Paradoxul răzbunării: o mâncare dulce cu gust amar

razbunare

Să recunoaștem deschis… E tentant să plătești polițe, așa-i? Cineva te rănește și tinzi să crezi că dacă îl faci să simtă același lucru, odată dreptatea instaurată, o să te simți mai bine. La prima vedere e corect. Dar, de fapt, lucrurile nu merg chiar așa pentru că intervine paradoxul răzbunării. Să vedem cum funcționează.

Setea de răzbunare e veche de când lumea – de la Hamlet la Don Corleone, de la vechiul  îndemn “ochi pentru ochi, dinte pentru dinte” până la raidurile contra grupărilor teroriste.  Practic, când vine vorba de răzbunare avem două curente de gândire. Cel al vechiului testament, “iar când va fi și altă vătămare atunci să plătească suflet pentru suflet, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână”. Partea biblică pare se își are originile în Codul lui Hammurabi, cel mai vechi set de legi din istoria omenirii. Urmează apoi al doilea curent, cel ilustrat de ceea ce spunea  Martin Luther King : ”legea străveche “ochi pentru ochi” ne va lăsa pe toți orbi”.  Dacă vreți să vedeți ce poate face un om cu răzbunarea lui, găsiți aici cele mai celebre 10 povești care au implicat acte de răzbunare.

Dincolo de mituri și istorie, știința ne spune că există predictori pentru înclinația către răzbunare. Chiar mai multe categorii, de la trăsături de personalitate până la factori sociali și culturali. Tot știința ne spune despre răzbunare că e dulce, dar lasă un gust amar și nu ajută la vindecarea rănilor ci dimpotrivă.

Să începem cu prima parte, adică cu predictorii. Conform unui studiu publicat în 2008, tendințele către răzbunare tind să fie legate de două aspecte: dominanța socială și autoritatea. Cu alte cuvinte, vor fi mai înclinate către răzbunare persoanele motivate de dorința de putere, de autoritate și de obținere a statutului social. Adică cei mai puțin dispuși să-și piardă „cinstea obrazului” și mai puțin înclinați către iertare, bunăvoință sau iubirea aproapelui.  Spuneam și că factorii sociali sau culturali ne influențează. De pildă motivele care declanșează cel mai adesea dorința de răzbunare diferă cross-cultural. Americanii  tind să fie mai sensibili când vine vorba de drepturi și libertăți, iar coreenii la umilința publică. Emoțiile care potențează furia diferă și ele. În societățile care pun accent pe individualism, furia va fi cel mai des motorul răzbunării. În cele colective (asiatice, de exemplu) rușinea va fi emoția cel mai des legată de răzbunare. Răzbunarea devine din când în când echivalentă cu dreptatea, prevalent în societățile (sau împrejurările) în care altă modalitate de rezolvare nu există (sau nu este identificată de cel care caută dreptatea).

Să trecem acum la ultima parte, cea a combinației dintre dulce și amar, respectiv paradoxul răzbunării. Studiile confirmă ambele aspecte. Imediat după actul răzbunării avem parte de satisfacție. Procesată, de altminteri, pe traseele neuronale responsabile de recompensă și plăcere. Doar că odată momentul de plăcere dispărut, cel care se răzbună rămâne blocat în actul răzbunării. Tot studiile arată că „răzbunătorii” au o tendință ridicată la ruminarea (termen provenit din latinescul ruminare și însemnând rumegare) îndelungă de gânduri în legătură cu justificarea actului de răzbunare. Ceea ce determină creșterea impactului traumatic și a duratei de vindecare. Mai simplu spus, odată ce ne răzbunăm avem nevoie de mult mai mult timp și efort să facem pace cu ceea ce s-a petrecut și să mergem mai departe.

Poate credeți că subiectul are doar valoare informativă. Sunteți siguri? Chiar credeți că e nevoie de vreo faptă cu adevărat reprobabilă sau de vreun act de răzbunare spectaculos pentru ca viața cuiva să devină un  iad? Ei bine, nu e chiar așa. Am văzut relații de serviciu distruse de gesturi mici de răzbunare. Sau cariere sărite de pe traseul firesc. Ori prietenii duse de râpă. Sau divorțuri duse la absurd.

Există alternative sănătoase. De la managementul propriei furii sau al sentimentului de rușine în așa fel încât să determine rezolvarea problemelor și nu pedepsirea celorlalți la gestionarea răzbunării dacă este îndreptată împotriva mea. Alternative nedistructive care să permită depășirea traumei.

(imagine: www.apa.org)

Mă urăsc, cum am ajuns aici?

ma urăsc cum am ajuns aici

Pentru oricare dintre noi și măcar o dată în viață a fost valabilă expresia „nu-mi trebuie dușmani, mă descurc și singur”. Ne place sau nu, este o realitate faptul că o covârșitoare majoritate a limitelor pe care le avem sunt auto-impuse sau auto-determinate. Punctul de plecare este sentimentul de lipsă de valoare a propriei persoane. Umătorul pas este auto-critica. Finalul este afirmația “mă urăsc”.

De unde ni se trage? Culmea este că… de la un lucru bun. Adică de la faptul că suntem diferiți. Diferențele îndeamnă la comparații. Problema este că, pentru fiecare dintre noi există varianta în care diferit înseamnă special (interpretat pozitiv) sau defect (interpretat negativ). Bipolaritarea este explicată de faptul că vocea noastră interioară poate juca două roluri. Rolul de susținător (de membru în „fan club”) și rolul de critic. În rolul de susținător, vocea interioară este ghidată de auto-acceptare, de auto-înțelegere și de auto-motivare. În rolul de critic, aceeași voce interioară este ghidată de negare, de ură de sine, de paranoia și suspiciune. Dacă vocea mea interioară joacă doar rareori rolul de critic, atunci pot compensa cu ușurință pagubele produse. Dar dacă rolul principal este de critic, atunci vocea mea interioară devine un soi de furnizor de coaching către dezastru. Va fi acolo exact când trebuie pentru a descuraja orice demers – „Pe bune,uită-te la viața ta, o să fii tu în stare să faci asta?”. Sau pentru a minimaliza orice realizare – „Ai avut baftă, altminteri iar o dădeai în bară”. Sau pentru a te convinge că orice feed-back pozitiv e o minciună sfruntată și că, de fapt, ești doar un dilentant fraudulos în propria viață sau carieră, pe cale să fie demascat– „Tu chiar crezi că ăștia cred ce spun sau sunt doar amabili?”

Care sunt temele cele mai frecvente pe care le adoptă criticul? „Nu sunt demn să fiu iubit” e poate cea mai comună dintre ele. Ceea ce este logic pentru că suntem animale sociale și dragostea (cel puțin la prima vedere) garantează acceptarea. La dezvoltarea scenariului care să ne ajute să concluzionăm că suntem de neiubit se află mesajele pe care le primim din interacțiunea cu ceilalți și, mai ales felul în care le interpretăm. Cheia rezolvării nu este, așa cum tot auziți, să înveți să te iubești pe tine însuți ci să înțelegi cum ai ajuns să vezi în realitate doar mesaje de respingere. Pentru că, ce-i drept nu are cum să te iubească toată lumea, dar nici nu ai nevoie să te iubească decât cei care contează pentru tine. Iar cheia, se află de cele mai multe ori, în copilărie.

Următoarea temă pare să fie „nu sunt destul de bun”. Care are la bază perfecționismul. Urmat îndeaproape de procrastinarea care are rolul de a nu oferi dovezi contrarii. Până la urmă dacă nu duc nimic la bun sfârșit nu voi afla dacă sunt bun sau nu. De data asta, cheia rezolvării este definirea concretă și realistă a lui „destul de bun”, ceea ce are darul de a pune la îndemână contra-argumente în lupta impotriva criticului intern.

Și așa ajungem la umătoarea temă – „sunt un impostor” (sau complexul impostorului). Care ne bântuie pe oricare dintre noi și care este rezultatului combinației dintre dorința de a le ști pe toate și vulnerabilitatea de a ști că nu ai cum. În cazul ăsta rezolvarea o reprezintă, vorba lui Confucius, exersarea realității care ne dovedește că primul pas în obținerea înțelepciunii și cunoașterii este propoziția „nu știu”.

Ajungem la următoarea temă demnă de menționat adică „am mai mult decât merit”, care derivă din cele de mai înainte. Pentru că, de vreme ce sunt de neiubit, nu sunt destul de bun și sunt un impostor orice altceva mai mult decât un tratament cu smoală și pene este, nu-i așa, mai mult decât merit. Aici demersul presupune descoperirea tiparelor care m-au ajutat să construiesc o imagine negativă despre mine și regăsirea valorii de sine prin conștientizarea adevărului științific care spune că nu am cum să nu fi făcut nimic la viața mea, pentru că „nimic” nu există decât în imaginație.

Ultima temă este, celebra temere „o să o dau în bară”. Aici problema se iscă din definirea conceptului de succes, mai precis din echivalarea acestuia cu „fără de greșeală”. Cheia rezolvării este conștientizarea avantajelor „datului în bară”.

Ideea de final este că specia umană are parte de o provocare de la naștere. Aceea de a găsi o cale de ieșire din ciclicitatea dintre realitate și percepția noastră despre ea. Adică, practic, a învăța să le folosim pentru noi și nu împotriva noastră.

(imagine: mythologian.net)

Mania de a da sfaturi

sfatmania

Aș vrea să începem prin a defini sfatul ca fiind chestia aia pe care tuturor ne place s-o oferim și nimănui nu-i place s-o primească. Ne place să oferim sfaturi pentru că e cel mai simplu lucru de făcut și nu ne place să le primim pentru că, de cele mai multe ori, nu căutăm soluții ci întelegere.

De ce este cel mai ușor să dai sfaturi? O să îmi asum riscul să citez o replică nu prea academică dintr-un film controversat. Filmul se numește „Scandalul Larry Flint” iar replica este: „Opinions are like assholes, Your Honor, everybody has one”. Asta explică, cu simțul umorului, realitatea faptului că nu trebuie niciun efort să dai sfaturi dar că e nevoie de efort pentru a oferi înțelegere și empatie. Pe lângă asta, la fel de valabil este și faptul că, în general, știm care sunt soluțiile pentru viața noastră, personală. Ce nu știm întotdeauna este să avem încredere că vom găsi soluția potrivită și, câteodată, care sunt informațiile relevante pentru a lua decizia potrivită.

Carevasăzică, într-o lume plină de „furnizori de sfaturi” cum pot face eu diferența? Mai întâi am nevoie să învăț să respect omul din fața mea. Adică să cred că este suficient de pregătit să-și trăiască propria viață și că asta implică și că va cere ajutor dacă, și numai dacă, are nevoie. Ajutorul nesolicitat (iar sfatul este un „model” de ajutor) este des întâlnit. Se bazează pe conceptul care ne spune că „iadul e pavat cu bune intenții” combinat cu cel al „babei pe care o trec strada fără s-o întreb pe care parte locuiește”. Pentru că deși are la bază (probabil) intenții bune are mult mai multe șanse să nimerească prost decât s-o nimerească bine. De ce? Pentru că dacă cel din fața mea nu a ajuns singur la concluzia că are nevoie de ajutor, atunci îl pot jigni, îl pot incapacita (pentru că mesajul ajutorului este „acela că nu te descurci singur”). Primul pas în transformarea mea din oferitor de sfaturi în prieten adevărat este deci adoptarea regulii „ajutorul se oferă la solicitare”.

Al doilea pas este acela de a face diferența între un sfat și o informație. Sfatul presupune implicarea personală. „În locul tău aș face…”, „Dacă mă întrebi pe mine eu aș”, „sunt de părere că ar trebui să faci…”. Implicarea personală e în regulă dar ar fi util să se limiteze la a fi acolo pentru omul din fața ta. Pentru că, oricât de mult crezi că îl cunoști, tu nu ești el. Adică sunteți diferiți. Așa că experiența ta de viață nu e universală. „Eu am făcut așa” nu este o axiomă științifică ci doar o alegere făcută la un moment dat. Într-un context , de cele mai multe ori, irepetabil. Așa că dacă vreau să ofer cuiva perspectiva mea sau experiența mea de viață, atunci e cazul să înțeleg că e a mea și nu, în mod obligatoriu, și a lui sau ei. O informație este deci, fie un fapt verificat fie o perspectivă personală fără valoare de obligativitate. Un act prin care îi comunici omului doar perspectiva și nu îi trasezi o sarcină, nu-i spui ce are de făcut. În plus, e bine să fim conștienți de faptul că dacă dau un sfat sunt, teoretic, responsabil pentru rezultat. Cam ca și cum ar fi ok să dau o sapă cu împumut și să-mi asum responsabilitatea pentru răsadurile omului care a săpat cu ea.

Ultimul pas este să înțeleg că oamenii își știu soluțiile potrivite propriilor probleme. De multe ori avem nevoie să ne auzim vorbind despre alternative. Avem, de fapt, nevoie ca omul din fața noastră să tacă, să asculte și să fie prezent cu adevărat. Prezent emoțional. Empatic, adică. Doar că empatia și înțelegerea presupun efort. E mult mai simplu să dai sfaturi.

(imagine: mimiandeunice.com)

Ce este autenticitatea și ce vrea ea de la noi

ce este autenticitatea si ce vrea ea de la noi

Trăim într-o lume din ce în ce mai liberală în concepții și în care avem din ce în ce mai multe opțiuni. De vreme ce concepțiile se relaxează asta implică, pe de altă parte, pierderea reperelor obligatorii. Acum ceva vreme era clar că aveai de trăit o viață adultă în care care norma de urmat era o facultate, o meserie, o căsătorie, copiii aferenți și-o pensie. Toate aveau chiar și o vârstă recomandată. Acum, singurul lucru rămas recomandat se referă la prețurile din supermaket. Am mai rămas doar cu repere generoase (vezi vagi) cu privire la ce e imoral, ce e ilegal sau ce îngrașă. În rest, poți deveni orice, oricând, oriunde. Până și mamă la 70 de ani. Când aveam repere, individualitatea era mai puțin folosită, fiind mai degrabă nevoită să se adapteze la norme. Acum că nu le mai avem, individualitatea e cea care contează și implicit întrebarea existențial-socială „cine sunt și ce naiba vreau eu de la viață”. Așa ajungem la termenul de autenticitate. Practic, autenticitatea este abilitatea de a trăi în fiecare zi conform răspunsului la întrebare.

Autenticitatea presupune așadar nu numai să fii conștient și responsabil de acțiunile tale dar și să te porți în conformitate și armonie cu dorințele, principiile, gândurile, valorile și nevoile tale. Lipsa de angajament față de propria persoană (comportamentul neautentic) rănește serios conceptul de sine și are ca rezultat probleme emoționale. Cu alte cuvinte, impostura față de propria persoană se lasă cu represalii serioase la nivel psihologic și moral, cu atât mai mult cu cât individualitatea a rămas cam singurul reper considerat a fi demn de luat în seamă.

Ați putea fi tentați să credeți că a fi autentic se reduce la a-ți exprima opinia cu privire la fotbal ori politică. Dar, din păcate sau din fericire, nu este așa. Dacă, de exemplu, jobul pe care îl am mă pune în situația să vând produse în care nu cred sau să concediez oameni „nevinovați” ori să comunic idei sau planuri de acțiune în care nu cred – toate acestea sunt abdicări de la autenticitate. Dacă mai citești și studiul care a concluzionat că una dintre modalitățile de adresare a lipsei de autenticitate o reprezintă impulsul de a te implica în activitățile caritabile iar apoi te uiți la profilul celor implicați, de regulă, în acest tip de activitate ajungi relativ repede la concluzia că locurile în care muncim nu sunt prea sunt cele care ne reprezintă.

Ce ne împiedică să ne afirmăm autenticitatea? Teama de represalii combinată cu teama de a ne răzgândi. Cum funcționează ele împreună? Să zicem că eu am ajuns la lucrez la o bancă pentru că părinții au insistat să mă trimită la Finanțe/Contabilitate. Duc două vieți acum. Cea de persoană în taior și cea de rockeriță, ce se tatuează doar în locuri ce pot fi ascunse cu ușurință de ținuta business. Urăsc mașina pe care o folosesc în timpul săptămânii, tânjind după motorul pe care mi-l doresc de fapt. Urăsc și mersul la bancă. Doar sper că voi putea cândva să-mi finanțez business-ul meu – un studio pentru tatuaje.  Nu am curaj să schimb ce fac. Ce-ar spune oare părinții mei? Să mergi la bancă e mult mai acceptabil social decât să faci tatuaje. Ce-aș face mai departe? Și cum să pierd ce am clădit până acum? Cum să mă răzgândesc? Și uite așa din lupta dintre afirmare și depresie câștigă… cine credeți?

Acesta e un caz extrem. Și nu, nu e imaginat. Ideea de reținut este aceea că orice abatere de la autenticitate se simte ca un compromis intern ce generează suferință. Nu zic că omul are de făcut doar ce îl reprezintă pe deplin dar cred că dacă înțelegi ce preț plătești în lipsa ei, atunci ai șansa să te asiguri că și merită.

(imagine: http://www.popmatters.com/post/131308-/)

Sentimente reabilitate – nesiguranța ca generator de dezvoltare personală

nesiguranța

Ca parte din “cruciada” mea privind reabilitatea emoțiilor și sentimentelor “negative” a venit și rândul nesiguranței. Este definită de regulă a fiind opusul lui “sigur de sine”. La prima vedere, nesiguranța are legătură cu îndoiala de sine, a fost categorisită ca fiind negativă și găsim din belșug cărți care ne învață, mai mult sau mai puțin documentat, cum să scăpăm de ea.

Nesiguranța este o manifestare a anxietății generată de lipsa de informații despre acceptabilitatea propriei persoane . Atunci când devenim nesiguri de propria persoană acest lucru are legătură cu preocuparea de a fi la înălțimea așteptărilor (ale mele personale sau ale celorlalți) și cu lipsa validării. Ca orice alt sentiment sau emoție devine o problemă atunci când trece de nivelul gestionabil. Cantitatea potrivită de nesiguranță generează,de cele mai multe ori, disponibilitate pentru dezvoltarea propriei persone sau a relației care o generează . Nesiguranța nu e nici mai bună nici mai rea decât siguranța de sine. Ambele au beneficii și (tot) ambele pot genera probleme dacă trec de nivelul rezonabil și justificabil existențial.

Așa cum am mai spus, problema noastră nu sunt sentimentele sau emoțiile ci comportamentele pe care le avem în încercarea de “scăpa” de emoțiile sau sentimentele încadrate ca fiind negative. Haideți să vedem care sunt comportamentele tipice asociate cu fuga de nesiguranță.

Suspendarea experimentării. Viața se învață, deci experimentarea este absolut vitală. În cazul în care nu știu ce vreau, experimentarea devine singura cale prin care pot lua o decizie. Dacă încetez să experimentez, încetez practic să trăiesc. Pentru că expune la lucrul cu lipsa de informație, experimentarea este, de fapt, un soi de vaccin care, în timp, asigură creșterea toleranței la nesiguranță.

Suspendarea obținerii de feedback. Nesiguranța tinde să fie asociată cu îngrijorări privind părerea celorlați despre persoana mea. Singura cale reală de a afla ce gândesc ceilalți este obținerea de feed-back. Axioma statistică care ne învață că 98% dintre griji nu se întâmplă niciodată se aplică și pentru îngrijorările dictate de nesiguranță. Obținerea de feedback de la ceilalți este, de cele mai multe ori, un antidot eficient.

Suspendarea autenticității. Vectorul nesiguranței este îndoiala de sine. De vreme ce ajung să cred că nu sunt suficient de bun așa cum sunt, pot tinde să mă port așa cum cred că se așteaptă de la mine. Dacă fac acest lucru nu mai pot însă obține dovada clară că oamenii mă pot iubi pentru cine sunt și nu pentru ce fac pentru ei. Practicarea autenticității duce și ea la imunizarea contra nesiguranței.

Adevărul este că tot ceea ce poate cere un om de la viață este, vorba lui Erich Fromm, nu să fie sigur de el ci să se educe să aibă toleranță la nesiguranță. Avem alternative comportamentale pentru a ne crește toleranța: să fim cine suntem (autenticitatea), să ne gândim și să ne răzgândim (experimentarea) și să gândim doar pentru noi, nu și pentru ceilalți (obținerea de feedback).

(Imagine: cierracotton.blogspot.ro)

Te simți copleșit, ce e de făcut?

Articolul de fața a început cu o dilemă. Nu mă puteam hotărî ce anume imagine să atașez la temă. M-am tot învârtit în jurul cozii, ceea ce nu mă caracterizează. Și până la urmă mi-am dat seama de ce anume nu puteam lua o decizie. Pentru că, dacă te simți copleșit, ambele poze se aplică. Depinde doar de unde te uiți. Din interiorul nostru, sufletește și emoțional, a fi copleșit de viața ta de se simte cam așa:

te simti coplesit

Dar, dacă ai putea vedea din afară atunci s-ar vedea, de cele mai multe ori, cam așa:

overwhelmed

O să încep cu varianta de interior, cea sufletească. Atunci când te simți copleșit e ca și cum primești din plin un val uriaș de neputință și de lipsă de control, la pachet cu un nivel ridicat de anxietate. Deși valul este uriaș, ne ia deseori prin suprindere. Prinși în vârtejul existenței de fiecare zi, nu avem timp să ne uităm la orizonturile acesteia. Fie ratăm sau ne facem că nu vedem semnalele de alarmă – aglomerarea programului, semnele de oboseală, scăparea de sub control a listei de lucruri de făcut care pare că devină din ce în ce mai laborioasă și mai greu de limitat, fie că vreun eveniment negativ și neașteptat chiar apare fără avertizare, sentimentul că propria viață devine prea greu de dus, este copleșitor. Culmea este că, cel mai greu loviți sunt tocmai cei care cred că sunt puternici. De vreme ce sunt obișnuiți să se descurce, sentimentul de pierdere a direcției și a controlului îi dezorientează complet. Chiar dacă atotputernicii sunt loviți mai acut, nu e ușor pentru nimeni.

Varianta de exterior, cea a realității fizice și pragmatice, pune în evidență faptul că suntem înhămați la căruța existențială. Diferit de măgarul din imagine, deși unele lucruri din căruță sunt la „impuse”, mare parte din încărcătură este opțională. Adică depinde de alegerile noastre. În mod ironic, avem abilitatea de a ne menține căruța supraîncărcată. Dacă viața nu ne pune vreo încărcătură greu de dus (evenimente traumatice sau negative) ne ocupăm singuri să nu lăsăm căruța goală. Nu e surprinzător deci că evenimentele negative au un impact calitativ asupra preocupărilor noastre. Ca să păstrăm metafora, tocmai evenimentele traumatice sau negative ne determină să facem o selecție drastică a încărcăturii din căruța existențială pentru a putea reveni cu picioarele pe pământ.

Deci, dacă te simți copleșit, ce e de făcut? În primul rând să accepți că îți poate fi greu și că acest lucru te sperie. Până la urmă e firesc să nu fie confortabil atunci când ești într-o situație grea sau complicată. Acceptă că e omenesc să îți fie greu. Următorul pas este să devii conștient de dialogul tău interior. Nu ajută deloc să îți spui (de exemplu), uitându-te la lista interminabilă cu lucruri de făcut „n-ai nicio șansă să termini până mori”. E mult mai constructiv să îți spui că vei face tot ce poți acum și că pentru restul vei căuta soluții sau ajutor. În plus, încearcă să generezi, pe lângă scenarii catastrofice legate de ce nu poți face chiar acum și altele, alternative și pozitive, despre soluții și despre renegocierea termenelor de livrare sau condițiilor de rezolvare. Prioritizarea severă este următorul pas. Oare chiar toate lucrurile sunt de făcut acum? Știu că ar fi drăguț să fie toate gata, dar este chiar pe viață și pe moarte? Ce ai nevoie acum?

Spuneam mai sus că evenimentele negative ne impactează calitativ căruța existențială pentru că ne forțează să ne facem ordine în ea și să ne întrebăm, serios și cu răspundere, ce anume chiar contează pentru noi. Dar oare nu putem face asta și fără de cucuie existențiale? Din proprie inițiativă, adică? Poate că poza cu măgarul ar fi de înrămat deasupra oricărui birou. Așa, ca mic îndemn de inventar al lucrurilor puse în căruța existențială de fiecare zi.

(Imagini: Clark Little/ huffingtonpost.com și motivationalbuck.com)

O viață fericită sau o viață împlinită?

happiness-meaning1

La prima vedere te tentează să crezi că vorbim de unul sau același lucru. O viață fericită = o viață împlinită. Ei bine, ca de fiecare dată, viața reală  demonstrează că nu există echivalențe universal aplicabile. Și nici aceasta nu face excepție. Experiențele pot avea legătură între ele –  omul fericit poate concluziona că are și o viață împlinită – dar o viață fericită nu e automat același lucru cu o viață împlinită.

Haideți să vedem ce anume ne face, de pildă, fericiți dar nu împliniți. Care sunt lucrurile care aduc doar fericire?  Sentimentul de bine (adică să poți declara că îți este bine), sentimentul că duci o viață ușoară, o stare bună de sănătate, capacitatea de a putea cumpăra lucrurile de care crezi că ai nevoie, îndeplinirea obiectivelor personale stabilite pe termen scurt.

Dar ce ne face să ne simțim împliniți și nu neapărat fericiți? Visul la viața noastră viitoare, urmărirea obiectivelor personale pe termen lung, sentimentul că avem timp să ne gândim la lucrurile care contează,  cititul sau învățatul de plăcere,  poziționarea relațiilor sociale înaintea vieții profesionale dar și o viață profesională care ne reprezintă, o viață sexuală considerată mulțumitoare, un sentiment de control al propriei vieți sau gradul potrivit de mulțumire față de propria persoană.

Ce pare să prezică îmbinarea – rară dar posibilă – a ambelor? Perceperea propriei vieți ca fiind mai degrabă o înșiruire de evenimente pozitive,  lipsa plictiselii, sentimentul de integrare (relații satisfăcătoare cu ceilalți), sentimentul că ceilalți ne apreciază.

Cele de mai sus sunt reliefate de un studiu. Există și lucruri suprinzătoare. Cine ar fi crezut, de exemplu, că gătitul sau uitatul la televizor intră la categoria „viață împlinită”. Dacă însă te gândești mai atent, ambele te definesc și cer dedicație (adică investiție de viață de vreme ce le dedic timp).

Ce concluzionează autorii?  Fericirea are legătură , mai degrabă, cu ceea ce ne dorim sau ne trebuie. Prin contrast împlinirea pare legată de activități care ajută la exprimarea de sine și care implică și alte persoane. Acțiunile care aduc împlinire, aduc cu sine, de multe ori, și o creștere a nivelului de stres, de îngrijorare (anxietate) iar acestea reduc nivelul de fericire.  Dacă fericirea este axată mai ales pe prezent, împlinirea are nevoie să integreze și trecutul și viitorul, chiar dacă asta presupune că nu ți-e prea bine în prezent.  Așa devine pozibil ca nefericiri trecute să scadă nivelul fericirii de azi dar să devină purtătoare de împlinire în viitor, cel mai probabil pentru că suntem ființe căutătoare de sens.

Deși folosim banii și alte artificii culturale sau sociale pentru a ne simți satisfăcuți, fericirea pare să vină mai degrabă din sentimentul că nevoile și dorințele ne sunt satisfăcute. Pare deci că, omul fericit, este mai degrabă varianta simplă a lui homo-sapiens.  Sentimentul de împlinire include însă sentimente și activități mai complexe, inclusiv capacitatea de auto-proiectare în cele trei dimensiuni ale timpului.

Ce înțeleg eu din asta? Că avem de alergat după mai mulți iepuri. Iar asta presupune că putem fi în situația în care avem de ales între fericire și sensul vieții, așa cum ni le definim fiecare dintre noi.

(imagine: http://blog.sandglaz.com)

Autodezvaluirea – lupta dintre frica de respingere și dorința de intimitate

autodezvaluirea

Mie îmi place să definesc autodezvăluirea ca fiind lupta dintre frica de respingere și dorința de intimitate. Să mă explic…

Pare că noi, oamenii, trecem prin viață sub formă de broaște țestoase.  Diferit de ele, nu ne naștem cu o carapace ci suntem educați să o formăm. Poate că primul strat e format din prima lacrimă  pe care învăț să o ascund. Poate că următorul e reprezentat de prima frică pe care nu o recunosc pentru că trebuie să fiu puternic sau poate de prima așteptare transformată în dezamăgire.  Nu știu care e ordinea în care se așează acolo prima tristețe ascunsă de zâmbet, prima nedreptate pusă în scuze sau prima renunțare ca pavăză contra vinovăției. Nici prima minciună care ascunde gândul nepotrivit.

De fapt, oricare ar fi ordinea în care creștem o carapace în jurul adevăratului eu, tot ceea ce contează este că pe vremea maturității e pe deplin formată. Mii de secunde de vinovății, frici, tristeți sau furii au bătătorit-o  și antrenat-o să reziste. Deasupra se formează ultimul strat, cel care ne trece pe sub radarul existenței, format din imaginea despre care credem că ne avantajează în relație cu ceilalți.

În interiorul carapacei mă aflu eu, omul pe care experiența îl învață că e la adăpost înăuntru dar pe care nevoia de  împlinire relațională îl împinge în afară.  Gabriel Liiceanu se întreba: „oare oamenii dezbrăcați sunt goi?”  Eu cred că oricât de dezbrăcați am fi, nu suntem goi decât fără carapace.  Adică fără apărări, fără perfecțiune, fără nemurire.  Iar sentimentul ăsta e de natură să ne înspăimânte. Ca purtător de carapace, chiar dacă sunt respins, pot suporta durerea de vreme ce , eu – adevăratul eu – sunt protejat. Dar dacă mă arăt cu adevărat, odată ce dau jos, strat după strat, tot ceea ce e clădit pe baza de acceptabilitate și evitare a suferinței, rămân doar eu, cu sufletul meu cel adevărat la vedere, cu sensibilitățile la o atingere distanță, cu imperfecțiunile la discreția ochiului ridicat la rang de microscop.

Mai cred însă și că, de vreme ce  ne naștem fără carapace suntem proiectați să simțim intimitatea doar în afara ei.  Așa cum fizic, avem nevoie ca pielea să atingă piele, și sufletește avem nevoie de nivelul la care celălalt duce autodezvăluirea până la capăt. Orice nepotrivire între nivelul autodezvăluire al celor ce clădesc relația, se simte pentru cel mai vulnerabil (și deci mai în afara carapacei) la fel de dureros ca o furtună de nisip pe pielea cea mai fină.

Tot Gabriel Liiceanu zicea că, pentru a ajunge la intimitate e nevoie de proporția corectă între „a fi dezbrăcat” și „a fi gol”. Iar asta e ușor de demonstrat. Sunt sigură că cei care au aderat la acțiunea călătoriei în chiloți de la metrou au fost doar dezbrăcați, nu goi.  Să negi că ai o carapace e doar revoltă, nu intimitate.

Umblăm prea mult prin lume ca țestoase și prea puțin ca noi, cei adevărați. Și culmea este că, odată ce înveți că vulnerabilitatea e doar o stare, durerea rămâne inevitabilă, dar suferința devine opțională. Da, doare câteodată când te învârți prin lume fără carapace. Dar dincolo de vânătăile pe care le capeți inevitabil de la cei rămași țestoase, intimitatea experimentată cu cei pe care chiar ajungi să îi cunoști chiar merită. Și, nu numai că merită dar vindecă.

(imagine: www.gopixpic.com)

Curajul nu înseamnă lipsa fricii ci managementul ei

curaj

Eu cred că dacă accepți că definiția curajului este cea din titlu ai mai multe avantaje. Primul ar fi că poți scăpa de așteptarea conform căreia atunci când ai curaj nu îți e frică.  Lucru bun pentru că te scutește să crezi că oamenii care au curaj sunt privilegiați pentru că sunt lipsiți de frici sau de anxietăți. A doilea avantaj ar fi că “simțitul” îl primești când te naști, dar managementul (al fricii inclusiv) se învață.  Al treilea și deloc de neglijat ar fi avantajul că odată ce înțelegi că pentru a fi curajos ai nevoie de frică (altminteri nu ai ce management să execuți), frica în chestiune nu mai devine o problemă ci o oportunitate. Și pentru că avem tendința să fugim de probleme și să ne îndreptăm către oportunități capeți deschiderea necesară pentru privirea fricilor în față și nu de sub patul existențial.

Clar și științific este dovedit că toți avem frici și anxietăți. Conform premisei de mai sus, asta implică și că suntem – “by default” și curajoși. Eu cred că suntem curajoși în fiecare zi. Problema e că suntem inclinați să trecem cu vederea lucrurile pe care le facem cu ușurință și să ne concentrăm pe cele care ne ies mai greu.  De ce e important să înțelegem asta? Păi oameni buni, înseamnă că știm cum se manage-uiește frica.  Și că probabil ne descurcăm mai bine cu unele modele de frică și mai puțin cu altele. Știm însă cum se face! Avem nevoie doar de conștietizare și de perfecționare.

Se spune despre oamenii celebri că au avut curaj. Mie mi s-a părut interesant să văd, în funcție de definiția pe care unii dintre ei au dat-o, care e frica care li s-a părut definitorie. Hai să vedem…

Să fie oare doar o întâmplare că o deschizătoare de drumuri, care a plecat din partea de jos a societății și a ajuns să fie un etalon a spus că:  “Cel mai  mare act de curaj este să gândești cu mintea ta”? Coco Chanel așa credea. Și care credeți că poate fi frica de bază a cuiva pe drumul dintre a fi nimeni și a ajunge cineva care setează standarde? Teama de validare, acutizată de lipsa de repere. Prețul plătit pentru deschiderea de drumuri.

“Curaj înseamnă să te ridici și să vorbești; curaj inseamnă deasemenea să stai jos și să taci”. Să fie doar o întâmplare că definiția cu pricina vine de la măritul Winston Churchill? Dacă vă puneți în pantofii lui care o fi fost frica lui majoră în a decide destine de oameni, de tări și de istorie?

“Any intelligent fool can make things bigger, more complex, and more violent. It takes a touch of genius – and a lot of courage – to move in the opposite direction.”, spunea Einstein. Oare de ce?

“Curajul nu este absența fricii ci, mai degrabă, concluzia că altceva e mai important decât frica”. Aceasta este povestea lui Ambrose Redmoon. Vă las pe voi să descoperiți tipul de frică din spatele definiției.

Suntem deci curajoși în fiecare zi. Când spunem “nu” sau “da”. Când intrăm în relații cu ceilalți și ne dezvăluim credințe. Ori de câte ori ne spunem o părere sau nu ne spunem una și ne ținem gura. Când părăsim sau suntem părăsiți. Când devenim părinți. În fiecare zi a vieții noastre. Așa că, zic eu, de vreme ce nimeni nu le știe face chiar pe toate, de e vreo frică pe care încă nu am învățat s-o gestionăm, azi e o zi la fel de bună ca oricare alta.  Căci despre frica asta vorbea Eleanor Roosevelt (oare de ce?) atunci când definea curajul ca fiind abilitatea “de a face în fiecare zi ceva care te sperie”.

(imagine: politicstand.com)

Rezoluții 2015: despre începuturi și promisiuni

inceputuri si promisiuni

Altfel spus despre planurile de început de an…. Am găsit o listă a celor mai utilizate zece rezoluții de an nou în America. Sună cam așa: (1) să slăbesc, (2) să îmi organizez viața mai bine, (3) să cheltui mai puîin, să pun deoparte mai mult, (4) să mă bucur de viață, (5) să am un stil de viață sănătos și care să mă mențină în formă, (6) să învăț ceva nou și interesant, (7) să mă las de fumat, (8) să ajut o persoană să își îndeplinească visul, (9) să mă îndrăgostesc și (10) să petrec mai mult timp cu familia. În același loc am găsit și că doar 8% dintre cei care își propun ceva la început de an, ajung să ducă la bun sfârșit ce și-au propus. Până aici, nimic nou. Nu știu exact care o fi ordinea în care se aranjează rezoluțiile românești… Cam toate prietenele mele își doresc să mai lase în urmă un kilogram sau mai multe… Mă pot include și pe mine pe listă… Poate că avem aceleași deziderate ca peste ocean sau poate că nu… Oricum ar fi, este clar că sfârșitul de an se lasă cu un bilanț și că începutul vine cu speranțe și avânt.

Cam care e diferența între cei care ajung să ducă la capăt ce își propun și cei care o lasă baltă și rămân doar cu lista? Ca în orice altă acțiune, primul lucru important este să începi de undeva, în cazul de față să te gândești ce ai vrea să faci și să îți treci pe listă. La propriu. Pentru că asta e prima diferență notabilă. Cei care au mai mult succes în a duce la capăt ce și-au propus sunt cei care scriu lista.

Următoarea mișcare importantă este exactitatea formulării. Suntem, din fericire sau nu, posesorii a două emisfere. Una se ocupă cu visele iar cealaltă cu implementarea lor. Partea visătoare lucrează pe bază de concepte – „fericire”, de exemplu. Cealaltă, „îndeplinitorul de vise” lucrează doar cu lucruri concrete pentru că doar concretul umblă liber prin realitate. Ca atare, dacă îmi propun „să fiu mai fericit” aș face bine să îi spun „îndeplinitorului” ce anume exact ar însemna asta pentru mine. De vreme ce fericirea nu umblă liberă prin lume ci doar lucrurile care o pot aduce pentru mine. Gradul de ancorare în concret este, carevasăzică, un alt diferențiator important al celor care sunt buni la îndeplinirea propriilor rezoluții.

Ultima mișcare importantă este planul de acțiune. Știu că devin din ce în ce mai prozaică și storc, picătură cu picătură, orice urmă de romantism și mister din planurile de început de an dar… asta-i viața. Eficiența nu prea e romantică. Planul de acțiune are nevoie de vreo câteva caracteristici: claritate, realism și structură pe pași. Din toate cele trei caracteristici, cea care face diferența este structurarea corectă pe pași. Care pași au nevoie să fie mici. De ce e important să mergem cu pași mici? Pentru că, deși noi oamenii suntem curajoși, ne descurajăm repede. Așa încât, dacă am nevoie să dau jos 20 de kilograme sau să strâng 2000 Euro pentru concediul visurilor mele e important să regăsesc pe listă numere mai mici și mai puțin descurajante. Să spunem 3 kg/lună sau 50 Euro/lună. Numere mici sunt mai prietenoase și mă ajută să văd că am o șansă să ajung unde mi-am propus. Mesajul planului de acțiune are nevoie să fie că se poate, pas cu pas.

Eu cred că viața e făcută să fie trăită așa cum îți dorești. Așa se face că nevoia de a face planuri la început de an e veche de când lumea. Un mecanism menit să te tenteze să pui ingredientul corect pe lista, personalizată, a fericirii tale. Rezoluții eficiente vă doresc!
(imagine: www.wcpo.com)