a scrie Toyota era mai…. norocos. Donald Trump se descrie ca fiind extrem de superstițios, fiind de altminteri cunoscut că aruncă sare peste umăr după fiecare masă, așa, doar ca să aibă noroc în afaceri. Probabil că deja folosește o lopățică pentru alegerile din noiembrie. Trecând la superstițiile locale, iată, de pildă ce înseamnă să te mănânce palma – în varianta superstițioasă și în cea științifică. Adică, mai pe scurt cum ajungi de la bogăție la dermatită de contact. Care o fi, așadar, rolul norocului în viața de toate zilele?

Deși până la coadă cinicul ar putea considera norocul pur și simplu o întâmplare cu consecințe convenabile, studiile demonstrează că nu atât norocul contează cât credința pe care o ai în el. Pentru că da, se dovedește că dacă crezi că pixul norocos de la BAC te ajută și la examenul de licență ești mai tentat să te prezinți la examen și ai mai multă încredere în tine. Asta aduce cu sine mai multă relaxare și, implicit, la o mai bună concentrare și o reactualizare mai ușoară a cunoștințelor. La fel cum sarea de prin living-ul lui Trump nu condimentează doar covorul de sub Donald ci îl determină să aibă încredere în șansele lui și, implicit, să persevereze (cu bunele și relele care derivă de aici).

Norocul este fața prietenoasă a hazardului. La capătul celălalt al scalei se află ruda lui de proastă reputație – ghinionul.  Creierul nostru nu se omoară deloc după hazard pentru că marea problemă a hazardului este că nu are sens (de vreme ce poate merge în oricare dintre direcții). Mai mult, creierul e dependent de sens (de înțelegere), așa că, dacă realitarea obiectivă nu-i oferă sens, găsește singur unul.  Realitatea obiectivă este că nu știm ce ne oferă viitorul. Dar asta nu e suficient de bun pentru un creier care are nevoie de direcție. Aici intră în scenă povestea. Care poveste poate îmbrăca orice formă – astre, legi ale atracției, ritualuri, talismanuri… Toate acestea nu sunt decât povești menite să acopere vidul informațional reprezentat de hazard.

Atenție! Nu spun că toate astea sunt neapărat un lucru rău. Oricât de tare nu convine asta cognitivistului din mine, știința ne spune că oamenii care cred în eficacitatea ritualului sau talismanului au mai multă încredere în viitorul lor își asumă mai multe riscuri (vezi au mai multe inițiative) și (implicit) au mai multe șanse de reușită. Pe de altă parte, nu e musai să cari după tine potcoava de cal mort pentru a avea inițiativă. Pentru că știința ne mai spune ceva… Anume că avem două alternative. Prima este aceea a investirii cu credință a unui obiect sau concept. A doua este încrederea că nu contează atât ce-mi va aduce atât hazardul cât capacitatea mea de a-i face față. Concluzia demonstrată de știință fiind aceea că, în general, credința în forțe externe mie este invers proporțională cu încrederea în forțele proprii.

Eu cred că varianta a doua, cea a construirii cu răbdare a încrederii în sine este cea câștigătoare pe termen lung. Pentru că oricâte rânduri de cruci ai avea agățate de parbriz, până la urmă istoricul tău de șofer va reflecta abilitățile, cunoștințele și reflexele tale. Și, oricât de mult noroc ai concentra în pixul aducător de miracole, până la coadă tot cunoștințele și munca vor face diferența, mai ales dacă vrei performanță.  Până la coadă, orice muritor care nu se dă bătut poate redefini ghinionul ca fiind o oportunitate cu năbădăi, singurul ghinion care nu suportă redefinirea fiind și ultimul din viața fiecăruia dintre noi.

Cum știi dacă ești prea bun pentru lumea în care trăim

cum știi dacă ești prea bun pentru lumea în care traim

A fost o dată ca niciodată un prinț moștenitor. Fiul Regelui din Tărâmul Bunul Samaritean. Singurul la părinți. Părinții (așa regali cum erau) l-au învățat cât de important e să fii bun, săritor și să ajuți toți supușii și cât de minunat este sacrificiul pentru cei dragi. Așa cum făcuse și mama lui, Regina  care era întotdeauna atentă la nevoile Regelui. Ea se lăsa constant deoparte, fiind dedicată trup și suflet regelui și Prințului Moștenitor. Prințul era isteț. Așa de isteț încât atunci când a plecat la școală a devenit nesuferit pentru colegii lui pentru că le știa pe toate și răspundea prea des la întrebările dascălului. Îndată ce a fost respins, Prințul a încercat să compeseze fiind drăguț cu colegii lui, făcâdu-le tot felul de servicii și invitându-i neîncetat la castel. Colegii nu-i întorceau decât arareori invitațiile și doar atunci când aveau nevoie de ceva. Și pentru că prințul nu înceta să fie drăguț, indiferent cum se purtau colegii lui, aceștia îl băgau arareori în seamă dacă nu aveau nimic să-i ceară. Mai mult, odată cu adolescența au început să-l poreclească. Prințul Mototoleanu.

Când prințul a încercat să se plângă acasă, părinții i-au explicat că obrazul regesc se ține cu îndulgență, cu răbdare și cu sacrificiu – deci, are de întors obrazul celălalt (tot la fel de regesc). Cu siguranță, i-au promis ei, dacă continuă să fie cumsecade și să nu ceară apreciere și respect, ceilalți au să bage de seamă într-o zi.

Ajuns adolescent, Prințul, programat deja să fie cumsecade, a tras concluzia că cea mai bună cale pentru a avea succes la fete e – nu-i așa că v-ați prins – să fie drăguț și cumsecade. Așa că avea grijă să fie curtenitor și politicos, să le ofere mici atenții și să aibă cea mai mare înțelegere pentru reticențele lor cu privire la sex. Nu a priceput niciodată de ce singura care l-a apreciat a fost cea care se credea (nu era, dar se credea) cea mai urâtă și mai obeză dintre fete.  Și nu l-ar fi apreciat nici ea, dar… era singurul din preajma ei și nici ea nu avea curaj să spere că ar merita mai mult decât pe singurul dispus să fie acolo pentru ea.

Ai fi crezut că, odată ajuns la tinerețe, Prințul o să priceapă că oferta personală de cumsecădenie (aflată mult peste media statistică) nu e aducătoare de respect ci dimpotrivă.  Dar nu, Prințul de pe Tărâmul Bunului Samaritean a mers tot înainte sperând  (idealist vorbind, corect) că bunătatea se contabilizează undeva în bezna universului de unde, inevitabil, se va întoarce de unde a plecat. La el, adică. N-o mai lungesc. Ajunge să spun că din speranța cu pricina nu a rămas nimic. Odată însurat (cu greu altminteri și fără să aleagă el) nu avut nevoie de mult timp să constate că nici nevasta și nici copiii nu prea dădeau doi bani pe el. Îl luau de bun, îl foloseau și nu-l băgau în seamă. Ajuns la bătrânețe, Prințul (ajuns deja pe tron) a constatat amar că e un artefact al unor vremuri de mult apuse, că Universul n-a băgat în seamă bunătatea investită.

Și-acum să trecem la morală. Există trei axiome. Prima  că tindem să asociem valoarea cu chestiile obținute cu efort.  A doua că tindem să ne purtăm frumos cu investițiile noastre. A treia că prea mult dintr-un lucru bun devine un lucru prost, iar asta se întoarce împotriva mea.

Cum se aplică practic? Omul care va fi acolo pentru mine, indiferent de ce fac eu, e luat de-a gata, nu are deci valoare. Dacă impune niște limite iar eu găsesc interesant să investesc efort să îl câstig, voi tinde să am grijă de investiția făcută – mă voi purta cu mult mai multă grijă și considerație, adică. La fel, dacă aruncă în joc prea multă bunătate, disponibilitate, toleranță sau interes, surplusul e risipă și se va întoarce împotriva lui.

Și da, așa-i. Lumea-i nedreaptă. Avem nevoie să găsim balanța corectă de cumsecădenie.

(imagine: www.uncommonhelp.me)

Vedem oamenii cu adevărat sau îi inventăm?

vedem oamenii cu adevărat

“Frumusețea e în ochii privitorului”, zice filozoful. Ei bine, nu e adevărat! Vă spune psihologul, totul e în ochii privitorului. Ce mă face să spun asta? Am avut și eu experiențe care mi-au demomnstrat cât de simplu este să inventezi omul la care te uiți. Credem că suntem obiectivi, dar, după cum am mai spus de multe ori, creierul nostru nu caută adevărul obiectiv ci pe acela care ne validează credințele, ori pe cel care ne adresează nevoile de moment. Și câteodată ne trezim (chiar și după ani de zile) în fața evidenței că am fost, vorba aceea, pe alăturea cu drumul. Așa că mă gândesc că e un moment la fel de bun ca oricare altul să ne gândim de ce anume inventăm oamenii și cum anume am putea, măcar din când în când, să ne asigurăm că vedem omul real din fața noastră.

O să încep cu prima parte, cea în care o să încerc să explic de ce sfârșim prin a avea o relație cu imaginea despre om și nu cu omul în sine.  În primul rând, de cele mai multe ori, nu știm ce vrem și nici măcar foarte exact cine suntem. Credem că știm, dar de fapt nu ne înțelegem pe noi, darămite pe celălalt.  Și dacă nu ne înțelegem nu avem cum formula ce așteptăm și în ce condiții de la cel din fața noastră. Așa că, deseori, formulăm lucrurile vag, de genul “vreau să fiu fericită” sau “vreau să mă simt în siguranță” sau “vreau să fiu iubit”. Nu realizăm că dacă nu formulăm exact ce anume avem nevoie pentru a fi fericiți nu avem nicio șansă să ajungem la un grad de fericire (intermitentă dar existentă) ci doar la un grad de nefericire însoțit de speranța constantă că va fi mai bine. La fel, de vreme ce nu știm să formulăm ce anume exact are de făcut omul pentru a ne oferi siguranță, sfârșim prin a rezolva lucrurile prin formalitatea (legală dar nu emoțională) a unui certificat de căsătorie. Nu în ultimul rând, dacă nu ne definim ce anume avem nevoie pentru a ne simți iubiți, sfârșim deseori cu un om care ne-o iubi el dar nu într-un fel care să ne folosească și nouă la ceva.  Doar că problema este că trăim și asta ne ocupă toată ziua, așa că nu mai rămâne și timp pentru auto-cunoaștere. În plus, toate filmele și cărțile ne vântură pe la nas conceptul conform căruia sufletul pereche vine “ready-made”, cu livrarea exactă a tuturor lucrurile de care avem nevoie. Așa că odată ce etichetez omul ca “suflet-pereche” refuz să accept că nu se potrivește și rumeg la nefericire (vezi lipsă de afecțiune, respingere ori indisponibilitate) constant, însoțit de credința neclătinată că fericirea e “pe vine”.

Următoarea problemă pe listă ar fi că nu numai că nu ne cunoaștem pe noi dar, mai mult, nu-i pricepem nici pe ceilalți. Și cum (cel mai probabil, conform paragrafului anterior) nici ei nu știu cine sunt, nu ne pot ajuta cu informații concrete. Așa că ce ne rămâne de făcut? Presupunem. Dacă măcar am realiza că o presupunere nu are obligația să devină realitate, tot ar fi o treabă. Dar nu, nu prea facem asta. Mai ales dacă presupunerea cu pricina ne adresează nevoia de afecțiune ori de validare. Nu știu dacă realizați, dar ne bazăm presupunerile despre ceilalți pe aparențe și pe echivalențe automate. Exagerând un pic, ajungem să credem că știm omul pe baza culorii ochilor, a cărților citite și a concluziilor trase printre rânduri, deși asta e similar cu a crede că ajunge să citești panoul din fața Centralei de la Cernavodă pentru a înțelege cum funcționează o centrală nucleară.

Ultimul mecanism demn de menționat este tendința noastră de a “îngheța fericirea” adică cea de a ne agăța de un moment bun și de a ignora toate semnalele de alarmă. De a nu vedea că o fi părut el începutul spectaculos dar că derularea relației nu mai are de mult treabă cu începutul cu pricina. În plus, simțim nevoia să încetăm să căutăm dragostea. Iar asta implică să considerăm că am găsit-o.

Ce putem face pentru a ne putea asigura că vedem omul real din fața noastră? Să ne asumăm durerea inerentă a obiectivității. În ceea ce ne privește și în ceea ce-l privește pe celălalt. Să ne chestionăm echivalențele automate. Un bărbat care își deschide ușa de la mașină e doar un bărbat cu maniere, nu unul care te iubește sau care te consideră importantă. La fel, o femeie care declară că își dorește copii este o femeie cu o dorință, nu una pregătită pentru maternitate.  Sau măcar, dacă luați de val nu apucăm să facem nimic din toate astea, să avem curajul să răspundem la întrebarea “e o relație bună care a dat de greu sau o relație proastă în care am stat prea mult?”.

(imagine – https://30secondrule.wordpress.com)