La ofertă – greșeala și regretul

greseala și regretul

Dacă există careva care nu să nu fi făcut (măcar o dată)  vreun plan care s-a dovedit complet diferit de realitate ori care nu a făcut vreo investiție pe care să nu o fi regretat, să ridice mâna! În caz că există cineva, să vedem dacă are curajul să susțină și că nu a spus (pe la vreo furie) chestii pe care să le fi regretat mai târziu sau că nu s-a trezit implicat în prea multe chestii pentru că nu a spus un „NU” hotărât. Dacă și acum mai ridică cineva mâna, ei bine – nu recunoaște! Pentru că cine naiba nu a luat o decizie sau nu a reacționat la impuls și nu și-a dorit (mai apoi) să fi făcut altcumva?! Parte din condiția mizeră a ființei umane, așa-i? Și ca și cum asta nu era de ajuns, mai avem parte și de vocea aia interioară care nu te lasă să uiți că „ai fi putut face altfel (ce dracu’)” sau „puteai să caști ochii mai bine” sau puteai să fii mai puțin [here insert bou/vacă, tâmpit(ă), idiot (oată) sau oricare alt invectiv de folosință personală]”. Carevasăzică, la ofertă – greșeala și regretul, respectiv inevitabilul și inacceptabilul.

Să începem cu inevitabilul, adică cu greșeala. Oameni buni, nu avem cum să nu greșim. În primul rând, Suntem prizonierii prezentului și, din această cauză, limitați la o cantitate finită de informații. Ca atare, nu avem cum lua decizia perfectă, de vreme ce actul cu pricina se pune în practică la „punctul 0 acum” și generează consecințe la momentul „acum+1”.  ORICE decizie va fi, prin definiție, cel mult destul de bună, asta însemnând în practică cum că va genera mai multe consecințe pozitive decât din cele negative. Nici nu avem nevoie de o decizie perfectă pentru că (ghici ce?!) avem capacitatea de a adresa consecințele și de a le repara.

Relația problematică dintre noi și greșeală începe în copilărie pentru că e mai eficient să cerți copilul decât să îți iei timp să înțelegi cum a gândit să să îl ajuți să „repare” consecințele. Plecăm apoi la școală unde sistemul pune pe primul plan rezultatul și nu felul în care ai gândit atunci când ai greșit. Nu-și bate nimeni capul cu adevărul cam filozofic dar logic care susține că nu ai cum face innovație fără greșeală, așa că nu ne dăm seama că neîncurajând greșeala le dăm copiilor noștri fix la gleznele creativității. În fine, găsiți aici o postare mai veche despre motivele pentru care e mai mult decât ok să o dai în bară.

Să trecem la inacceptabil, adică la regret.  Care o fi el gardianul repetării greșelii și inițiatorul scuzelor dar numai atunci când e punctual, formulat cu înțelegerea limitărilor inerente unei decizii sau a unei reacții emoționale. Dacă însă se transformă într-o voce nemiloasă, dură (injurioasă, chiar) și lipsită de toleranță nu ajută cu nimic la repararea consecințelor ci, din contră, provoacă altele noi.  De ce? Pentru că nu există decizie bună sau proastă. Ceea ce părea un plan bun la un moment dat, poate deveni o idee proastă ceva mai târziu. Așa că important este să faci ce poți mai bine cu informația disponibilă și să ai încredere că o să te descurci cu neprevăzutul. Iar pentru asta ai nevoie de curaj.

Și să încheiem cu combinația magnifică dintre cele două (inevitabil + inacceptabil) și, mai ales, cu repercursiunile poțiunii existențiale astfel create. Pentru  curajul de la paragraful anterior avem nevoie de (auto)toleranță și (auto) încurajare. Dacă mă pocnesc cu hotărâre peste cap pentru fiecare greșeală n-am să obțin perfecțiune decizională ci ezitare în inițierea procesului de decizie. Unica posibilitate să fiu mulțumită cu rochia pe care o cumpăr din mall este să ies din mall după ce am cumpărat-o și să fac pace cu eventualitatea de a o vedea pe altcineva la petrecere. Dacă nu fac asta, atunci o să rămân în mall până la sfârșitul programului, cu prețul ratării petrecerii.  Și dacă înlocuiți rochia cu o mașină, și mall-ul cu o reprezentanță, aveți și varianta masculină.

Abilitatea de a trece peste greșelile tale înțelegând că nu poți lua decizii fără cusur și având încredere că vei avea forța și simțul umorului necesare pentru a repara eventualele pagube este ceea ce te poate te poate transforma dintr-un cetățean care se gândește mult și ia decizii cu greu, într-unul care se gândește cât e necesar pentru a lua deciziile care îi permit să evolueze. Greșeala este precursorul succesului, rolul regretului fiind nu să descurajeze ci acela de a te opri punctual să nu folosești prea mult dintr-un lucru bun.

(imagine : www.searchquotes.com)

La ce folosește să te răzgândești

la-ce-foloseste-sa-te-razgandesti

Îmi place să spun că viața e făcută să gândești și, dacă e nevoie, să te răzgândești.  Au fost însă dăți când oamenii mi-au contra-argumentat că „a te răzgândi” e o formă mascată de neseriozitate și că omului hotărât, deștept și serios „pe unde i-a ieșit vorba, îi iese și sufletul”. Ei bine, deși sunt de acord că între „a te răzgândi” și „a fi neserios” poate fi o linie neclară, o să merg mai departe cu punctul meu de vedere și o să încerc să argumentez la ce folosește să te răgândești atunci când e nevoie.

Gânditul și răzgânditul sunt în strânsă legătură cu deciziile. În momentul în care pronunțăm cuvântul magic „decizii” primim la pachet și alt cuvânt magic, respectiv „viitor”. Pentru că asta este o decizie: o hotărâre pe care o iei acum în ideea de a avea beneficii viitoare. Asta e și marea problemă a deciziilor – se bazează pe estimări și pe predicții. Și așa ajungem la primul mare avantaj al răzgândelii.  Prezicem extrem de prost. Cea mai bună dovadă vine din project management – mai puțin de o treime dintre proiectele începute pe lumea asta se termină la timp și în buget. De aici deducem că avem nevoie să ne dăm voie să ne răzgândim dacă am prezis prost. Dacă am promis și nu putem livra la timp sau nu mai putem livra deloc. Dacă am crezut că facem față și realitatea ne arată că om fi făcând față dar ne lasă spatele. Dacă îmi dau voie să mă răzgândesc îmi permit să comunic la timp că nu mă descurc cu îndeplinirea promisiunii.

Următorul avantaj al răzgândelii derivă dintr-o altă particularitate a omenirii. Idealizăm ce n-avem și ne plictisim când primim.  Așa că poate fi util să îmi permit să constat că Albă ca Zăpada e Cenușăreasa sau că job-ul mult visat arăta bine doar pe hârtie.  Doar dacă mă las să mă răzgândesc voi mobiliza resursele necesare pentru a o lua de la început, atunci când realitatea se dovedește a nu avea prea multă legătură cu visurile.

Ultimul avantaj derivă din incapacitatea noastră de a fi doar raționali. Ceea ce presupune că vor fi decizii pe care le vom lua pe baze emoționale. Sau la beție. Sau proaspăt treziți din somn. Răzgânditul dă voie rațiunii să preia controlul și să aseze lucrurile pe un făgaș care are mai multă legătură cu maturitatea.

Ca și alte lucruri pe lumea asta, consumul de răzgândeală se face cu moderație.  Este însă esențial să știi că te poți răzgândi. Altminteri orice decizie devine o sentință pe viață. Ceea ce înseamnă că ai mari șanse să te simți prizonier în propria existență. Să te răzgândești poate însemna o viață trăită autentic.

(imagine: www.linkedin.com)

Soluția unică

solutia-unica

Motto: „La tribunal, procesul femeii de serviciu violate. Judecătorul întreabă – și, cum s-a întâmplat? Femeia – Păi, eu eram în genunchi și spălam scările și pe la spate a venit el. Judecătorul – Și, de ce n-ai fugit? Femeia – Păi unde era să fug? Că pe la spate a venit el și în față tocmai spălasem…”

Viața în sine nu e complicată.  O complicăm noi. Culmea este că ajungem să complicăm lucrurile din cauza unei particularități a creierului – combinația dintre partea lui ancestrală și partea mai nouă, adaptată vieții la mall. Partea noastră de cap ancestrală are nevoie de mai multe ieșiri. Din peșteră ori din situație. Ține minte că, în dățile când vedea lumina printr-o singură ieșire, era cea prin care ajunsese în situație (vezi peșteră) și că ieșirea cu pricina era unica soluție de scăpare. Și că odată blocată, nu mai exista ieșire. De aici încolo, ceea ce era inițial un adăpost devenea o capcană și creierul apăsa butonul de panică. Omul ancestral înțepenea terorizat în mijlocul peșterii, pentru că la spate era peretele iar în față vreun animal sălbatic hotărât să-l mănânce de prânz.

Odată ce am evoluat, partea adaptată vieții la mall știe deja că, mall-ul e un loc sigur, în care ieșirile sunt mai multe și sunt marcate clar. Problema se iscă nu din conviețuirea celor două părți de creier ci, mai degrabă, din felul în care sunt definite atribuțiile fiecăreia dintre ele. Prima, cea ancestrală, se ocupă cu urgențele și (mai ales) cu pericolul, cu situațiile cu miză. Cea de-a doua de cele de zi cu zi, nepercepute ca fiind importante. Logic ar fi să fie fix invers, așa-i?

Din adaptarea noastră la viața de mall, s-a mai născut o problemă – criteriile de estimare a pericolului s-au schimbat. Dacă pe vremea peșterii, pericol avea legătură cu cineva care se uita pofticios la tine (și, aici, mă refer la animale sălbatice), astăzi pericol poate însemna orice. De la pierderea cinstei obrazului, la cineva care se uită la tine (și aici nu mă mai refer la animale sălbatice). Carevasăzică, pericolele vieții de azi sunt mai degrabă imaginare, având loc în capul cetățeanului și neavând nevoie neapărat să se regăsească în realitatea concretă. Realitatea fiind în ochii privitorului (vorba unui scriitor drag mie), e suficient să-mi zugrăvesc situația ca având o singură ieșire pentru ca butonul de panică să fie activat.

Să zicem, de pildă, că am o relație. Disfuncțională dar reală.  Dacă ajung să mă conving pe mine că nu pot trăi fără omul din ea sau că nu mai există vreun alt om posibil interesat de mine, ajung rapid în situația femeii de serviciu din bancul tematic de mai sus – în spate e relația mea nefericită iar ieșirea e păzită de spectrul sinuciderii (fie ea simbolică sau nu) sau de cel al singurătății. Creierul apasă butonul de panică și mă instruiește să stau pe loc, blocat în relație.  De cele mai multe ori, atunci când ajung în situația în care nu schimb ceva care mă deranjează semnificativ, sunt în situația din banc. În mintea mea, m-am lipit cu spatele de perete și am blocat ieșirea.

La fel se pot petrece lucrurile și cu alte situații – schimbarea job-ului sau chiar a carierei. Dacă la spate se află nefericirea sau neîmplinirea generate de un job sau o meserie care nu mă mai reprezintă iar în față îmi blochez ieșirea din situație cu spectrul nereușitei și a oprobiului public aferent, creierul apasă butonul de panică, modul de operare „freeze” și rămân blocat în meseria sau job-ul care mă nemulțumește dar care, nu-i așa, e un rău cunoscut.

Și pentru că avem niște creiere performante, în procesul acesta de creere a iluziei soluției unice mai intervin încă două mecanisme. Primul este acela al justificării pozitive. Prin acest mecanism, relația disfuncțională în care te trezești cu ochii umflați (de plâns sau de scatoalce, după caz) sau cu gura pungă de la nefericirea zilnică, devine o relație „care are probleme ca oricare alta, că doar în viață sunt suișuri și coborâșuri” sau „nu le poți avea pe toate, trebuie să te mulțumești cu ce poți avea”. Astfel în loc să mai fii un om nefericit aflat în posesia unei relații disfuncționale devii unul înțelept sau rațional (cum doriți) care înțelege că viața reală vine la pachet cu relații care scârțâie pe alocuri și cu nefericirea aferentă.

Al doilea mecanism este cel al catastrofizării viitorului, la pachet cu subestimarea capacităților personale de a face față necunoscutului. Și aici, pe post de explicație, o să-mi permit să vă relatez o poveste cât se poate de reală.  Povestea începe cu o femeie prinsă într-o relație în care primea reproșuri, critici și scatoalce. Ultimele doar ocazional. Și care pusă să-și imagineze cu ar arăta viitorul ei afară din relație, se vedea pe sine „într-o cameră întunecată, pe o vreme continuu mohorâtă, cu ploaie și frig”. La întrebarea „de ce e întotdeauna ploaie și frig”, răspunsul era inevitabil „pentru că soarele meu nu e acolo”. Până la urmă și-a găsit curajul să se mute, din casă și din relație. Ne-am întâlnit după o vreme și am întrebat – „cum e, plouă și e frig”? „Eh, pe naiba!”, a răspuns ea. Și „Soarele Meu”? – am insistat eu. „Un bou”, e venit răspunsul promt. Deși pe vremea când își imagina lucrurile se vedea mai degrabă singură și tristă, pe vremea când „Soarele Meu” revenise la dimensiuni cu mult mai pământene era încă singură, dar deloc tristă. La vremea ei, a venit și o nouă relație.

Eu cred că oricare dintre noi am fost în situația din banc. Și nu doar o singură dată. Ori de câte ori s-a petrecut acest lucru aproape sigur că ne-am blocat ieșirea din situație printr-un scenariu care să facă să pară demersul fie inutil, fie riscant.   Soluția unică nu există decât în mintea noastră. Realitatea e plină de alternative.

Suferi de perfecționism?

suferi de perfectionism

Să o pornesc la drum cu definiția perfecționismului, zic. Dicționarul psihologiei ne spune că perfecționismul este o trăsătură de personalitate care determină purtătorul să plece în căutarea vieții (profesionale, personale, parentale, etc) fără de cusur, la pachet cu setarea de standarde cât se poate de înalte și, implicit, complicat de atins.  Tot prin psihologie, umblă vorba că ar avea si aspecte pozitive, existând teorii care susțin că nu tot perfecționismul se lasă cu cucuie existențiale (pentru posesor și relațiile acestuia). Eu personal nu prea cred că perfecționismul are și avantaje. Și, scuzată-mi fie lipsa de modestie profesională, nici nu cred că este o trăsătură de personalitate fără de leac ci, mai degrabă, un mecanism de apărare achiziționat pe undeva prin copilărie. Pare adaptativ pentru că, până la un punct, este încurajat social, de vreme ce se lasă cu obiective mărețe și cu înverșunarea de a le atinge.  Cum se explică acest lucru? Ei bine, perfecționismul are două componente: strădania și îngrijorarea. Altfel spus, dacă sunt perfecționist mă înverșunez constant să ajung undeva, în timp ce mă îngrijorez că nu-mi iese destul de bine (a se citi perfect, fără greșeală). În funcție de care dintre componente predomină (străduința sau îngrijorarea) cooperez mai mult sau mai puțin disfucțional cu realitatea.

Perfecționistul funcțional este preocupat de integritate morală și de autenticitate așa încât poate călători prin viață însoțit de înțelepciune, discernământ și poate fi o sursă de inspirație pentru că face o diferență clară între el și defectele lui. Doar că e despărțit de o linie foarte subțire de hipercritică și de varianta ei internă – autocritica. E nevoie doar să fie prins în capcană de iluzia găsirii perfecțiunii în arătatarea cu degetul a defectelor. Așa se face că perfecționismul este una dintre componentele care contribuie serios la tulburarea obsesiv-compulsivă, de pildă. Și nu numai acolo. Depresia e și ea o destinație des întâlnită a perfecționistului descurajat. La fel și tulburările de alimentație în care mâncarea capătă rol de unealtă în răzbunarea contra neatingerii perfecțiunii. Nu îl ultimul rând, așa cum spuneam într-un articol mai vechi, procrastinarea se naște și ea tot din zbuciumul căutării zadarnice a perfecțiunii.

Prin 1990, Paul Hewitt și Gordon Flett au dezvoltat o scală de măsurare a perfecționismului. L-au împărțit în trei tipuri: perfecționismul centrat pe sine, perfecționismul centrat pe ceilalți și perfecționismul ca cerință socială. Perfecționismul centrat pe sine se concentrarează pe aderarea la standarde înalte și stricte, la pachet cu un efort constant de auto-evaluare în încercarea de a evita (cu orice preț) eșecul. Perfecționismul centrat pe ceilalți face același lucru doar că pentru ceilalți care astfel devin datori să facă față standardelor cu pricina, alternativa fiind evaluarea constantă și nemiloasă. Perfecționismul ca cerință socială vine la pachet cu convingerea că ceilalți nu au altceva de făcut decât să se ocupe cu setarea de standarde și cu proiectarea de așteptări în consecință. Vine la pachet însoțit de teroarea neconformității și cu teama de judecata continuă a semenilor.

Mai târziu, Randy Frost, a mai adăugat încă șase subscale: preocuparea pentru greșeli, standarde personale, așteptări parentale, criticism parental, îndoială cu privire la acțiuni și decizii și capacitate de organizare.

Dacă ar fi să le punem împreună, în ordinea în care ne cauzează deranj în viață, atunci lucrurile stau cam așa. La categoria se poate cât de cât trăi cu ele (adică perfecționismul funcțional) avem: perfecționismul centrat pe sine și pe ceilalți, împreună cu standardele personale înalte și capacitate de organizare.  La categoria „living hell” (adică perfecționismul disfuncțional) avem perfecționismul ca cerință socială, împreună cu celelalte categorii ale lui Frost, respectiv preocuparea pentru greșeli, așteptări parentale, criticism parental și îndoiala cu privire la acțiuni și decizii. Această ultimă categorie contribuie serios (conform studiilor) la generarea de emoții negative (tristețe, rușine) care odată consolidate (în tulburări depresive sau anxioase) au ca răspuns comportamente disfuncționale (procrastinarea, ideație suicidară și punerea ei în practică) și impact în valorile de supraviețuire ale individului (stima de sine, autonomia și auto-controlul).

Găsești aici un test prin care îți poți evalua gradul de perfecționism. Oricare ar fi rezultatul, nu uita că nu e niciodată prea târziu să te iei serios la trântă cu nevoia de a fi perfect.

Cum știi dacă ești prea bun pentru lumea în care trăim

cum știi dacă ești prea bun pentru lumea în care traim

A fost o dată ca niciodată un prinț moștenitor. Fiul Regelui din Tărâmul Bunul Samaritean. Singurul la părinți. Părinții (așa regali cum erau) l-au învățat cât de important e să fii bun, săritor și să ajuți toți supușii și cât de minunat este sacrificiul pentru cei dragi. Așa cum făcuse și mama lui, Regina  care era întotdeauna atentă la nevoile Regelui. Ea se lăsa constant deoparte, fiind dedicată trup și suflet regelui și Prințului Moștenitor. Prințul era isteț. Așa de isteț încât atunci când a plecat la școală a devenit nesuferit pentru colegii lui pentru că le știa pe toate și răspundea prea des la întrebările dascălului. Îndată ce a fost respins, Prințul a încercat să compeseze fiind drăguț cu colegii lui, făcâdu-le tot felul de servicii și invitându-i neîncetat la castel. Colegii nu-i întorceau decât arareori invitațiile și doar atunci când aveau nevoie de ceva. Și pentru că prințul nu înceta să fie drăguț, indiferent cum se purtau colegii lui, aceștia îl băgau arareori în seamă dacă nu aveau nimic să-i ceară. Mai mult, odată cu adolescența au început să-l poreclească. Prințul Mototoleanu.

Când prințul a încercat să se plângă acasă, părinții i-au explicat că obrazul regesc se ține cu îndulgență, cu răbdare și cu sacrificiu – deci, are de întors obrazul celălalt (tot la fel de regesc). Cu siguranță, i-au promis ei, dacă continuă să fie cumsecade și să nu ceară apreciere și respect, ceilalți au să bage de seamă într-o zi.

Ajuns adolescent, Prințul, programat deja să fie cumsecade, a tras concluzia că cea mai bună cale pentru a avea succes la fete e – nu-i așa că v-ați prins – să fie drăguț și cumsecade. Așa că avea grijă să fie curtenitor și politicos, să le ofere mici atenții și să aibă cea mai mare înțelegere pentru reticențele lor cu privire la sex. Nu a priceput niciodată de ce singura care l-a apreciat a fost cea care se credea (nu era, dar se credea) cea mai urâtă și mai obeză dintre fete.  Și nu l-ar fi apreciat nici ea, dar… era singurul din preajma ei și nici ea nu avea curaj să spere că ar merita mai mult decât pe singurul dispus să fie acolo pentru ea.

Ai fi crezut că, odată ajuns la tinerețe, Prințul o să priceapă că oferta personală de cumsecădenie (aflată mult peste media statistică) nu e aducătoare de respect ci dimpotrivă.  Dar nu, Prințul de pe Tărâmul Bunului Samaritean a mers tot înainte sperând  (idealist vorbind, corect) că bunătatea se contabilizează undeva în bezna universului de unde, inevitabil, se va întoarce de unde a plecat. La el, adică. N-o mai lungesc. Ajunge să spun că din speranța cu pricina nu a rămas nimic. Odată însurat (cu greu altminteri și fără să aleagă el) nu avut nevoie de mult timp să constate că nici nevasta și nici copiii nu prea dădeau doi bani pe el. Îl luau de bun, îl foloseau și nu-l băgau în seamă. Ajuns la bătrânețe, Prințul (ajuns deja pe tron) a constatat amar că e un artefact al unor vremuri de mult apuse, că Universul n-a băgat în seamă bunătatea investită.

Și-acum să trecem la morală. Există trei axiome. Prima  că tindem să asociem valoarea cu chestiile obținute cu efort.  A doua că tindem să ne purtăm frumos cu investițiile noastre. A treia că prea mult dintr-un lucru bun devine un lucru prost, iar asta se întoarce împotriva mea.

Cum se aplică practic? Omul care va fi acolo pentru mine, indiferent de ce fac eu, e luat de-a gata, nu are deci valoare. Dacă impune niște limite iar eu găsesc interesant să investesc efort să îl câstig, voi tinde să am grijă de investiția făcută – mă voi purta cu mult mai multă grijă și considerație, adică. La fel, dacă aruncă în joc prea multă bunătate, disponibilitate, toleranță sau interes, surplusul e risipă și se va întoarce împotriva lui.

Și da, așa-i. Lumea-i nedreaptă. Avem nevoie să găsim balanța corectă de cumsecădenie.

(imagine: www.uncommonhelp.me)

Fobia de zbor – cum funcționează și cum se poate vindeca

World trip 3

Logica are prea puțin de-a face cu anxietatea în general și cu fobia de zbor în particular. Statistica ne spune că 1 din 45 de milioane de zboruri se prăbușesc. Statistica în chestiune e, ce-i drept valabilă pentru Statele Unite. Dar asta nu i-a împiedicat pe americani ca după 9/11 să refuze să zboare cu avionul pe motiv că nu mai era sigur și să apeleze la mașini pe motiv că erau. Rezultatul? O creștere a mortalității. Pentru că deși părea că mersul cu mașina e mai sigur, de vreme ce se desfășura la sol, volanul era în controlul omului cu pricina și în mașina lui nu erau cetățeni de origine arabă, realist vorbind, lucrurile nu stau așa. E mult mai periculos pe autostrăzile americane decât în avion. Dar haideți să înțelegem cum se petrec lucrurile – cum funcționează fobia de zbor și cum se poate vindeca.

Dar cum spuneam, procesul nu este unul logic ci unul emoțional. Iar pentru emoțiile mele 45 de milioane nu înseamnă nimic. Unu ăla, în schimb, înseamnă posibilitatea ca 1 să fie echivalent cu zborul în care mă aflu eu. Echivalarea asta e suficientă pentru ca amygdala să se activeze și să producă deranj (sub formă hormoni de stres) și ca posesorul ei să se poarte de parcă 1 în 45 de milioane înseamnă o probabilitate de 100%.

Odată hormonii de stres eliberați în sistem, mai sunt și alți factori care fac ca frica de zbor să fie greu de gestionat.  Amygdala oprește alarma doar dacă este îndeplinită una dintre condițiile următoare: (1) cauza pericolului este identificată ca fiind neamenințătoare  sau (2) dacă  este amenintătoare atunci posesorul ei preia controlul, caz în care intră în scenă  partea executivă, deci rațională a creierului sau (3) dacă este amenințătoare și se identifică o cale de scăpare. Dacă sunteți atenți, rezultă „foarte logic” de ce să fii într-un tub în care se aud o sumedenie de zgomote pe care nu le poți interpreta, condus de altul la 10,000 de metri altitudine și fără oprire între stații pare mai nesigur decât o cutie care rulează pe sol, produce zgomote cunoscute, este condusă de tine și pe care o poți opri când vrei.

Dar amygdala e mulțumită cu logica proprie așa că, în ciuda celor de mai sus,  contra-argumentul unei persoane cu fobie de zbor va fi, de cele mai multe ori acela că „e un fapt că puține câte or fi ele, avioanele se prăbușesc, iar asta se întâmplă tot timpul și nu am cum să știu dacă nu o să fie chiar avionul cu care zbor eu ”. Contra-argument care permite trecerea de la imposibilitate la posibilitate, iar apoi la probabilitate și la aproape certitudine.  Iar asta ne face să ajungem de unde am plecat, în ciuda tuturor argumentelor raționale, fie ele și umoristice.

De aceea, soluția care funcționează implică desensibilizarea sistematică la stimul. Adică practic un proces prin care omul devine ceva mai nesimțit (sau insensibil, cum doriți) cu privire la probabilitatea ca 1-ul cu pricina în 45 de milioane  să fie avionul în care urmează să se afle el. Procesul implică între 6 și 8 ședințe de imagerie dirijată adică niște exerciții prin care se alternează relaxarea cu imaginarea de scene legate de zborul cu avionul. Și, n-o să credeți funcționează.  Chiar dacă pare simplu, funcționează. Ajută omul care deja evită zborul sau pe acela care trăiește un coșmar când zboară să redevină călătorul ros doar de curiozitatea locurilor pe care urmează să le vadă și nu de frica de a pica din ceruri. Fobia de zbor se poate vindeca.

(imagine: flyfright.com)

Când nu e cazul să ai încredere în mintea ta

cand sa nu ai incredere in mintea ta

(Ce să faci și să NU faci când ești depresiv, anxios, furios, beat sau fumat)

Nu cred să fie pe lumea asta cineva care să nu aibă pe lista de regrete chestii făcute după dictarea unei minți proprii dar furioase, deprimate, anxioase sau confuzionate de consumul vreunei substanțe sau a alteia. Eu cred că parte dintr-o viață trăită mulțumitor este și abilitatea de a decide când nu e cazul să ai încredere în mintea ta și cum să eviți tentațiile comportamentelor impulsive născute dintr-un „ce-ar fi dacă”, „de ce nu”, „punem punct acum pentru totdeauna” sau „merit și eu măcar o dată”.

Sigur că aș putea face o listă ce ce anume să NU faci atunci când ești depresiv, anxios, beat sau fumat. Pe o atare listă ar putea figura lucruri mai la mintea oricui, de genul „nu te tatua”, „nu da telefoane fostei(fostului)”, „nu-i da o lecție șefului” ori „nu te tunde singur(ă)”. Sau alte lucruri mai elaborate, de genul „nu te căsători”, „nu-ți da demisia”, „nu te apuca de discuții dificile cu nevasta despre sex, sau socrii sau noul televizor”. Și, probabil, multe altele. Chestia esta însă că o listă nu folosește la mare lucru pentru că, chiar și în varianta printată și lipită pe frigider, citirea ei ar implica colaborarea cu lobii frontali ai creierului personal, adică exact partea de creier care trece în „sleeping mode” îndată ce emoția (sau intoxicația) trece de nivelul critic.

Ideea este că, la extrem, suntem emoționali sau raționali. Atenție mare – sau, nu și. De aceea se spune că „te prostești când te îndrăgostești”. Ce scapă din vedere panseul din vechime este că tot aia se întâmplă și dacă te înfurii, te deprimi, te sperii sau te cheaunești de cap. În cazul de față prostia neînsemnând că inteligența zboară pe ferestra existenței tale definitiv ci doar că, peste un anumit nivel al emoției sau confuziei, creierul tău rațional predă inventarul părților emoționale. Care părți se descurcă și ele cum pot, dar nu logic. Așa se face că „ceea ce, inițial, părea un plan bun” (vorba de mahmureală a unui prieten al fiicei mele) devine mai apoi doar un lanț de consecințe care cad spre rezolvare în cârca părții nevinovate de creier. Și cum ambele sunt în capul aceluiași proprietar, „capul face, capul trage”.

Carevasăzică, ce să faci atunci când treci printr-o perioadă depresivă sau anxioasă ori atunci când ești furios sau cu ceva la bord. Să le luăm pe rând. Dacă treci printr-o perioadă dificilă (stare depresivă sau anxioasă) atunci ai nevoie să înțelegi că nu te poți baza pe percepția curentă despre lucruri și viață. Pentru că percepția va fi denaturată de starea ta emoțională prevalentă. Dacă emoția de bază este tristețea, atunci viața ta va părea fără rost. Dacă emoția aflată la nivel critic este , situațiile par dramatice și fără scăpare. E nevoie să conștientizezi că ai nevoie să împrumuți lobii frontali ai altcuiva. Adică verifică percepțiile tale despre lucruri și viață, ÎNAINTE de a trece la fapte. Fie că apelezi la psiholog sau, măcar, la o persoană pe logica căreia de poți baza, nu asculta tot ce își spune mintea ta. Nu poți avea încredere în ea.

Dacă ne uităm la momentele în care ești furios, beat sau altcumva intoxicat, lucrurile stau puțin diferit. Avem nevoie de prevenție. În sensul că prostiile pe care le facem sunt generate de probleme existente ÎNAINTE ca lobii noștri frontali să fie trimiși la culcare. Din ce o să ai mai puține probleme neadresate, de aceea o să scadă șansele să faci nefăcute. Ca reguli generale…. Scrie ce vrei să faci. Și așteaptă până a doua zi. Dacă mai înțelegi ce ai scris sau despre ce era vorba, atunci poți evalua dacă era o idee bună. Dacă nu, pur și simplu aruncă foaia. Sau laptop-ul dacă era un document și i-ai pus parolă. Dacă nu vrei să scrii, fă o tură în jurul blocului . Ideea de bază este să aștepți măcar până devii mai puțin furios sau mai puțin intoxicat. Și dacă de data asta n-a ieșit, după ce termini de rezolvat problemele create să te întorci la prevenție, adică la căutarea nemulțumirilor și adresarea lor într-un moment mai puțin emoțional și, implicit mai rațional.

Poți avea încredere în mintea ta. Mai puțin în cazurile în care nu poți. Și , cred eu, important să faci diferența între cele două situații pentru a avea de gestionat mai puține consecințe negative. Pentru că într-o viață de om vei avea parte de ambele situații. Sigur și inevitabil.

(imagine: pinterest.com)

Vrei să ai rezultate mai bune? Ia o pauză!

vrei rezultate mai bune

În timp ce mă documentam pentru articolul de față mi-am adus aminte de un slogan sarcastic de pe vremea tinereții mele organizată pe bază de planuri cincinale și, evident,  comuniste –  „pauzele lungi și dese, cheia marilor succese”.  Sigur că suntem toți de acord că timpurile erau greșite, dar, vă vine să credeți sau nu, 90% din zicală e corectă. Științific demonstrat. Vrei să ai rezultate mai bune? Ia o pauză!

Trăim într-o lume în care galopăm la viteză maximă. În care e nevoie să fii vigilent permanent și să ”agăți” orice oportunitate care îți poate muta cariera sau viața personală înainte. În care abia după ce ai dat „maximum ce poți da” ai dreptul să te odihnești. O lume în care două săptămâni de concediu sunt un lux, trei săptămâni o excepție și o lună un miracol. Oricum, așa puțin cum e, concediul trebuie meritat deci presupune munca susținută în restul timpului.  Și nu-i așa – cât de bine se simte să fii în controlul complet al vieții tale, pe deplin focusat pe ceea ce e important pentru cariera și pentru viața ta personală.  Atât de bine încât ultimul lucru care îți trece prin cap sau pare să aibă vreo rațiune ar fi să iei o pauză.  Totuși, știința ne contrazice.  Pentru că, deși e de acord cu faptul că a avea sentimentul că ești în controlul vieții tale e un lucru bun, ne spune și că nu avem în mod real capacitatea de a susține eforturi concentrate și intense pe durate lungi de timp și că, oricât de entuziaști am fi, creierele noastre obosesc și, implicit, dau randament scăzut.

Nu ne dăm seama pentru că semnele nu sunt evidente de la început. Ar fi simplu dacă am începe să picotim sau ne-ar „cădea capul” de oboseală. Dar nu se întâmplă așa. Ci devenim mult mai ușor de distras către alte preocupări. Nu întâmplător, studiile arată că ora 15.00 reprezintă un vârf de expunere pentru Facebook. Nu pentru că suntem chiulangii simultan, ci pentru că obosim.

A venit momentul să redefinim, pe baze reale, ce înseamnă o pauză. Mulți dintre noi o asociem cu statul degeaba. Ei bine, mai gândiți-vă – cercetările arată că e puțin mai complicat, cel puțin pentru creierele noastre. Din contră, pauzele au rol de sedimentare și organizare a informației în scopul de a ne pregăti mai bine pentru momentul următor. Deci următoarea dată când stai degeaba,  creierul tău nu pierde vremea.  Fie că se străduiește să înțeleagă și să fixeze informațiile noi, fie că încearcă să găsească soluții pentru problemele care te preocupă sau caută să găsească căi de rezolvare a conflictelor tale active. Din punctul creierelor noastre de vedere, somnul este inclus și el la capitolul pauză. La fel și „visatul cu ochii deschiși” sau nevoia imperioasă de a juca solitaire pentru vreo zece minute exact când ți-e lumea mai ocupată. Alt detaliu important este că, deși are rolul lui, concediul nu rezolvă problemele vieții de zi cu zi.

Ne place sau nu, avem nevoie de pauze în fiecare zi a existenței noastre. Privind lucrurile pragmatic, fie că vrei, fie că nu, creierul tău va lua și pauze. Dacă accepți asta, atunci următorul pas este să preiei controlul și să i le oferi cât mai eficient posibil. În schimb, te va răsplăti cu mai multă putere de concentrare și mai multă energie.

Tu cum procedezi acum? Ce pauze îți acorzi? Ce semne te fac să simți că ai obosit? Când e momentul să te oprești un pic? Când nu-ți mai simți fundul de la statul pe scaun? Când ai dubii cu privire la posibilitatea de a ajunge în timp la toaletă? Când ochii te fac să te întrebi dacă sudezi sau faci un pivot în excel? Sau când durerea de cap aduce cu mahmureala, dar fără beneficiile care să merite suferința?

Eu am găsit un studiu care concluzionează următoarele:

  • Cea mai eficientă pauză este cea până în prânz. Tradus pe scurt, în loc să tragi ca un disperat până la masa de prânz și apoi să te recompensezi cu multă mâncare, găsește-ți 10-15 minute în care să te rupi de draftul de contract la care lucrezi și să faci ceva care îți face plăcere. Iar asta presupune că nu, nu ajunge să faci o pauză de la word, trecând la excel. Ci e nevoie să bei o cafea uitându-te, pur și simplu, pe geam sau discutând cu un coleg despre Star Wars sau orice altceva pe pasionează sau amuză. Cel mai probabil aici nu putem include nici următorul task de pe lista de to do.
  • Pauza cu pricina pare să ajute nu numai la moral dar și la sănătate. Participanții la studiu care au declarat că au obiceiul cu pricina au declarat și că mânâncă mai sănătos, că au doar rareori dureri de cap sau de spate. Ceea ce părea să-i ajute să fie mai mulțumiți de job-ul și de performațele lor și, implicit, să fie mai des promovați.
  • Cantitatea contează, nu și durata, studiul concluzionând că participanții care luau pauze mai scurte dar mai dese beneficiau de mai multă putere de concentrare. Studiul nu a găsit vreo formulă care să ateste că o anumită durată ar fi mai benefică decât alta ci doar că frevența sporită ajută.

Eu cred în lucrurile simple și logice. Iar cele de mai sus bifează ambele criterii. Acestea fiind zise, să reformulăm lozinca străveche în „pauzele mici și dese, cheia marilor succese”.

(imagine: www.scrubly.com)

Furia – dacă tot de înfurii, fă-o cu stil…

cum să te înfurii contructiv

Ok, toți ne înfuriem din când în când. Unii semeni de-ai noștri chiar se pricep să ne apese butoanele corecte. De la cel (sau cea) care îți taie calea în trafic, la funcționarul public ciufut, la colegul de serviciu care nu-și face treaba și până la soacra care e omniprezentă sau partenerul de cuplu care își aruncă ciorapii sub scaun. Sau orice altceva te face pe tine să vezi roșu în fața ochilor. Suntem diferiți. În comportamente, în valori, în principii. Asta se lasă, inevitabil, cu călcat pe nervi. Furia este o emoție. Nici bună, nici rea. Normală. În special atunci când ești tratat necorespunzător ori nedrept. Nu furia în sine ne crează probleme ci felul în care o exprimăm. Mie mi-a plăcut clasificarea lui Ronald Potter-Efron, pe care am adaptat-o pentru voi. Carevasăzică, tu cum te înfurii?

Să începem cu stilul „grenadă fără cui”.  Dacă acesta este stilul tău, atunci e nevoie de ceva efort să te scoată cineva dintr-ale tale, dar când o face, se petrece brusc și merită tot efortul. „Mai lași încă o dată vasele nespălate, îmi fac bagajele.”  Asta ar fi propoziția, dacă mai rămân vase de spălat și nu doar de măturat.  Ai achiziționat acest stil probabil pentru că ai fost învățat că nemulțumirile se tolerează, nu se exprimă. Așa că taci, taci, TACI până când volumul frustrării ajunge la valoarea de avarie și aruncă cuiul de la grenadă.  Pe vremea când explodează situația nu mai ai resurse să încerci să înțelegi ce se petrece așa că probabil că sfârșești prin a spune și face chestii de care mai apoi îți pare rău. Pentru tine, exprimarea  furiei se va lăsa cu o senzație eliberatoare, pentru primitor doar cu sentimente rănite și cucuie relaționale.  Ce ai putea face? În primul rând să înveți să vorbești la timp. Varianta „mă supără foarte tare ce faci” are șanse să fie mai eficientă decât  „ ești un/ o*&^%$$*#”.

Stilul „responsabilul universal” adică cel în care te înfurii doar pe tine. Pentru că, indiferent ce fac ceilalți, tu nu ai știut cum să faci să fie bine. Un stil care se caracterizează prin abuzarea propriei persoane. „M-a pocnit, dar eu l-am provocat. Nu sunt în stare să fac față unei căsătorii. Nu sunt o nevastă destul de bună.” Dacă acesta este stilul tău predominant de furie, probabil că, undeva în decursul existenței, stima ta de sine a primit o lovitură zdravănă. Ocazie cu care ai concluzionat că e mult mai „safe” să fii furios pe propria persoană. Ce riști? Întoarcerea furiei predominant sau exclusiv către propria persoană nu va face decât să îți scadă și mai mult stima de sine și nu va fi în nici un fel un stimulent pentru cei de lângă tine să schimbe cât de puțin din comportamentele deranjante pentru tine.  Ce poți face? În primul rând să conștientizezi că, de vreme ce nu ești atotputernic, nu poți fi nici atot-responsabil.  Și apucă-te de lucru în direcția creșterii stimei de sine până la nivelul care îți va permite să calci, în mod responsabil, pe bătăturile celorlalți,

Stilul „zen fără frontiere”. Caracterizat prin repetarea sintagmei „sunt OK”, indiferent de ce se petrece în viața ta.  Chiar dacă simți că îți pocnește capul și că pe dinlăuntrul tău curge sânge , nu lași să se vadă decât o față zâmbitoare și cool. Adică îngropi orice furie cât de adânc se poate. Cum poți ajunge să ți-l însușești? Un anumit tip de educație tinde să îți transmită că e civilizat și de bonton să rămâi calm, indiferent ce se petrece. Sau poate că ai crescut într-un mediu exploziv, cu părinți care se certau sau deveneau violenți și ai ajuns la concluzia că o față zâmbitoare poate calma conflictul. Ce pierzi: una dintre funcțiile furiei este să mobilizeze resurse eliberatoare de constrângeri.  Și aici, pierzi posibilitatea de a trimite un impuls suficient de puternic pentru a determina schimbarea comportamentului celorlalți. De vreme ce ești ok, de ce ar face vreun efort să se schimbe? Furia rămasă ne-exprimată își găsește deseori o cale de manifestare în comportamentele auto-distructive sau adictive cum ar fi de exemplu dependența de cumpărături, mâncatul compulsiv sau anorexia. Ce poți face? Să înveți să spui ce anume te derajează. Până la urmă, cum își pot cere ceilalți scuze dacă nu faci vizibil faptul că ai fost deranjat?

Stilul „sarcastic” reflectat prin replici de genul „și ce dacă ai venit cu 40 de minute mai târziu, am avut timp să memorez toate prețurile din vitrina mall-ului” și caracterizat prin exprimarea pasiv-agresivă însoțită de umor.  Cum se achiziționează? Cel mai adesea ca urmare a unei combinații dintre credința că nu e chiar în regulă să-ți exprimi nemulțumirea direct și cea că, dacă omul se supără, tu ești vinovat. Așa că alegi să le spui indirect ce te derajează, sub forma unei glume. Dacă se supără nu e problema ta, doar ai făcut o glumă, nu? Ce riști? Sarcasmul nu e umor ci agresiune, deci nu e amuzant ci rănește. De altminteri derivă din grecescul σαρκάζειν care înseamnă a rupe carne, scrâșni dinții, vorbi cu amărăciune. Ce ai de făcut? Să schimbi stilul de comunicare și să descoperi că îți poți exprima nemulțumirile într-un mod mult mai constructiv și prietenos.

Stilul „incognito” adică atitudinea pasiv-agresivă. Cea în care disociez acțiunea care m-a nemulțumit de răspunsul meu.  Cum se achiziționează? Ca urmare a evitării confruntării directe. Dacă partenerul nu spală vasele, nu are rost să îl confrunți ci nu mai vorbești cu el sau uiți să îl trezești a doua zi, deși știi că are o întâlnire importantă. Ce riști? Să-ți petreci viața asigurându-te că ceilalți nu primesc ce-și doresc, în loc să te strădui să capeți ce te face pe tine mulțumit.  Ce ai de făcut? În primul rând să înveți să comunici direct ce anume te nemulțumești și să ceri ajutor atunci când ai nevoie de el.

Stilul „furia ca mod de viața” adică momentul la care frustrarea și nemulțumirea se consolidează într-o stare continuă de furie și agresivititate. Cum ajungi aici? Punctul de plecare e un motiv major și ne-exprimat de nemulțumire.  Poate că e vorba despre promovarea nejustificată a colegului, despre care simți că nu poți vorbi deschis dar care te face face să fii continuu fuios pe acesta și/sau pe ceilalți colegi și, de ce nu, chiar și mult mai puțin tolerant cu lucrurile care te derajează la partenerul tău. Ce riști? O etichetă din partea celor din jur sau rănirea celor care au parte de furia ta în mod nejustificat. Cum poți remedia situația? Făcând pace cu motivul real de nemulțumire.

Dacă acum m-am preocupat de stil, săptămâna viitoare vă propun o discuție despre metodele prin care poți trece de la stadiu în care te înfurii când vrea frustrarea ta la cel în care te înfurii când și dacă vrei tu. Adică vă pregătesc un articol despre managementul furiei.

(imagine: genius.com)

Idealul sau în căutarea zebrei cu pătrățele

idealul sau în căutarea zebrei cu pătrătele

O să am îndrăzneala să spun că ne petrecem mare parte din viață încercând să aducem în realitate diverse idealuri. Practic, ne ținem o mare parte din cap ocupată cu diverse imagini despre cum ar trebui să fie lucrurile. Viața în general, partenerul ideal, profesia perfectă. Mi se spune constant că sunt în stare să scot romantismul din orice situație. Poate că așa este, dar ceea ce cred eu că fac de fapt este, în general, ceea ce se numește „să aduci omul cu picioarele pe pământ.” Pentru că, după cum ne informează chiar definiția de DEX a conceptului, idealul este ceva „care atinge perfecțiunea, este desăvârșit ”, „care ține de domeniul ideilor, privitor la gândire, care există doar în mintea, închipuirea omului, spiritual, imaterial”.

Concluzia? Deseori, idealurile noastre nu dau doi bani pe realitate. Așa că ce mă oprește să mă pocnesc în capul existențial până la depresie dacă, să zicem, mama ideală din capul meu trebuie să petreacă mult timp alături de odraslă iar mama reală are de plătit facturi și, implicit, de mers la un job de la care scapă doar seara, cu energie suficientă doar pentru spălatul pe dinți? Sau ce mă oprește să rămân singură dacă vreau un partener ambițios în carieră, cu înalte preocupări pentru dezvoltarea lui personală dar care să fie permanent atent la mine și să mă considere prioritatea lui? Sau ce mă oprește să rămân singur dacă vreau o femeie de carieră care să fie preocupată de pilaf, sarmale și gulere de cămașă călcate perfect?

Multe dintre problemele pe care ajung să le discut în cabinet pleacă de la faptul că nu ne luăm idealurile la puricat. Nu le chestionăm și, implicit, nu le descoperim contradicțiile sau iraționalitățile. Sau măcar sursele de inspirație. Pentru că și asta e o problemă. Ați crede că idealurile voastre sunt… ale voastre. Ei bine, marea lor majoritate sunt de import. Mare parte le-ați primit, pe tăcute, odată cu certificatul de naștere sau odată cu absolvirea celor șapte ani de-acasă. Apoi ați adăugat și câteva desprinse din cerințele societății. Dacă aveți baftă, rămâneți cu unul sau două, la fel de iraționale, dar măcar ale voastre.

Departe de mine să spun că idealurile nu-și au rostul lor. Ne oferă un model general. Sunt o călăuză constantă către auto-actualizare. Doar că e util să avem în vedere constant faptul că sunt un model teoretic al lumii. Ceea ce face necesară o permanentă adaptare a lor în funcție de realitatea obiectivă care ne influențează sau ne înconjoară. De asta le spun clienților mei care ar putea crede că psihoterapeutul a găsit cheia succesului că eu nu sunt un om cu viață perfectă ci doar unul care a făcut pace cu viața lui și cu imperfecțiunile ei.

Vă tentează să aflați partea întunecată a terapeutului aici de față? Ei bine… (1) Îmi place să am ultimul cuvânt. (2) E extrem de tentant să afirm că am dreptate. (3) Am o slăbiciune pentru eficiență, așa că mă tentează să ofer soluții înainte să ascult omul. (4) Am o problemă cu exprimarea emoțiilor așa că tind să mă bazez pe rațional. (5) Sufăr de sindromul „eu pot” și am tendința să iau pe sus oamenii care suferă dar nu fac nimic pentru a schimba lucrururile. Parte din travaliul necesar pentru a deveni psihoterapeut a fost acela de a mă înțelege, de a-mi accepta punctele slabe și de a fi atentă la limitările mele.   Odată ce am făcut asta mi-am redefinit idealul despre propria persoană, în așa fel încât să fie ambițios dar realist și posibil de îndeplinit. Adică să mă asigur că zebra mea ideală are dungi și deci că există în realitate.

Când e ultima dată când ai făcut curat în cutia ta cu idealuri? Cu blândețe și cu hotărîrea de a adapta ceea ce nu se potrivește realității obiective?

(Imagine: www.zebrapen.com)