Diferența dintre credință și cunoaștere

diferenta dintre credinta si cunoastere

Ați stat vreodată să vă gândiți care e diferența dintre credință și cunoaștere? Eu aș zice că le putem defini cam așa… Cunoașterea se bazează pe informație obiectivă, științifică, care poate fi verificată și replicată în contexte similare. Credințele reprezintă interpretări personale ale informațiilor sau generalizarea experienței personale la rang de lege universal valabilă. Așa se face că există o grămadă de credințe care se bat cap în cap cu informația obiectivă.  De pildă, obiectiv și științific vorbind s-a demonstrat până acum că viața are parte de un start (nașterea) și de o ieșire din decor (moartea). In ciuda acestui fapt, o mare parte dintre noi credem în fantome, spirite, vampiri și alte prezențe de pe alte meleaguri a căror existență nu a putut fi demonstrată indiferent cât de mult s-a străduit Discovery. Le fel, deși știința nu a demonstrat că ar exista vreo diferență între pisicile negre și pisicile de altă culoare, o parte dintre noi le asociem pe primele cu dezastrele.

Dar să ieșim din sfera „fantastică” și să trecem la lucruri mai concrete, mai legate de viața de fiecare zi. Unde avem alte tipuri de credințe. De pildă, avem impresia că suntem atenți și că realitatea înregistrată de creierul nostru e cea obiectivă. Știința e de altă părere dar asta nu ne scutește să ne contrazicem până picăm lați, susținând că varianta personală a relatării e singura adevărată.  Și când te gândești că justiția se bazează pe relatările martorilor oculari… Similar, avem impresia nu numai că înregistrarea din capul nostru e corectă dar și că se va păstra intactă. Și pentru ultima parte știința este de altă părere, respectiv aceea că ne „alterăm” amintirile.

Nu rezist tentației și trec pe listă și credința conform căreia oamenii adulți nu se schimbă, adevărul obiectiv fiind de părere că se schimbă cu succes, doar că dacă (și numai dacă) vor, adică dacă sunt motivați din interior să o facă. De unde ajungem la o altă credință, la fel de falsă,  respectiv aceea care ne spune că noi putem determina schimbarea unei altei persoane.  În mod distractiv, unii dintre noi ne și căsătorim plecând de la premisa aceasta.

Să menționăm și credința des întâlnită conform căreia de ceea ce nu ne convine în viața noastră e vinovat altcineva, știința încăpățânându-se să susțină că suntem (cel puțin) contributori la toate neplăcerile din viața proprie și că abordarea corectă ar începe cu identificarea contribuției cu pricina.

Așa ajungem la credințele despre motivație, credințe care ne fac să împărțim oamenii în „motivați” și „demotivați”, unde știința tinde să susțină că nu despre motivație sau despre lipsa ei ar fi vorba ci despre lipsa stimulilor care să antreneze voința (dorința) de a face lucruri. Cu alte cuvinte, unul care rămâne în pijama la ora la care tu deja muncești nu e neapărat demotivat ci ar putea la fel de bine să aibă un set diferit de priorități.

O să mai trec o ultimă credință pe listă, aceea legată de felul, chipurile obiectiv, în care ajungem la o părere despre oameni, vestea fiind aceea că n-avem nicio treabă cu obiectivitatea. De pildă, diferențele comportamentale și de valori sunt, în mod automat, caracterizate negativ.  Dacă cineva e diferit de mine, voi fi tentat să echivalez asta cu „greșit”. Așa se face că, dacă stai să te gândești, o remarcă negativă venită din partea cuiva cu un set diferit de valori, este de cele mai multe ori o confirmare a valorilor tale și, implicit, un compliment.

Diferența dintre a credință și cunoaștere te poate ajuta să înțelegi nu numai când poți avea încredere în mintea ta și când nu, dar și cum poți să o exploatezi eficient.

Atenția – Micul Dumnezeu la purtător

atentia

Suntem bombardați în fiecare moment de un număr infinit de stimuli sau biți, cum vreți să spuneți. Unealta pe care o folosim pentru a face față bombardamentului informațional cu pricina este atenția. Mie îmi place s-o numesc Micul Dumnezeu la purtător. De ce? Pentru că așa cum originalul a creat lumea(conform poveștii biblice), la fel facem și noi. Adică ne creăm (și recreăm, dacă-i nevoie) lumea (vezi realitatea) individuală și paralelă cu alte realități (ale celorlalți de lângă noi).

Aici găsiți un test care vă ilustrează ce vreau să spun. Vă rog să vedeți despre ce este vorba înainte să mergeți mai departe. Nu de alta, dar așa e mult mai distractiv.

Ei bine? Cum a fost? V-a dat de gândit? Așadar, avem un film și o instrucțiune. Pe care o urmăm și, la sfârșit (odată cu schimbarea instrucțiunilor) avem dovada că lucrurile la care nu suntem atenți, nu există în lumea noastră. Și-acum imaginați-vă că în viața de zi cu zi funcționează fix la fel. Doar vocea e una diferită.  La început va fi cea a părinților noștri, apoi a noastră.  Instrucțiunile constau din îndemnuri, pilde și convingeri. Pe care începem să le achiziționăm încă de mici. Toate la un loc vor determina care sunt stimulii pe care îi luăm în considerare în construirea lumii noastre.  Ce nu se încadrează, va trece cu vederea la fel de simplu și pe negândite ca ceea ce s-a petrecut în film.

La asta ajută inventarierea convingerilor și a îndemnurilor personale. La conștietizarea principiilor pe care le folosesc în interacțiunea mea cu infinitul informațional. Ce încerc să spun este că trăim într-un univers virtual al tuturor posibilităților. Și că alegem. Nu contează dacă pe baza unor criterii conștiente sau inconștiente pentru că până la urmă, nu-i așa, curentul electric ne curentează și dacă nu știm că trece prin priză. Conștientizarea lor e primul pas. Abia apoi pot decide dacă vreau să schimb ceva în formularea lor.

Nu e ușor. De nu mă credeți încercați să decideți în poza din deschiderea articolului, care dintre câini și pisici sunt desenați complet. Dar, indiferent de cât de complicat o fi să ai un strop de obiectivitate, merită. Alegerile acestea se reflectă în tiparele noastre relaționale, adică în tipul de partener pe care ni-l alegem. Sau stau la baza profețiilor auto-împlinite. Ne selectează tipul de feedback primit din lumea înconjurătoare.  Și toate astea, pe tăcute, cu naturalețe și fără de explicații. La fel de simplu și de natural cum n-am văzut “ursul” din film. Că de aceea îmi place să spun că este Micul Dumnezeu la purtător. Pentru că atenția face posibil ca, îndată ce  ajungi adult, să îți faci lucrurile cu mâna ta, în timp ce pare că se ocupă altcineva – destinul, conspirația sau, de ce nu, chiar Dumnezeu, cel Mare și, sigur că da, atotputernic.

(imagine : www.ucl.ac.uk/vdu/oldvdu/research_williams.html)

Ești puternic(ă) sau doar te porți de parcă ești?

esti puternic sau te porti de parca esti

Există comportamente încurajate și comportamente descurajate de societate. Fie ele verbale sau non-verbale, printre cele încurajate se numără și acelea care sunt în mod normal asociate cu a fi puternic. Așa se face că de multe ori ajungem să ne purtăm de parcă nu ne e frică , nu ne pasă sau nu contează atunci când ceva se petrece altfel decât ne așteptăm sau ne dorim.  Tot așa ajungem să nu spunem dacă ne e greu și avem (ferească sfântul) nevoie de ajutor, fie el practic sau emoțional. Dar, până la urmă, cum știi dacă ești puternic(ă) sau doar te porți de parcă ești? Cum știi dacă suferi de (ceea ce eu numesc) sindromul  „eu pot”?

Primul simptom poate fi ascunderea emoțiilor. Dacă ești adeptul (sau adepta) principiului conform căruia lacrimile se înghit nu se arată sau al celui conform căruia cea mai bună apărare este atacul atunci probabil că e important pentru tine să te porți de parcă ești puternic, no matter what. Nu mă înțelege greșit… Nu spun că opusul ar fi să plângi non-stop, ca o fleoarță (ăsta e cuvântul corect, așa-i?) ci o întâlnire pe la jumătatea drumului între fleoarță și Robocop.  Doar la jumătatea drumului e ok să arăți că simți lucruri, adică să fii vulnerabil și respectiv puternic.  Altminteri Robocop e doar opusul fleoarței, dar pe aceeași axă. O fleoarță care își arată muschii dar care se teme că vulnerabilitatea se va întoarce împotriva ei.

Următorul pe listă este toleranța declarată la durere. La propriu. Adică ce dacă mă doare piciorul?! Am zis că alerg, alerg. Doar n-o să recunosc (față de mine sau, și mai rău, față de alții) că durerea e mai tare decât mine?!  N-o să mă duc la doctor din prima ca o babă isterică. Rabd și trece.  În mod distractiv, iacă și studiul care dovedește de ce mor bărbații mai devreme decât femeile. Nu, nu pentru că le mănâncă femeile ficații, ci pentru că nu se duc la medic decât când îi mână durerea zdravăn din spate (adică minimizează semnificația simptomelor).  Fapt dovedit și de constatarea că și femeile (din ce în ce mai numeroase, de altfel) care au aceeași atitudine, au aceeași problemă.

Să trecem mai departe la imaginea de sine sau altfel spus la preocuparea pentru aparențe.  Atunci când mă port de parcă aș fi puternic (de de fapt sunt nesigur) mă preocupă intens ce cred ceilalți despre mine. Chiar dacă n-o arăt sau dacă declar că nu îmi pasă.

Ajungem la umflatul în pene (sau academic vorbind, mascarea nesiguranțelor) adică nevoia de a-mi scoate în evidență realizările sau de a-i determina pe ceilalți să o facă. Lucru care nu face decât să încerce să mascheze îndoiala despre valoarea mea personală sau profesională. Oamenii siguri de sine sunt mai degrabă confortabili cu „slăbiciunile” lor și înclinați să încerce să le gestioneze, nu să le ascundă.

Intoleranța la eșec  ar fi următorul item pe listă. Problema este că, dacă nu vreau să greșesc  nu înseamnă că nu o să greșesc ci doar că voi demara mai puține lucruri în încercarea de a nu greși. Așa că dacă mă port de parcă aș fi puternic voi mai degrabă tentat să povestesc despre abilitățile mele sau să le dovedesc în situații pe care le cunosc îndeaproape și nu să le pun în practică învâțând lucruri noi.

Ultima pe listă este nevoia de control. Dacă sunt adeptul principiului conform căruia „nimic nu emai bun decât ce-și face omul cu mâna lui” atunci probabil că voi tinde să încerc să controlez acțiunile oamenilor din jurul meu. Eu numesc fenomenul micromanagement relațional. Adică tendința de a ști în amănunt ce fac sau ce gândesc oamenii din jurul meu. Dacă mă simt puternic atunci știu că mă voi descurca, dacă mă port de parcă sunt atunci încerc să aflu din timp și în detaliu cu ce anume aș putea să mă confrunt.

Concluzia? Ahile cât era el de  Ahile, avea și el călcâiul lui sensibil. Și ce l-a dus la pierzanie nu a fost faptul că-l avea ci că îl ascundea. Așa se face că, paradoxal, să fii puternic înseamnă să-ți arăți sensibilitățile și să te strădui să le rezolvi. Dacă încerci doar trecerea lor pe sub radar, nu ești puternic(ă) ci doar de porți de parcă ești.

 

(fotografie:  https://ro.pinterest.com/michelleahorner/epic-cats/)

Fobia de zbor – cum funcționează și cum se poate vindeca

World trip 3

Logica are prea puțin de-a face cu anxietatea în general și cu fobia de zbor în particular. Statistica ne spune că 1 din 45 de milioane de zboruri se prăbușesc. Statistica în chestiune e, ce-i drept valabilă pentru Statele Unite. Dar asta nu i-a împiedicat pe americani ca după 9/11 să refuze să zboare cu avionul pe motiv că nu mai era sigur și să apeleze la mașini pe motiv că erau. Rezultatul? O creștere a mortalității. Pentru că deși părea că mersul cu mașina e mai sigur, de vreme ce se desfășura la sol, volanul era în controlul omului cu pricina și în mașina lui nu erau cetățeni de origine arabă, realist vorbind, lucrurile nu stau așa. E mult mai periculos pe autostrăzile americane decât în avion. Dar haideți să înțelegem cum se petrec lucrurile – cum funcționează fobia de zbor și cum se poate vindeca.

Dar cum spuneam, procesul nu este unul logic ci unul emoțional. Iar pentru emoțiile mele 45 de milioane nu înseamnă nimic. Unu ăla, în schimb, înseamnă posibilitatea ca 1 să fie echivalent cu zborul în care mă aflu eu. Echivalarea asta e suficientă pentru ca amygdala să se activeze și să producă deranj (sub formă hormoni de stres) și ca posesorul ei să se poarte de parcă 1 în 45 de milioane înseamnă o probabilitate de 100%.

Odată hormonii de stres eliberați în sistem, mai sunt și alți factori care fac ca frica de zbor să fie greu de gestionat.  Amygdala oprește alarma doar dacă este îndeplinită una dintre condițiile următoare: (1) cauza pericolului este identificată ca fiind neamenințătoare  sau (2) dacă  este amenintătoare atunci posesorul ei preia controlul, caz în care intră în scenă  partea executivă, deci rațională a creierului sau (3) dacă este amenințătoare și se identifică o cale de scăpare. Dacă sunteți atenți, rezultă „foarte logic” de ce să fii într-un tub în care se aud o sumedenie de zgomote pe care nu le poți interpreta, condus de altul la 10,000 de metri altitudine și fără oprire între stații pare mai nesigur decât o cutie care rulează pe sol, produce zgomote cunoscute, este condusă de tine și pe care o poți opri când vrei.

Dar amygdala e mulțumită cu logica proprie așa că, în ciuda celor de mai sus,  contra-argumentul unei persoane cu fobie de zbor va fi, de cele mai multe ori acela că „e un fapt că puține câte or fi ele, avioanele se prăbușesc, iar asta se întâmplă tot timpul și nu am cum să știu dacă nu o să fie chiar avionul cu care zbor eu ”. Contra-argument care permite trecerea de la imposibilitate la posibilitate, iar apoi la probabilitate și la aproape certitudine.  Iar asta ne face să ajungem de unde am plecat, în ciuda tuturor argumentelor raționale, fie ele și umoristice.

De aceea, soluția care funcționează implică desensibilizarea sistematică la stimul. Adică practic un proces prin care omul devine ceva mai nesimțit (sau insensibil, cum doriți) cu privire la probabilitatea ca 1-ul cu pricina în 45 de milioane  să fie avionul în care urmează să se afle el. Procesul implică între 6 și 8 ședințe de imagerie dirijată adică niște exerciții prin care se alternează relaxarea cu imaginarea de scene legate de zborul cu avionul. Și, n-o să credeți funcționează.  Chiar dacă pare simplu, funcționează. Ajută omul care deja evită zborul sau pe acela care trăiește un coșmar când zboară să redevină călătorul ros doar de curiozitatea locurilor pe care urmează să le vadă și nu de frica de a pica din ceruri. Fobia de zbor se poate vindeca.

(imagine: flyfright.com)

Când nu e cazul să ai încredere în mintea ta

cand sa nu ai incredere in mintea ta

(Ce să faci și să NU faci când ești depresiv, anxios, furios, beat sau fumat)

Nu cred să fie pe lumea asta cineva care să nu aibă pe lista de regrete chestii făcute după dictarea unei minți proprii dar furioase, deprimate, anxioase sau confuzionate de consumul vreunei substanțe sau a alteia. Eu cred că parte dintr-o viață trăită mulțumitor este și abilitatea de a decide când nu e cazul să ai încredere în mintea ta și cum să eviți tentațiile comportamentelor impulsive născute dintr-un „ce-ar fi dacă”, „de ce nu”, „punem punct acum pentru totdeauna” sau „merit și eu măcar o dată”.

Sigur că aș putea face o listă ce ce anume să NU faci atunci când ești depresiv, anxios, beat sau fumat. Pe o atare listă ar putea figura lucruri mai la mintea oricui, de genul „nu te tatua”, „nu da telefoane fostei(fostului)”, „nu-i da o lecție șefului” ori „nu te tunde singur(ă)”. Sau alte lucruri mai elaborate, de genul „nu te căsători”, „nu-ți da demisia”, „nu te apuca de discuții dificile cu nevasta despre sex, sau socrii sau noul televizor”. Și, probabil, multe altele. Chestia esta însă că o listă nu folosește la mare lucru pentru că, chiar și în varianta printată și lipită pe frigider, citirea ei ar implica colaborarea cu lobii frontali ai creierului personal, adică exact partea de creier care trece în „sleeping mode” îndată ce emoția (sau intoxicația) trece de nivelul critic.

Ideea este că, la extrem, suntem emoționali sau raționali. Atenție mare – sau, nu și. De aceea se spune că „te prostești când te îndrăgostești”. Ce scapă din vedere panseul din vechime este că tot aia se întâmplă și dacă te înfurii, te deprimi, te sperii sau te cheaunești de cap. În cazul de față prostia neînsemnând că inteligența zboară pe ferestra existenței tale definitiv ci doar că, peste un anumit nivel al emoției sau confuziei, creierul tău rațional predă inventarul părților emoționale. Care părți se descurcă și ele cum pot, dar nu logic. Așa se face că „ceea ce, inițial, părea un plan bun” (vorba de mahmureală a unui prieten al fiicei mele) devine mai apoi doar un lanț de consecințe care cad spre rezolvare în cârca părții nevinovate de creier. Și cum ambele sunt în capul aceluiași proprietar, „capul face, capul trage”.

Carevasăzică, ce să faci atunci când treci printr-o perioadă depresivă sau anxioasă ori atunci când ești furios sau cu ceva la bord. Să le luăm pe rând. Dacă treci printr-o perioadă dificilă (stare depresivă sau anxioasă) atunci ai nevoie să înțelegi că nu te poți baza pe percepția curentă despre lucruri și viață. Pentru că percepția va fi denaturată de starea ta emoțională prevalentă. Dacă emoția de bază este tristețea, atunci viața ta va părea fără rost. Dacă emoția aflată la nivel critic este , situațiile par dramatice și fără scăpare. E nevoie să conștientizezi că ai nevoie să împrumuți lobii frontali ai altcuiva. Adică verifică percepțiile tale despre lucruri și viață, ÎNAINTE de a trece la fapte. Fie că apelezi la psiholog sau, măcar, la o persoană pe logica căreia de poți baza, nu asculta tot ce își spune mintea ta. Nu poți avea încredere în ea.

Dacă ne uităm la momentele în care ești furios, beat sau altcumva intoxicat, lucrurile stau puțin diferit. Avem nevoie de prevenție. În sensul că prostiile pe care le facem sunt generate de probleme existente ÎNAINTE ca lobii noștri frontali să fie trimiși la culcare. Din ce o să ai mai puține probleme neadresate, de aceea o să scadă șansele să faci nefăcute. Ca reguli generale…. Scrie ce vrei să faci. Și așteaptă până a doua zi. Dacă mai înțelegi ce ai scris sau despre ce era vorba, atunci poți evalua dacă era o idee bună. Dacă nu, pur și simplu aruncă foaia. Sau laptop-ul dacă era un document și i-ai pus parolă. Dacă nu vrei să scrii, fă o tură în jurul blocului . Ideea de bază este să aștepți măcar până devii mai puțin furios sau mai puțin intoxicat. Și dacă de data asta n-a ieșit, după ce termini de rezolvat problemele create să te întorci la prevenție, adică la căutarea nemulțumirilor și adresarea lor într-un moment mai puțin emoțional și, implicit mai rațional.

Poți avea încredere în mintea ta. Mai puțin în cazurile în care nu poți. Și , cred eu, important să faci diferența între cele două situații pentru a avea de gestionat mai puține consecințe negative. Pentru că într-o viață de om vei avea parte de ambele situații. Sigur și inevitabil.

(imagine: pinterest.com)

Atenție! Pericol de schimbare!

atentie pericol de schimbare

Nu știu dacă v-ați gândit vreodată dar, cu măsura cu care ne dorim lucruri noi în viață, ne și sperie să le facem loc. Sunt, să zicem, în prejma unei situații care ar putea însemna schimbarea locului de muncă, a casei unde locuiesc sau în fața posibilității unei noi relații. Deodată apar două personaje distincte: eu, acela care simte entuziasmul anticipării unei schimbări (de multe ori îndelung așteptate) și, de partea cealaltă, un alt eu, acela care e mai mult decât confortabil cu inerția realității prezente (poate incomodă sau frustrantă) dar cunoscută. Și, îndată ce eul care-și dorește schimbarea presează lucrurile, partea mea care e confortabilă, dă drumul unei rafale de întrebări care îmi tranformă rapid bucuria anticipării în frică de mai mai bună calitate. O fi chiar un lucru bun? Dacă m-am înșelat? Dacă o să-mi lipsească ce aveam până acum? Dacă familia ori prietenii nu vor fi de acord, mai ales dacă iese prost? Dacă o dau în bară? Dacă nu voi face față? Dacă o să sfârșesc iar prin a fi rănit? Dacă reușesc, cum o schimbe asta lucrurile? Nu numai o singură dată, partea conservatoare mă va determina să dau înapoi și să consider ceea ce am mai sigur. Haideți să vedem, ce se întâmplă. De ce oare mintea ne trimite mesajul „Atenție! Pericol de schimbare!”?

Eu cred că ni se trage de la două echivalențe pe care mintea noastră le face automat. Prima ar fi – „vechi = bun”. Tindem să credem că ceea ce e vechi e, în mod automat, mai bun. Găsiți aici și un studiu care demonstrează că, din ce percepem un lucru ca venind din vechime, de aceea beneficiază de o evaluare pozitivă. De exemplu, participanții la studiu tindeau să estimeze o mai mare eficiență a tratamentului prin acupunctură dacă știau că începuturile ei sunt acum 2000 de ani. Cei care primeau informația că datează de doar acum 250 de ani, penalizau în ceea ce privește eficacitatea percepută.  La fel s-au petrecut lucrurile și atunci când a fost vorba de picturi, copaci sau ciocolată. Mai de demult = mai bun (mai frumos, mai gustos, mai valoros).

Problema este că echivalența cu pricina nu e neadevărată, doar că, la fel ca orice altă echivalență subiectivă,  nu e adevărată în mod obligatoriu. Deși este adevărat că rezistența în timp a unui concept sau lucru concret poate fi o indicație a valorii acestuia, acest lucru nu e neapărat adevărat.  Și sigur că o ciocolată care se produce din 1915 și încă se mai vinde, poate fi o indicație că rețeta este de excepție. Dar tot așa de bine, poate fi marketing sau monopol de piață. In fine, dacă e să aplicăm echivalența la viața noatră, cea de toate zilele, e clar că mintea mea va încerca să mă convingă că ce e vechi, e bun. Așa încât o relație disfuncțională dar îndelungată pare mai de valoare decât una funcțională dar fără istoric. Ori un job care mă plictisește de moarte dar în care am stat suficient cât să am experiență pare mai sigur decât unul care sună bine și incitant dar pe care nu-l știu decât din anunțuri. Și nu numai atât… Mai poate scoate la bătaie și ce-a de-a doua armă.

Să trecem deci la cea de-a două echivalență, necunoscut = periculos. Are la bază două lucruri. Primul, acela că mintea noastră nu poate procesa necunoscutul. Lucrează doar cu informații iar necunoscutul nu este altceva decât un soi de vid informațional.  Al doilea, este acela că suntem proiectați să ne temem de necunoscut, de vreme ce la începuturile noastre, necunoscutul ne putea mânca de prânz.  Concluzia? Schimbarea vine la pachet cu lipsa de informație (necunoscut, adică), așa că va fi automat marcată ca periculoasă. Iar mintea mea va căuta să aducă argumente sub forma îngrijorărilor. Care sunt, așadar, îngrijorările ce însoțesc schimbarea?  Frica de eșec, cea care se însoțește cu rușinea, ne face să credem că cei din jur ne vor judeca pentru nereușită și care ne blochează deseori inițiativa. Frica de succes, cea care ne face să ne întrebăm cum se va schimba viața noastră dacă reușim, dacă ne vom păstra prietenii ori dacă ne vom păstra valorile. Frica de moarte pentru că rutina atenuează deseori trecerea timpului spre deosebire de schimbare care te poate face să te gândești la cât timp ai pentru a te acomoda. Frica de judecata celorlalți care intervine mai ales dacă schimbarea e mai altfel decât așteaptă lumea de la tine.

Concluzia? Dacă accept și conștientizez că operez, în mod automat, pe bază de echivalențe atunci pot face un efort, de data asta conștient, și să contra-argumentez egalitatea dintre vechi și bun sau cea dintre pericol și necunoscut. În plus, de vreme ce înțeleg că frica este o reacție automată la schimbare mă pot încuraja s-o depășesc, cu argumente logice și pozitive. Așa cum am mai spus, curajul nu reprezintă lipsa fricii, ci managementul ei.

(imagine: www.blog.thefearlessfactor.com)

Vulnerabilitatea – slăbiciune sau autenticitate?

vulnerabilitatea

O să încep cu un clișeu. Acela care ne învață că „omul cel mai puternic pe care îl cunoști e unul pe care nu l-ai văzut când i-a fost greu”. Și fac asta pentru că îmi doresc ca astăzi să fac pe „spărgătorul de mituri”. În mod particular vreau să le atac pe cele care definesc vulnerabilitatea.

Dar până la mituri, nu mă pot stăpâni să nu menționez în treacăt și câteva dintre”dubioșeniile” gândirii legate de vulnerabilitate. Prima ar fi aceea care ne face să ne placă vulnerabilitatea tuturor celorlalți dar să o urâm pe a noastră.  A doua ar fi cea legată de faptul că ne place să fim autentici dar nu ne place să fim vulnerabili, așa că ne încăpățânăm să fim cinstiți cu aparența noastră în timp ce mințim în legătură cu sensibilitățile personale, uitând undeva pe parcurs că una o contrazice pe cealaltă. Ultima ar fi cea care ne face să echivalăm lipsa vulnerabilităților aparente cu a fi puternic, fără să mergem mai departe cu procesul gândirii și să ne prindem că problema lui Ahile nu a fost vulnerabilitatea lui, ci locul ascuns unde se retrăsese aceasta.

Cumva, tot datorită acestor erori de echivalare am ajuns și la miturile legate de vulnerabilitate.  Primul mit ar fi acela că „există oameni fără vulnerabilități”. Eu personal nu știu să zic decât că tinde să fie ca la extratereștrii: în ciuda faptului că ar putea fi logic să existe, până acum nu a putut fi demonstrat credibil că așa este. Suntem vulnerabili în fața oricărei emoții sau a oricărui sentiment. Deci, dacă există careva care nu a iubit, nu s-a speriat, nu s-a înfuriat sau nu i-a fost rușine… Deși teoretic ar putea să fie cineva, eu zic că ar fi util să verificăm dacă mai respiră. Pentru că viața în sine ne face vulnerabili. Pentru că se termină și pentru că noi știm asta.

Al doilea mit poate fi exprimat ca „vulnerabilitatea înseamnă să spui lucruri secrete despre tine”.  Culmea este că vulnerabilitatea nu are legătură neapărat cu a spune lucruri despre tine. Poți să taci și să fii extrem de vulnerabil. Uită-te la copilul tău când doarme, în ochii cuiva drag, sau la copacii din parc atunci când se îmbracă de toamnă. Lasă să se vadă ce simți și vei fi arătat vulnerabilitate în deplină tăcere.

Al treilea mit ne spune că „vulnerabilitățile sunt folosite împotriva noastră”. Mitul tinde să se adeverească numai dacă eu nu sunt conștient de vulnerabilitățile mele. Doar că în cazul în care le știu și le ascund, nu am cum pune intenție în cârca omului care nimerește peste bătătura mea existențială ascunsă cu grijă. Dacă sunt conștient și le exprim, vulnerabilitățile îmi aduc nu expunere ci autenticitate. Autentiticitatea vine cu forța individualității și, implicit, face mult mai dificilă expunerea mea lipsită de apărare. După cum citeam pe undeva „vulnerabilitatea exprimată sună a adevăr și aduce a curaj”

Al patrulea mit ar fi cel care ne spune că„vulnerabilitățile se rezolvă de către posesor”. Mitul acesta se poate împlini, dar doar dacă vulnerabilitățile sunt împărtășite cu ceilalți. Pentru că doar așa pot afla că nu sunt singurul purtător al acelor sensibilități și că vulnerabilitatea suscită simpatie și înțelegere pentru că ne dă o față umană. Concluzia fiind că vulnerabilitățile pot fi rezolvate de posesor doar dacă posesorul în chestiune nu le mai ține ascunse ci le recunoaște deschis.

Ultimul mit din lista pe care am izbutit eu să o construiesc ar fi cel care ne spune că „vulnerabilitățile care nu se văd sau nu sunt recunoscute nu există”.  Vestea proastă e că ce nu se vede sau nu recunosc nu se va jena să aibă un impact în viața mea. Te simți vulnerabil, vei pune în funcțiune mecanisme de apărare. Dacă nu îți asumi vulnerabilitatea, nu vei putea conștientiza mecanismul de apărare. Dacă vulnerabilitatea ta este, de pildă, teama de eșec, ai de ales dacă admiți că ai o problemă în luatul deciziilor sau dacă te prefaci că totul e în regulă, chiar dacă te deranjează că îți trăiești viața conform deciziilor luate de alții. Totuși, numai o dată ce ai admis problema, vei putea conștientiza strategiile prin care eviți cu cea mai mare grijă să iei decizii de unul singur și vei putea schimba ceva.

Puterea nu este dată de capacitatea de a ascunde vulnerabilitatea, ci de capacitatea de a depăși teama generată de dezvăluirea ei.

(Imagine: huffingtonpost.com)

Psihologia criticii – Nu ești bun! Așa, și? Ce dacă?

psihologia criticii

„Critica este unica formă validă de autobiografie”, spunea Oscar Wilde. Corect, dar nu de ce ați crede ci pentru că actul de a critica spune mai multe despre cel care critică decât despre cel care este criticat. Doar că de obicei nu prea apucăm să ne uităm la cel care critică pentru că ne atinge în două puncte vulnerabile. Primul este acela că scopul criticii este acela de a obține altceva de la noi decât suntem pregătiți să oferim (și nu ne place deloc să pierdem din libertatea de a fi cine vrem). Cel de-al doilea este că atunci când suntem criticați ne simțim devalorizați (și nu ne place deloc să ne pierdem din valoarea personală). Care este psihologia criticii? Și, de vreme ce nouă nu ne place, de ce o facem altora?

Critica este o modalitate eficientă de apărare. Deși rareori ne exprimăm adecvat, nu criticăm o persoană ci ceva ce persoana spune sau face. Avem deci nevoie să interpretăm ceea ce face celălalt ca fiind împotriva noastră pentru că  ne încalcă valorile, ne pune în pericol ordinea lucrurilor, ne pătează imaginea sau orice altceva. Ceea ce face important ca atunci când sunt criticat să încerc să aflu care este, de fapt, problema emoțională sau practică a celui care mă critică. În plus, criticile se iscă mai ales ca un comentariu la o diferență apărută sau percepută ca fiind acolo, dintre mine și cel care mă critică. De asta mai spun eu, că uneori, după ce te uiți la care sunt diferențele dintre tine și criticul tău, critica devine brusc o veste bună.

În fine, e clar pentru toată lumea că reacționăm diferit la critică. Unii dintre noi ne pricepem să luăm ce ne folosește din mesajul critic și să nu băgăm în seamă restul. Alții dintre noi ne simțim zdrobiți și profund răniți. Practic, din punct de vedere al modului în care reacționăm la critică, ne împărțim în câteva modele.  Primul este „auto-crucificatorul”, adică cel care pe dinafară nu prea arată mare lucru dar care apoi se întoarce împotriva propriei persoane și se auto-învinuiește cu spirit de răspundere. Al doilea este „auto-convingătorul”. Reacția aparentă nu este mult diferită de modelul precedent dar deosebirea este aceea că nu se auto-învinuiește ci își caută justificări și circumstanțe atenuante, pe care le verbalizează ca scuze. Al treilea model este cel al „auto-apărătorului”. Modelul acesta vine cu o oarecare vizibilitate a reacției, criticatul încercând  să contra-argumenteze asumarea respunsabilității.  Mai apoi, nu-și va bate prea tare capul cu ceea ce a auzit și va sfârși prin a crede că cel care critică greșește. Ultimul model este cel al „căutătorului” adică modelul la care reacția implică formularea de întrebări menite să-l ajute să se lămurească despre ce este vorba și dacă poate corecta ceva fie din ceea ce face, fie din percepția celui care îl critică. Este dispus să îți asume responsabilitatea, dar nu va face acest lucru decât dacă găsește critica validă.

Care sunt principiile pe care avem nevoie să le adoptăm pentru a putea face față mai puțin șifonați atunci când suntem criticați? Primul ar fi principiul conform căruia „nimeni nu e deștept toată ziua”,  iar asta e valabil și pentru fiecare dintre noi. Este deci în regulă să greșesc și să primesc feed-back negativ uneori. Al doilea, este cel conform căruia înveți să faci diferența dintre „cine ești și ce faci”. Asta te ajută să conștientizezi că lumea nu te critică pe tine ci ceva ce tu faci sau spui. Combinat cu faptul că nu putem fi deștepți toată ziua ci doar în general, asta ajută să fie ok să mă port ca un prost, chiar dacă, în general, sunt inteligent.  Al treilea, este cel care ne spune că „fiecare are dreptul la percepțiile lui”și mă îndeamnă să explorez, prin întrebări, ce anume din ce am făcut sau am spus a condus la verbalizarea criticii. Al patrulea este acela conform căruia „diferențele comportamentale și de valori se caracterizează negativ”. În consecință, după cum spuneam și mai sus, am nevoie să iau în considerare diferențele dintre mine și omul din fața mea înainte să mă panichez că fac ceva greșit sau să decid dacă și ce vreau să fac diferit pe viitor. Penultimul, este acela conform căruia „există viață și după greșeală”. Acesta din urmă mă ajută să văd că greșeala este precursorul progresului și să iau, atunci când este cazul, ce e bun din critica pe care o primesc.

Concluzia? „Critica e inevitabilă” așa că dacă vrei să o eviți,  e simplu. Pentru că, vorba lui Aristotel tot ce trebuie să faci este „să nu spui nimic, să nu faci nimic și (mai ales) să nu fii nimic”.

(imagine: hongkiat.com)

Aricii lui Schopenhauer sau dilema intimității

aricii lui shopenhauer

E clar că este nevoie de o minte luminată pentru a putea produce o metaforă simplă, intuitivă și grăitoare. De aia, vorba unui om “celebru” și în viață, nu putem toți asculta Schopenhauer. Care Schopenhauer obișnuia să spună că relațiile dintre oameni seamănă cu cele dintre arici. Care arici au, iarna, o dilemă. Au nevoie să se încălzească stând împreună, dar dacă se aproprie se înțeapă unul pe altul. Totuși, dacă se îndepărtează, îngheață. Așa că fiecare arici are nevoie să calculeze care este gradul de apropiere care oferă căldură suficientă și o durere suportabilă. Și ziceți voi că nu descrie, simplu și perfect, relațiile dintre oameni. Metafora a fost suficient de puternică încât să fie preluată de Freud, la propriu și la figurat, de vreme ce în 1909 declara că se duce în America pentru a vedea un arici sălbatic și a ține conferințe. Dincolo de istoricul metaforei și de măiestria lui Schopenhauer, dilema intimității ne dă de furcă zdravăn. Frica de a fi rănit se luptă constant cu nevoia acută de intimitate și, implicit, apropiere. Oamenii cei mai apropiați sunt cei care au potențialul de a te face să suferi. Dar oare singurătatea merită lipsa durerii?

Dilema dintre apropriere și posibilitatea suferinței ne face să intrăm intr-un soi de dualitate emoțională – ori de câte ori cineva ne atrage, ne și sperie. Atracția declașează activarea tuturor vulnerabilităților iar anxietatea pune la bătaie toate mecanismele de apărare. Atunci când câștigă dorința de apropiere, reușim să lăsăm vulnerabilitățile la vedere. Atunci când anxietatea e campionul, mecanismele de apărare vor fi cele vizibile. Așa putem ajunge în situația în care suntem distanți ori ironici tocmai cu cei care ne atrag cel mai mult sau în cea în care ne implicăm în relații cu persoane care ne resping )(fizic sau emoțional). La fel, de fiecare dată când ne îndepărtăm de persoanele pe care le iubim, e un semn că în dilema dintre intimitate și anxietate, câștigă cea din urmă.

Apropierea ne face susceptibili la rănire. Odată ce înveți să iubești pe cineva, nu există nicio garanție că nu va pleca din viața ta. Odată ce lași să se vadă cu adevărat cine ești, nu există nicio garanție că vei fi acceptat. În mod ironic, singurătatea poate părea mai sigură, mai ales dacă reușești să faci alegeri care să îți dea iluzia că ești totuși cu cineva.

Dar oare, merită să nu vezi oceanul pentru că există posibilitatea unui tsunami? Să nu vezi lumea de la etajul cel mai de sus pentru că există posibilitatea unui cutremur? Să nu iubești pentru că ai putea fi părăsit? Să nu lași să se vadă cine ești pentru că ai putea fi respins? O replică dintr-un film oarecare spunea că „dacă te uiți în urmă la ultimul an de viață și nu îți aduci aminte de ceea ce te-a făcut să râzi sau să plângi, înseamnă că ai pierdut un an”.

Intimitatea este un act de curaj. Implică autodezvăluire și acceptarea faptului că o persoană pe care nu o poți controla devine importantă pentru tine. Te forțează să inveștești în relație știind că poți pierde oricând. Te împinge să te arăți cu sufletul pe față, știind că asta te lasă fără apărare în fața respingerii. Intimitatea, adică a fi cu adevărat apropiat de cineva, merită asumarea riscului de a fi rănit.

(imagine: idiotsandwisdom.blogspot.ro)

Mă urăsc, cum am ajuns aici?

ma urăsc cum am ajuns aici

Pentru oricare dintre noi și măcar o dată în viață a fost valabilă expresia „nu-mi trebuie dușmani, mă descurc și singur”. Ne place sau nu, este o realitate faptul că o covârșitoare majoritate a limitelor pe care le avem sunt auto-impuse sau auto-determinate. Punctul de plecare este sentimentul de lipsă de valoare a propriei persoane. Umătorul pas este auto-critica. Finalul este afirmația “mă urăsc”.

De unde ni se trage? Culmea este că… de la un lucru bun. Adică de la faptul că suntem diferiți. Diferențele îndeamnă la comparații. Problema este că, pentru fiecare dintre noi există varianta în care diferit înseamnă special (interpretat pozitiv) sau defect (interpretat negativ). Bipolaritarea este explicată de faptul că vocea noastră interioară poate juca două roluri. Rolul de susținător (de membru în „fan club”) și rolul de critic. În rolul de susținător, vocea interioară este ghidată de auto-acceptare, de auto-înțelegere și de auto-motivare. În rolul de critic, aceeași voce interioară este ghidată de negare, de ură de sine, de paranoia și suspiciune. Dacă vocea mea interioară joacă doar rareori rolul de critic, atunci pot compensa cu ușurință pagubele produse. Dar dacă rolul principal este de critic, atunci vocea mea interioară devine un soi de furnizor de coaching către dezastru. Va fi acolo exact când trebuie pentru a descuraja orice demers – „Pe bune,uită-te la viața ta, o să fii tu în stare să faci asta?”. Sau pentru a minimaliza orice realizare – „Ai avut baftă, altminteri iar o dădeai în bară”. Sau pentru a te convinge că orice feed-back pozitiv e o minciună sfruntată și că, de fapt, ești doar un dilentant fraudulos în propria viață sau carieră, pe cale să fie demascat– „Tu chiar crezi că ăștia cred ce spun sau sunt doar amabili?”

Care sunt temele cele mai frecvente pe care le adoptă criticul? „Nu sunt demn să fiu iubit” e poate cea mai comună dintre ele. Ceea ce este logic pentru că suntem animale sociale și dragostea (cel puțin la prima vedere) garantează acceptarea. La dezvoltarea scenariului care să ne ajute să concluzionăm că suntem de neiubit se află mesajele pe care le primim din interacțiunea cu ceilalți și, mai ales felul în care le interpretăm. Cheia rezolvării nu este, așa cum tot auziți, să înveți să te iubești pe tine însuți ci să înțelegi cum ai ajuns să vezi în realitate doar mesaje de respingere. Pentru că, ce-i drept nu are cum să te iubească toată lumea, dar nici nu ai nevoie să te iubească decât cei care contează pentru tine. Iar cheia, se află de cele mai multe ori, în copilărie.

Următoarea temă pare să fie „nu sunt destul de bun”. Care are la bază perfecționismul. Urmat îndeaproape de procrastinarea care are rolul de a nu oferi dovezi contrarii. Până la urmă dacă nu duc nimic la bun sfârșit nu voi afla dacă sunt bun sau nu. De data asta, cheia rezolvării este definirea concretă și realistă a lui „destul de bun”, ceea ce are darul de a pune la îndemână contra-argumente în lupta impotriva criticului intern.

Și așa ajungem la umătoarea temă – „sunt un impostor” (sau complexul impostorului). Care ne bântuie pe oricare dintre noi și care este rezultatului combinației dintre dorința de a le ști pe toate și vulnerabilitatea de a ști că nu ai cum. În cazul ăsta rezolvarea o reprezintă, vorba lui Confucius, exersarea realității care ne dovedește că primul pas în obținerea înțelepciunii și cunoașterii este propoziția „nu știu”.

Ajungem la următoarea temă demnă de menționat adică „am mai mult decât merit”, care derivă din cele de mai înainte. Pentru că, de vreme ce sunt de neiubit, nu sunt destul de bun și sunt un impostor orice altceva mai mult decât un tratament cu smoală și pene este, nu-i așa, mai mult decât merit. Aici demersul presupune descoperirea tiparelor care m-au ajutat să construiesc o imagine negativă despre mine și regăsirea valorii de sine prin conștientizarea adevărului științific care spune că nu am cum să nu fi făcut nimic la viața mea, pentru că „nimic” nu există decât în imaginație.

Ultima temă este, celebra temere „o să o dau în bară”. Aici problema se iscă din definirea conceptului de succes, mai precis din echivalarea acestuia cu „fără de greșeală”. Cheia rezolvării este conștientizarea avantajelor „datului în bară”.

Ideea de final este că specia umană are parte de o provocare de la naștere. Aceea de a găsi o cale de ieșire din ciclicitatea dintre realitate și percepția noastră despre ea. Adică, practic, a învăța să le folosim pentru noi și nu împotriva noastră.

(imagine: mythologian.net)