Trăim într-o lume din ce în ce mai liberală în concepții și în care avem din ce în ce mai multe opțiuni. De vreme ce concepțiile se relaxează asta implică, pe de altă parte, pierderea reperelor obligatorii. Acum ceva vreme era clar că aveai de trăit o viață adultă în care care norma de urmat era o facultate, o meserie, o căsătorie, copiii aferenți și-o pensie. Toate aveau chiar și o vârstă recomandată. Acum, singurul lucru rămas recomandat se referă la prețurile din supermaket. Am mai rămas doar cu repere generoase (vezi vagi) cu privire la ce e imoral, ce e ilegal sau ce îngrașă. În rest, poți deveni orice, oricând, oriunde. Până și mamă la 70 de ani. Când aveam repere, individualitatea era mai puțin folosită, fiind mai degrabă nevoită să se adapteze la norme. Acum că nu le mai avem, individualitatea e cea care contează și implicit întrebarea existențial-socială „cine sunt și ce naiba vreau eu de la viață”. Așa ajungem la termenul de autenticitate. Practic, autenticitatea este abilitatea de a trăi în fiecare zi conform răspunsului la întrebare.
Autenticitatea presupune așadar nu numai să fii conștient și responsabil de acțiunile tale dar și să te porți în conformitate și armonie cu dorințele, principiile, gândurile, valorile și nevoile tale. Lipsa de angajament față de propria persoană (comportamentul neautentic) rănește serios conceptul de sine și are ca rezultat probleme emoționale. Cu alte cuvinte, impostura față de propria persoană se lasă cu represalii serioase la nivel psihologic și moral, cu atât mai mult cu cât individualitatea a rămas cam singurul reper considerat a fi demn de luat în seamă.
Ați putea fi tentați să credeți că a fi autentic se reduce la a-ți exprima opinia cu privire la fotbal ori politică. Dar, din păcate sau din fericire, nu este așa. Dacă, de exemplu, jobul pe care îl am mă pune în situația să vând produse în care nu cred sau să concediez oameni „nevinovați” ori să comunic idei sau planuri de acțiune în care nu cred – toate acestea sunt abdicări de la autenticitate. Dacă mai citești și studiul care a concluzionat că una dintre modalitățile de adresare a lipsei de autenticitate o reprezintă impulsul de a te implica în activitățile caritabile iar apoi te uiți la profilul celor implicați, de regulă, în acest tip de activitate ajungi relativ repede la concluzia că locurile în care muncim nu sunt prea sunt cele care ne reprezintă.
Ce ne împiedică să ne afirmăm autenticitatea? Teama de represalii combinată cu teama de a ne răzgândi. Cum funcționează ele împreună? Să zicem că eu am ajuns la lucrez la o bancă pentru că părinții au insistat să mă trimită la Finanțe/Contabilitate. Duc două vieți acum. Cea de persoană în taior și cea de rockeriță, ce se tatuează doar în locuri ce pot fi ascunse cu ușurință de ținuta business. Urăsc mașina pe care o folosesc în timpul săptămânii, tânjind după motorul pe care mi-l doresc de fapt. Urăsc și mersul la bancă. Doar sper că voi putea cândva să-mi finanțez business-ul meu – un studio pentru tatuaje. Nu am curaj să schimb ce fac. Ce-ar spune oare părinții mei? Să mergi la bancă e mult mai acceptabil social decât să faci tatuaje. Ce-aș face mai departe? Și cum să pierd ce am clădit până acum? Cum să mă răzgândesc? Și uite așa din lupta dintre afirmare și depresie câștigă… cine credeți?
Acesta e un caz extrem. Și nu, nu e imaginat. Ideea de reținut este aceea că orice abatere de la autenticitate se simte ca un compromis intern ce generează suferință. Nu zic că omul are de făcut doar ce îl reprezintă pe deplin dar cred că dacă înțelegi ce preț plătești în lipsa ei, atunci ai șansa să te asiguri că și merită.
(imagine: http://www.popmatters.com/post/131308-/)
Leave a Reply