Ce găsim în căutarea fericirii

ce gasim in cautarea fericirii

 

 

 

 

După oarecare pauză,  să începem cu o temă de gândire, un film și o carte, ambele asortate la temă. În mare parte, meseria de psihoterapeut presupune să discuți cu oameni aflați în căutarea fericirii. La prima vedere, ai crede că-i încurajez să facă asta, așa-i? Ei bine, nu chiar.

Primul lucru pe care îl fac este să clarific niște alte chestii. Cum ar fi, de pildă, că fericirea nu presupune să fii tot timpul fericit. Ci să fii, în general, mulțumit de viața ta. Dacă fericirea devine o stare continuă, atunci se numește manie și e o problemă serioasă.  Dacă aspiri la fericire, e mai mult decât utilă capacitatea de a schimba lucrurile care nu-ți convin, precum și pe aceea ce a face abstracție de alea pe care nu le poți schimba, chiar dacă nu-ți convin. Altfel spus, fericirea este o existență umană în care trăitorul găsește un sens în experiențele lui pozitive sau negative, deopotrivă.

Următorul lucru de clarificat în incursiunea găsirii fericirii este acela că nu există emoții pozitive sau negative. Ci doar emoții. Și că a te feri ca dracu’ de tămâie de alea negative nu aduce fericirea ci doar consolidează și face prevalente emoțiile pe care le eviți.

Tot la fel de important este înțelegerea adevărului crud că suntem singurii trăitori ai vieții noastre, iar restul sunt privitori. De ce crud? Pentru că asta presupune că nu există un model universal de fericire. Nu numai că nu s-a născut ăla care să se uite pe geamul existenței mele și  să-mi spună mie (trăitorului) că pepenele (nefericiirii mele) pe care dorm e doar mazăre dar nici nu-mi poate spune care e rețeta prin care transform pepenele în ceva pe care pot dormi.  Iar asta înseamnă că suntem singurii cunoscători ai ingredientelor necesare pentru rețeta fericii proprii, adică sunt suntem responsabili pentru ea.

Ultimul lucru pe care îl clarific este acela că pentru a fi fericit, un muritor nu are nevoie de o viață perfectă ci doar de capacitatea de a face pace cu ea, înainte de a-i cere mai mult. Adică diferența între a-ți trăi viața cu perseverență sau cu înverșunare și înțelegerea faptului că diferența fundamentală dintre ele e că perseverența (spre deosebire de înverșunare, firește) te lasă să te bucuri de pașii intermediari și nu otrăvește orice e mai puțin decât rezultatul final.

Culmea e că, muritorul care internalizează cele de mai sus constantă că nu mai are de căutat fericirea niciunde, ea fiind de cele mai multe ori fix sub nasul lui existențial.

În fine, pentru că nu e cum ați crede că e musai să fii fericit pentru a zâmbi ci merge și invers, vă recomand două abordări cu mult umor. Prima, o carte,  The Subtle Art of Not Giving a Fuck, poate fi o unealtă eficientă în selectarea ingredientelor fericirii personale sau  “fuck-giving-worthy” , vorba scriitorului. Cea de-a doua, un film, Hector în căutarea fericirii, o să vă poarte într-un fel mult subtil și amuzant prin pașii pe care i-am dat și eu mai sus. Și Hector, ca oricare dintre noi, constată pân’ la coadă că fericirea se află în proximitatea trăitorului și nu la capătul lumii.

(imagine: http://www.gtgrowth.com)

Tiparele relaționale și tipul de atașament

tiparul relational

Aud deseori întrebări de tipul “de ce aleg atât de prost în relații”, “de ce până la urmă, indiferent ce fac, sfârșesc cu aceleași probleme relaționale”. Poate că vă este cunoscut  sentimentul acela că (deși nu știi cum ajungi să faci asta și te aparent te strădui să faci altfel) ajungi în același loc relațional, pe alt drum. Să fie oare o conspirație? Ei bine, mare parte din felul în care ne purtăm în relațiile noastre semnificative este determinat de tipul de atașament pe care îl deprindem în copilărie. Un anume domn Bowlby s-a ocupat de construirea unei întregi teorii a atașamentului. Cum se aplică atașamentul la relații?

Să începem cu explicarea pe scurt a conceptului de atașament. Mie mi-a plăcut o definiție găsită într-un articol al lui Allison Abrams. Ea compara atașamentul cu pilotul automat al unui avion. Atunci când funcționează corect, te poți lăsa în seama lui, relaxa și bucura de călătorie. Când ceva merge prost, atunci te poți baza doar pe reflexele tale de supraviețuire, devii anxios și hipervigilent și aștepți ca avionul să se facă țăndări în orice moment. Cum “producem” specificația pentru pilotul automat?

Un nou-născut știe instinctiv că are nevoie să plângă dacă are nevoie de ceva și poate doar spera că plânsul va fi suficient pentru a atrage atenția adultului care îl are în grijă. De modul în care adultul cu pricina reacționează și de gradul de satisfacere a nevoilor copilului depinde stilul de atașament achizionat. Pe baza acestuia se naște un tipar relațional compus din două elemente – (1) felul în care adultul semnificativ pentru copil răspunde setează tipul de răspuns pe care copilul devenit adult se va aștepta să îl primească de la oamenii din relațiile semnificative și determină modul de reacție în situații percepute ca stesante sau amenințătoare și  (2) modul în care copilul contorizează experiențele în care nevoile lui sunt îndeplinite (cu bilanț pozitiv sau negativ) care are ca finalitate concluzia adultului despre valoarea  lui personală într-o relație (sau lipsa acesteia).

Pentru simplificare, dacă revenim la metafora cu pilotul automat și ieși la drum prin lume cu unul care se așteaptă să fie permanent pocnit de copilot și crede că nu bun de nimic, e ușor de înțeles de ce sfârșești prin a-ți pilota avioanele relaționale în regim de avarie și cu vesta de supraviețuire pe tine.

Pilotul automat de calitate este echivalentul atașamentului securizant. Adică cel al adultului care are încredere în semenii lui relaționali și știe care este valoarea lui adăugată într-o relație. Găsiți aici mai multe detalii.  Din păcate, părinții fiiind și ei oameni și (pe cale de consecință) imperfecți, tipul ăsta de pilot se fabrică în serie mică, așa că să trecem mai departe la modelele cu probleme.

Atașamentul evitant apare atunci când copilul concluzionează că degeaba plânge pentru că nu-l aude nimeni. Cu fiecare cerere de ajutor care rămâne neadresată de către părinte, se sedimentează o filozofie de viață care are la bază credința că, de vreme ce nici măcar părinții mei nu au fost acolo pentru mine, ce naiba să mai aștept de la ceilalți? Mai bine mă pregătesc să mă bazez doar pe mine.  Adultul de mai târziu se ferește de intimitate sau de apropiere pentru că asta ar însemna vulnerabilitate. Își dorește o relație dar o evită (conștient sau nu) pentru că se teme că va fi respins sau că va ajunge să fie nevoit să se bazeze pe altcineva. Pentru că prețuiește independența de toate felurile, inclusiv pe cea emoțională, se va feri de investiții emotionale manifeste. Asta ajută la independență dar nu ajută la intimitate.. Va alege fie parteneri de relație la fel de independenți (vezi sterili) emoționali sau, chiar dacă alege unul care are ceva de oferit, se va purta steril emoțional ceea ce va duce la îndepărtarea partenerului de relație. Așa se închide cercul credinței conform căreia nu te poți baza pe nimeni.

Atașamentul de tip anxios se construiește în compania unui părinte incoerent comportamental,  absent (fizic sau emoțional), critic sau abuziv. Adultul de mai târziu este paralizat de teama de a fi respins și, respectiv, abandonat. Credința din spate este aceea că “orice aș face, nu sunt destul de bun și mai devreme sau mai târziu voi fi părăsit”. Odată ajuns  într-o relație care contează  va deveni (în mod automat) hipervigilent, încercând să prindă din timp orice semn (real sau imaginar) al unui potenția dezastru relațional. În încercarea de a se calma va avea nevoie de reasigurare constantă din partea partenerului. Care partener va reasigura după posibilități o vreme dar apoi va obosi și va avea nevoie de distanță.  Ceea ce, din nou, va inchide cercul.

Bine, o să spuneți (dacă v-ați recunoscut prin descrieri), dar nu reacționez tot timpul la fel. Așa este. Pentru că tipul de atașament și comportamentele asociate cu el nu sunt vizibile tot timpul ci doar atunci când intervin stresori relaționali.  Se poate schimba tipul de atașament? Nu. Dar vestea bună e că se pot conștientiza, atât tipul cât și comportamentele asociate cu acesta. Iar comportamentele se pot schimba, odată cu conștientizarea dezavantajelor care vin la pachet.   Concluzia? Nu putem schimba tipul de atașament dar îl putem lăsa fără consecințe relaționale dramatice.

(imagine http://relationshipcounsellorsbrisbane.com)

A judeca sau a nu judeca, aceasta-i întrebarea

a judeca sau a nu judeca

Să încep cu definiția din DEX. Carevasăzică.. A judeca – 1. A-și forma o opinie despre cineva sau ceva, examinând argumentele, luând în considerare  împrejurările, urmările, etc., a discerne, a chibzui; 2. A aprecia, a prețui, a califica, a considera a socoti drept… ; 3. A (se) critica, a (se condamna), a (se) mustra.

După cum reiese din definiția de mai sus, a judeca este o abilitate specific umană. Definiția nu spune asta, dar de vreme ce restul colegilor de  planetă nu au morală și nici logică, nu judecă. Dacă e să ne mărginim doar la definiție, ai zice că “a judeca” implică un proces de gândire obiectiv.  Adevărul gol-goluț ar fi că  nu întotdeauna. Totuși, să purcedem la drum cu partea pozitivă. E clar abilitatea de a judeca lucrurile corect e un factor important în procesul decizional, de pildă.La fel,  judecătorul nostru interior ne face să ținem lucrurile în frâu și ne împinge din spate să ne auto-actualizăm permanent și să ne setăm standardele care să ne motiveze constant.

Cum pe lumea asta nu poți avea doar avantaje, aceeași abilitate ne poate da de furcă atunci când o aplicăm altora și încercăm să îndesăm pătratul reprezentat de opiniile sau valorile celuilalt în cercul viziunii noastre despre lume. Acesta este primul dintre riscurile judecății – poate intra în conflict cu viziunile despre lume și lucruri ale celorlalți cetățeni planetari, fie ei prieteni, părinți sau copii. Riscul crește atunci când aplicăm judecata direct persoanei având ca motivare schimbarea “în bine” a acesteia. Nu de alta dar, vorba filozofului, oamenii nu au neapărat o problemă cu schimbarea în sine ci doar cu sentimentul că sunt obligați să o facă.  Așadar judecata poate răni sau poate avea ca răspuns conflictul.

Spuneam mai sus că judecata nu este întotdeauna un proces obiectiv. Are mai multe șanse să aibă la bază criterii obiective atunci când nu suntem implicați emoțional – atunci când facem o achiziție, de pildă. Sau când ducem la capăt un proces de selecție pe baza unor criterii obiective. Când însă vine vorba de  viața de fiecare zi, lucrurile se complică și tindem să vedem lucrurile subiectiv, prin gaura de cheie personală. Așa se face că ne este la îndemână să judecăm negativ diferențele comportamentale și de valori ale altor persoane.  Dacă nu înțeleg că diferit nu este similar cu greșit, atunci ceea ce nu se încadrează în valorile mele va fi în mod automat caracterizat ca fiind negativ. Ideea este că, atunci când vine vorba de alte persoane nu pot înțelege și judeca în același timp. A înțelege presupune a lua în considerare opinia și viziunea celeilalte persoane, înainte de a ajunge la o concluzie. A judeca presupune că am ajuns deja la o concluzie.

Devine clar, nu-i așa? Să judeci e mult mai simplu decât să înțelegi.  A înțelege vine la pachet cu efortul de a pricepe și de a acomoda diferențele dintre tine și cealaltă persoană.  În plus, dacă îi judeci pe ceilalți mai ai și confortul superiorității – ei sunt “greșiți”, tu ești ok. E omenește și reconfortant să vezi cu satisfacție că altul greșește și tu n-o faci.

Principiul se aplică similar și pentru judecarea propriei persoane. Deseori e mult mai util să mă înțeleg, înainte să mă judec.  Așa pot afla de ce fac lucrurile care mă deranjează. Și abia apoi le pot schimba. Dacă mă etichetez drept “prost” asta o să ajute la faultarea stimei de sine dar nu va reprezenta nicun progres în identificarea cauzei comportamentului sau a sughițului intervenit în procesul decizional.

Concluzia? Atunci când vreau să înțeleg omul de lângă mine sau pe mine personal, am nevoie să pun judecata pe hold. Altminteri o să trec prin viață  doar ca un distribuitor de etichete existențiale generatoare de cucuie și complexe de inferioritate.

 

(imagine: http://www.uscourts.gov)

Idealizarea și relațiile de cuplu

idealizarea

Vorba aceea, dacă ar fi să pun un bănuț deoparte de câte ori am auzit „nu știu cum naiba nu am văzut cu cine am de-a face când ne-am cunoscut” astăzi mi-aș petrece concediile în Azore. Presupunând că întreaga omenire nu e „brain damaged”, cum se explică lucrurile? Cum de nu aud, la primele întâlniri, că vorbește cu mama de 3 ori pe zi sau mi se pare în regulă că stă cu părinții la 30 de ani? Cum de mi se pare Ok că se îmbată cu prietenii în fiecare week-end sau că vorbește doar despre haine? Și de ce calitățile păreau să compenseze toate defectele, niște vreme mai târziu dovedindu-se că nu-i chiar așa? Procesul prin care ajungem în pat cu dușmanul se numește idealizare. Așadar, ce o fi idealizarea, care sunt mecanismele ei și la ce ne folosește (sau nu) în relațiile de cuplu.

Studiile ne arată că, atunci când vine vorba de ce anume ne dorim (printre altele) de la un viitor partener (sau parteneră) de relație am vrea omul în chestiune să fie atractiv, de încredere, cald, tandru, de succes, cu simțul umorului și inteligent. Prima remarcă ar fi că trebuie să recunoașteți (cu toate chestiile astea minunate) n-are cum să fie simplu să găsești omul cu pricina. Și pentru că la pachet cu procesul de selecție vine și presiunea de a găsi o relație, mintea noastră găsește o cale de mijloc – idealizarea. Un fel de lentilă care scoate în evidență toate chestiile care ar putea să aibă legătură cu ce ne dorim, ascunzând în același timp toate semnalele de alarmă. Nu că am crede că omul din fața noastră e perfect, dar cumva mintea noastră face să pară fie suportabile, fie corectabile toate chestiile care ulterior o să ne scoată peri albi relaționali.  Așa se face că tot studiile ne arată că la un an după căsătorie oamenii ajung la concluzia că partenerii lor sunt mai puțin „ideali” decât declarau înainte de respectiva ceremonie. Evident, în funcție de cât de tare am idealizat cetățeanul o să sfârșesc cu picioarele pe pământ într-o relație funcțională sau la tribunal.

Pentru corectitudine față de măria sa idealizarea nu pot să trec cu vederea faptul că, în varianta ei moderată, ajută. Cum funcționează? Fapt că văd omul din fața mea ca fiind o versiune ușor îmbunătățită îl poate inspira să se mobilizeze și să ajungă mai aproape de Eul lui ideal. Sigur că asta presupune că ceea ce vreau eu de la el să figureze și pe lista care definește idealul omului. Fenomenul există, e dovedit științific și poartă numele de fenomenul Michelangelo. Este inversul efectului Pygmalion și  presupune ca omul să recunoască și să considere atractive valorile și principiile tale și să dorească să le urmeze.  La rândul tău, vei fi mobilizat de schimbarea care se petrece sub ochii tăi și vei fi inspirat să te auto-actualizezi.

Și poate că vă întrebați dacă e vreo conspirație la mijloc? Că nu degeaba divorțul e în floare… Adică de ce mai degrabă ne păcălim decât ne lăsăm inspirați de Michelangelo? Răspunsul o fi el cinic, dar e logic. Pentru idealizare ai doar nevoie să te îndrăgostești, pentru fenomenul Michelangelo ai nevoie de compatibilitate. Adică, dacă și numai dacă ai baftă, de ceea ce rămâne după ce trece îndrăgosteala.  De aia zic că pe orice felicitare de Valentine’s Day (sau Dragobete, dacă vă place varianta locală) ar trebui să fie trecut și “Atenție, idealizăm ce n-avem și ne plicitisim când primim”.

(imagine – http://we3unitedivsr.blogspot.ro/2012/11/imagination-vs-reality_2.html)

Cum știi dacă ai nevoie de mai mult zvâc existențial?

vrei mai multa incredere in tine

Știi sentimentul ăla că ai multe de spus dar nu apuci să spui nimic? Sau senzația aia internă că “fir-ar să fie, ce spune ăsta am gândit eu acum jumătate de oră ”? Sau sentimentul de invidie când te întrebi ce-o avea colegul în plus de îți poate comunica ideile personale cu aerul că nici nu-i trece prin cap că ar putea spune o prostie (deși spune una)?  Ori paralizia temporară care te cuprinde când îți trece prin cap să întrebi ceva ce nu știi, la gândul că o să fie suficient să o faci ca ceilalți să creadă că habar n-ai pe ce lume (profesională) ești? Dacă da, atunci mă tem că ai nevoie de mai mult zvâc existențial. Și, da, te-ai prins, este o metaforă pentru ceea ce mai pretențios se numește încredere in sine.  Acum, evident, că nu există articol de psihoterapeut care să numească probleme și să nu dea soluții. Care este așadar soluția pentru creșterea zvâcului existențial…

Dacă în copilărie e treaba părinților să îți dea o pornire sănătoasă în viață, concretizată într-o doză suficientă de încredere în sine, odată scăpat din mâna lor (cu sau fără ea) aceasta se capitalizează din viața trăită. Insist, din viața trăită. Nu din cea evitată.  Așa că practic, ai nevoie să îți forțezi creierul să spună DA în momentele în care urlă NU din toți rărunchii circumvoluțiunilor scoarței lui. Adică atunci când ai ceva de spus sau de întrebat.

Ce-l face să urle NU? În primul rând o relație neprietenoasă cu greșeala. Care o fi ea neplăcută dar e inerentă în cadrul oricărui proces de învățare, de creație sau de inovație. Dacă vrei să ai curaj să emiți o idee nouă (sau măcar una care nu a trecut prin capul colegilor tăi) atunci ai nevoie să îți dai voie să greșești. Important de reținut – asta nu implică automat că vei greși. Ci doar să te convingi pe tine că vei supraviețui greșelii tale și că și relațiile tale cu ceilalți vor face același lucru. Nu ai cum să ajungi mândru de ceea ce vei fi realizat dacă nu devine Ok să îți iei și greșelile în posesie.  Cum am mai spus, important este nu dacă o să greșești (pentru că asta e inevitabil) ci ce vei face cu greșelile tale.

Odată ce te-ai împrietenit cu greșeala, următorul pas este să faci flotări cu mușchiul rezolvării de probleme. Respectiv cu lobul frontal.  Pentru care flotările sunt reprezentate de căutarea de soluții.  Care soluții pot fi căutate doar dacă nu ești terorizat că o să greșești. N-ai ce face, ăsta e procesul de căutare a soluțiilor. Întâi la cauți, apoi te gândești la ele, le pui în practică și (abia la sfârșit) le judeci.  Pe ele, nu pe tine, le judeci. Proces care presupune mai  degrabă înclinația către a înțelege ce poți face mai bine data viitoare, opusă aceleia prin care te dai cu capul virtual de dulapul autocriticii.

Ultimul pas este să ai curaj să constați că majoritatea oamenilor sunt dispuși să te ajute și că doar o minoritate vor reacționa negativ la întrebările tale. Pentru că majoritatea au constatat deja că nu le știu nici ei pe toate. Cei care n-au făcut asta, nu sunt o sursă de inspirație pentru nimeni oricum, deci părerea lor e relativă.

Curajul nu se definește ca lipsa fricii, ci ca managementul ei. Nesiguranța e o parte firească a vieții dacă nu o lași să ajungă la nivelul la care să îi permită să îți controleze reacțiile.  Neîncrederea în sine nu înseamnă că nu știi sau că nu poți ci doar că ți-e teamă să afli ce știi sau ce poți și că ai nevoie să îți dai șansa să obții confirmări ale valorii tale.

La ofertă – greșeala și regretul

greseala și regretul

Dacă există careva care nu să nu fi făcut (măcar o dată)  vreun plan care s-a dovedit complet diferit de realitate ori care nu a făcut vreo investiție pe care să nu o fi regretat, să ridice mâna! În caz că există cineva, să vedem dacă are curajul să susțină și că nu a spus (pe la vreo furie) chestii pe care să le fi regretat mai târziu sau că nu s-a trezit implicat în prea multe chestii pentru că nu a spus un „NU” hotărât. Dacă și acum mai ridică cineva mâna, ei bine – nu recunoaște! Pentru că cine naiba nu a luat o decizie sau nu a reacționat la impuls și nu și-a dorit (mai apoi) să fi făcut altcumva?! Parte din condiția mizeră a ființei umane, așa-i? Și ca și cum asta nu era de ajuns, mai avem parte și de vocea aia interioară care nu te lasă să uiți că „ai fi putut face altfel (ce dracu’)” sau „puteai să caști ochii mai bine” sau puteai să fii mai puțin [here insert bou/vacă, tâmpit(ă), idiot (oată) sau oricare alt invectiv de folosință personală]”. Carevasăzică, la ofertă – greșeala și regretul, respectiv inevitabilul și inacceptabilul.

Să începem cu inevitabilul, adică cu greșeala. Oameni buni, nu avem cum să nu greșim. În primul rând, Suntem prizonierii prezentului și, din această cauză, limitați la o cantitate finită de informații. Ca atare, nu avem cum lua decizia perfectă, de vreme ce actul cu pricina se pune în practică la „punctul 0 acum” și generează consecințe la momentul „acum+1”.  ORICE decizie va fi, prin definiție, cel mult destul de bună, asta însemnând în practică cum că va genera mai multe consecințe pozitive decât din cele negative. Nici nu avem nevoie de o decizie perfectă pentru că (ghici ce?!) avem capacitatea de a adresa consecințele și de a le repara.

Relația problematică dintre noi și greșeală începe în copilărie pentru că e mai eficient să cerți copilul decât să îți iei timp să înțelegi cum a gândit să să îl ajuți să „repare” consecințele. Plecăm apoi la școală unde sistemul pune pe primul plan rezultatul și nu felul în care ai gândit atunci când ai greșit. Nu-și bate nimeni capul cu adevărul cam filozofic dar logic care susține că nu ai cum face innovație fără greșeală, așa că nu ne dăm seama că neîncurajând greșeala le dăm copiilor noștri fix la gleznele creativității. În fine, găsiți aici o postare mai veche despre motivele pentru care e mai mult decât ok să o dai în bară.

Să trecem la inacceptabil, adică la regret.  Care o fi el gardianul repetării greșelii și inițiatorul scuzelor dar numai atunci când e punctual, formulat cu înțelegerea limitărilor inerente unei decizii sau a unei reacții emoționale. Dacă însă se transformă într-o voce nemiloasă, dură (injurioasă, chiar) și lipsită de toleranță nu ajută cu nimic la repararea consecințelor ci, din contră, provoacă altele noi.  De ce? Pentru că nu există decizie bună sau proastă. Ceea ce părea un plan bun la un moment dat, poate deveni o idee proastă ceva mai târziu. Așa că important este să faci ce poți mai bine cu informația disponibilă și să ai încredere că o să te descurci cu neprevăzutul. Iar pentru asta ai nevoie de curaj.

Și să încheiem cu combinația magnifică dintre cele două (inevitabil + inacceptabil) și, mai ales, cu repercursiunile poțiunii existențiale astfel create. Pentru  curajul de la paragraful anterior avem nevoie de (auto)toleranță și (auto) încurajare. Dacă mă pocnesc cu hotărâre peste cap pentru fiecare greșeală n-am să obțin perfecțiune decizională ci ezitare în inițierea procesului de decizie. Unica posibilitate să fiu mulțumită cu rochia pe care o cumpăr din mall este să ies din mall după ce am cumpărat-o și să fac pace cu eventualitatea de a o vedea pe altcineva la petrecere. Dacă nu fac asta, atunci o să rămân în mall până la sfârșitul programului, cu prețul ratării petrecerii.  Și dacă înlocuiți rochia cu o mașină, și mall-ul cu o reprezentanță, aveți și varianta masculină.

Abilitatea de a trece peste greșelile tale înțelegând că nu poți lua decizii fără cusur și având încredere că vei avea forța și simțul umorului necesare pentru a repara eventualele pagube este ceea ce te poate te poate transforma dintr-un cetățean care se gândește mult și ia decizii cu greu, într-unul care se gândește cât e necesar pentru a lua deciziile care îi permit să evolueze. Greșeala este precursorul succesului, rolul regretului fiind nu să descurajeze ci acela de a te opri punctual să nu folosești prea mult dintr-un lucru bun.

(imagine : www.searchquotes.com)

Diferența dintre credință și cunoaștere

diferenta dintre credinta si cunoastere

Ați stat vreodată să vă gândiți care e diferența dintre credință și cunoaștere? Eu aș zice că le putem defini cam așa… Cunoașterea se bazează pe informație obiectivă, științifică, care poate fi verificată și replicată în contexte similare. Credințele reprezintă interpretări personale ale informațiilor sau generalizarea experienței personale la rang de lege universal valabilă. Așa se face că există o grămadă de credințe care se bat cap în cap cu informația obiectivă.  De pildă, obiectiv și științific vorbind s-a demonstrat până acum că viața are parte de un start (nașterea) și de o ieșire din decor (moartea). In ciuda acestui fapt, o mare parte dintre noi credem în fantome, spirite, vampiri și alte prezențe de pe alte meleaguri a căror existență nu a putut fi demonstrată indiferent cât de mult s-a străduit Discovery. Le fel, deși știința nu a demonstrat că ar exista vreo diferență între pisicile negre și pisicile de altă culoare, o parte dintre noi le asociem pe primele cu dezastrele.

Dar să ieșim din sfera „fantastică” și să trecem la lucruri mai concrete, mai legate de viața de fiecare zi. Unde avem alte tipuri de credințe. De pildă, avem impresia că suntem atenți și că realitatea înregistrată de creierul nostru e cea obiectivă. Știința e de altă părere dar asta nu ne scutește să ne contrazicem până picăm lați, susținând că varianta personală a relatării e singura adevărată.  Și când te gândești că justiția se bazează pe relatările martorilor oculari… Similar, avem impresia nu numai că înregistrarea din capul nostru e corectă dar și că se va păstra intactă. Și pentru ultima parte știința este de altă părere, respectiv aceea că ne „alterăm” amintirile.

Nu rezist tentației și trec pe listă și credința conform căreia oamenii adulți nu se schimbă, adevărul obiectiv fiind de părere că se schimbă cu succes, doar că dacă (și numai dacă) vor, adică dacă sunt motivați din interior să o facă. De unde ajungem la o altă credință, la fel de falsă,  respectiv aceea care ne spune că noi putem determina schimbarea unei altei persoane.  În mod distractiv, unii dintre noi ne și căsătorim plecând de la premisa aceasta.

Să menționăm și credința des întâlnită conform căreia de ceea ce nu ne convine în viața noastră e vinovat altcineva, știința încăpățânându-se să susțină că suntem (cel puțin) contributori la toate neplăcerile din viața proprie și că abordarea corectă ar începe cu identificarea contribuției cu pricina.

Așa ajungem la credințele despre motivație, credințe care ne fac să împărțim oamenii în „motivați” și „demotivați”, unde știința tinde să susțină că nu despre motivație sau despre lipsa ei ar fi vorba ci despre lipsa stimulilor care să antreneze voința (dorința) de a face lucruri. Cu alte cuvinte, unul care rămâne în pijama la ora la care tu deja muncești nu e neapărat demotivat ci ar putea la fel de bine să aibă un set diferit de priorități.

O să mai trec o ultimă credință pe listă, aceea legată de felul, chipurile obiectiv, în care ajungem la o părere despre oameni, vestea fiind aceea că n-avem nicio treabă cu obiectivitatea. De pildă, diferențele comportamentale și de valori sunt, în mod automat, caracterizate negativ.  Dacă cineva e diferit de mine, voi fi tentat să echivalez asta cu „greșit”. Așa se face că, dacă stai să te gândești, o remarcă negativă venită din partea cuiva cu un set diferit de valori, este de cele mai multe ori o confirmare a valorilor tale și, implicit, un compliment.

Diferența dintre a credință și cunoaștere te poate ajuta să înțelegi nu numai când poți avea încredere în mintea ta și când nu, dar și cum poți să o exploatezi eficient.

Ce poate face și ce nu poate face o intervenție estetică

ce-face-si-ce-nu-face-o-interventie-estetica

Trăim într-o lume în care (vorba filozofului) toată lumea vrea să trăiască mult dar nimeni nu vrea să îmbătrânească. Mai mult, mulțumită zeului internet și zeiței media, suntem permanent și dureros de conștienți de ideea de frumusețe.  De la tinerețe, pân’ la bătrânețe, cele două combinate ne determină să fim rareori mulțumiți de aparența noastră fizică. Intervențiile estetice sunt din ce în ce mai răspândite, au loc la vârste din ce în ce mai fragede, iar așteptările sunt din ce în ce mai mari. Studiile tind să arate că efectul benefic la intervenției estetice, din punct de vedere psihologic, are mai degrabă legătură cu realismul așteptărilor.  Care este așadar limita? Ce poate și ce nu poate face o intervenție estetică?

O să încep cu ce poate face. Poate ajuta cu siguranță la corectarea unui defect. Care defect are nevoie să fie perceput ca fiind suficient de important pentru a compensa riscurile inerente oricărei intervenții. Poate ajuta la îmbunătățirea imaginii de sine și, implicit, la creșterea încrederii. Acestea combinate, pot îmbunătăți semnificativ calitatea percepută a relațiilor cu ceilalți (fie ele de prietenie sau de cuplu). Un pas mai departe, ne duce către ideea că mai multă încredere și relații mai bune cu ceilalți ne vor ajuta și cariera. E adevărat – fie că ne convine sau nu, societatea se ghidează și după aparențe.

Doar că, în egală măsură, o intervenție estetică nu este un panaceu universal al tuturor nemulțumirilor despre propria persoană. Și așa ajungem la ce nu poate face o intervenție estetică.  De pildă, nu poate rezolva convingeri de profunzime despre propria persoană. Dacă nu cred că am suficientă valoare ca persoană pentru a fi acceptat(ă), intervenția estetică nu rezolvă problema ci doar îi schimbă modalitatea de exprimare a nemulțumirii de sine.  Așa se explică intervențiile estetice în cascadă, unele din ele de tristă celebritate, sau cele în care se ajunge la modificări corporale exagerate și  lipsite de naturalețe.

O operație estetică nu poate compensa conflictul moral dintre dorința de a avea ceva (frumusețe) și metoda prin care o obțin (chirurgicală și nenaturală). În cabinet, de data asta nu discutând cu celebrități, am văzut și eu, ca psihoterapeut atât binefacerile cât și limitările operațiilor estetice. Și am avut dovada că degeaba ești mulțumită acum de decolteu, dacă te nemulțumesc cicatricile (chiar dacă aproape invizibile) prin care ai ajuns să-l ai.

Pe scurt, concluzia ar fi că o viață armonioasă nu înseamnă o viață perfectă ci, mai degrabă, una în care înțelegi ce ai nevoie să schimbi și (în egală măsură) ce ai nevoie să accepți. O intervenție care tratează o cauză ajută la o viață mai bună. La capătul celălalt se află intervenția care tratează un simptom (lipsa de valorizare a propriei persoane) caz în care reprezintă doar un pas intermediar către reluarea stării de nemulțumire.

(imagine – https://ro.pinterest.com)

Atenția – Micul Dumnezeu la purtător

atentia

Suntem bombardați în fiecare moment de un număr infinit de stimuli sau biți, cum vreți să spuneți. Unealta pe care o folosim pentru a face față bombardamentului informațional cu pricina este atenția. Mie îmi place s-o numesc Micul Dumnezeu la purtător. De ce? Pentru că așa cum originalul a creat lumea(conform poveștii biblice), la fel facem și noi. Adică ne creăm (și recreăm, dacă-i nevoie) lumea (vezi realitatea) individuală și paralelă cu alte realități (ale celorlalți de lângă noi).

Aici găsiți un test care vă ilustrează ce vreau să spun. Vă rog să vedeți despre ce este vorba înainte să mergeți mai departe. Nu de alta, dar așa e mult mai distractiv.

Ei bine? Cum a fost? V-a dat de gândit? Așadar, avem un film și o instrucțiune. Pe care o urmăm și, la sfârșit (odată cu schimbarea instrucțiunilor) avem dovada că lucrurile la care nu suntem atenți, nu există în lumea noastră. Și-acum imaginați-vă că în viața de zi cu zi funcționează fix la fel. Doar vocea e una diferită.  La început va fi cea a părinților noștri, apoi a noastră.  Instrucțiunile constau din îndemnuri, pilde și convingeri. Pe care începem să le achiziționăm încă de mici. Toate la un loc vor determina care sunt stimulii pe care îi luăm în considerare în construirea lumii noastre.  Ce nu se încadrează, va trece cu vederea la fel de simplu și pe negândite ca ceea ce s-a petrecut în film.

La asta ajută inventarierea convingerilor și a îndemnurilor personale. La conștietizarea principiilor pe care le folosesc în interacțiunea mea cu infinitul informațional. Ce încerc să spun este că trăim într-un univers virtual al tuturor posibilităților. Și că alegem. Nu contează dacă pe baza unor criterii conștiente sau inconștiente pentru că până la urmă, nu-i așa, curentul electric ne curentează și dacă nu știm că trece prin priză. Conștientizarea lor e primul pas. Abia apoi pot decide dacă vreau să schimb ceva în formularea lor.

Nu e ușor. De nu mă credeți încercați să decideți în poza din deschiderea articolului, care dintre câini și pisici sunt desenați complet. Dar, indiferent de cât de complicat o fi să ai un strop de obiectivitate, merită. Alegerile acestea se reflectă în tiparele noastre relaționale, adică în tipul de partener pe care ni-l alegem. Sau stau la baza profețiilor auto-împlinite. Ne selectează tipul de feedback primit din lumea înconjurătoare.  Și toate astea, pe tăcute, cu naturalețe și fără de explicații. La fel de simplu și de natural cum n-am văzut “ursul” din film. Că de aceea îmi place să spun că este Micul Dumnezeu la purtător. Pentru că atenția face posibil ca, îndată ce  ajungi adult, să îți faci lucrurile cu mâna ta, în timp ce pare că se ocupă altcineva – destinul, conspirația sau, de ce nu, chiar Dumnezeu, cel Mare și, sigur că da, atotputernic.

(imagine : www.ucl.ac.uk/vdu/oldvdu/research_williams.html)

Orice independent convins are dependentul lui

orice-independent-convins-are-dependentul-lui

O să încep prin a afirma că modul actual de viață nu numai că a adus independența la rang de virtute dar i-a dat și valoare de supraviețuire. Ceea ce e ok într-o anumită măsură. Cum spuneam în ultimul articol, punem accent pe individualitate iar asta face musai ca independența să fie inclusă la pachet. Pentru că, dacă vreau să fiu independent, asta presupune orientare pe sine, pe obiectivele mele și pe o cantitate inevitabilă de ego-centrare care să facă posibilă negocierea amiabilă (sau nu) a intereselor mele autentice.  Independența se bazează pe ego, pe autosuficiență și pe automotivare – Eu sunt ok cu mine, Eu mă pot descurca, Eu fac față, Eu știu ce vreau.  Până aici, totul perfect. Problema se iscă însă din complexitatea umană. Pentru că așa independenți cum putem ajunge să fim, nu putem fi total independenți din punct de vedere emoțional. Avem nevoie de conectare și de atingere, avem nevoie de intimimitate și de apropiere, atât din punct de vedere fizic cât și emoțional.  Dacă scap din copilărie cu schemă activă de abandon și respingere și cu tendința de a supra-compensa atunci independența devine valoarea mea distinctivă, convingerea din spatele schemei fiind aceea că orice ai face, până la urmă nu te poți baza decât pe tine, pentru că ceilalți te vor părăsi. Dependența relațională este la rândul ei la capătul celuilalt pol al aceleași axe. Știu că până la urmă orice aș face voi fi părăsit, așa că încerc să fac lucrurile cât mai dificile și mă ancorez de partenerul de relație, legându-l de gard cu vinovăția.

Așa se face că, de cele mai multe ori, orice independent convins are parte de dependentul lui (sau ei). De ce? Poate pentru că pentru orice om care e gata să ia totul se găsește unul gata să-i dea totul. Inclusiv responsabilitatea. Independentul este tentat să asigure toate ouăle din coșul existențial, așa că va prelua entuziast cât mai multe apecte ale relației. Dependentul  introduce neajutorarea în sistem, aceptă incapacitarea  și dă cât mai multe responsabilități. În mod distractiv, independentul se va simți compleșit  de responsabilitate și foarte singur, iar depedentul neluat în seamă și nerespectat. Niciunul dintre ei nu va conștietiza că generează singur propriile probleme, de vreme ce unul se teme să dea responsabilitate, iar celălalt se teme să o preia. Nu vor băga de seamă că au aceeași problemă, manifestată diferit. Și nici că ambii au nevoie să se aducă la mijlocul axei. Asta ar presupune ca independentul să aibă curaj să-i fie frică să se bazeze  emoțional pe alte persoane, iar dependentul să aibă curaj să-i fie frică de responsabilitatea propriei identități. Independentul are de învățat că beneficiile apropierii merită riscurile pierderii relației, iar cel de-al doilea că poate fi acceptat drept cine își dorește să fie.

Carevasăzică, dacă sunteți în situația în care trageți căruța existențială ca un independent convins, adică cu restul de cai urcați în ea, poate că e momentul să vă opriți și să vă întrebați cum ați ajuns în hățuri. Dacă, dimpotrivă, sunteți dintre caii din căruță aveți să vă întrebați cum v-ați urcat în ea și, mai ales, de ce nu vă dați jos.