Frica – avem oare nevoie de sofware update?

by Leave a Comment

frica avem oare nevoie de software updates

Ți-e frică de înălțimi sau de cădere în gol? Ori poate de spații deschise? Ești preocupat până la obsesie de posibilitatea de a fi grav bolnav? Sau de eventualitatea în care tu ai putea fi în pericol sau cei aproape ție ar putea păți ceva? Ai frică de apă, de șerpi, de insecte? Ei bine, nu ți se întâmplă doar ție. Și culmea este că, deși frica este înalt inconfortabilă, totul a început cu intenții bune. Strămoșii noștri simțeau la fel iar asta a făcut posibil ca noi să existăm azi.

Toate fricile de mai sus au în comun faptul că ne pot pune viața în pericol. Dar cum am ajuns la frică? Să ne imaginăm că tu ai fi proiectatul sistemelor de operare pentru hardware-ul(vezi creierul) prototipului ființei umane. Să mai presupunem că treaba ta ar fi să ai un produs finit care să poate supraviețui într-o lume preistorică și neprietenoasă. O lume în care cine mănâncă pe cine este regula de bază. Care crezi că ar fi dotarea principală pe care ai considera necesar să o incluzi? Frica. Ea ar avea rol adaptativ și de scăpare al pielii. Indivizii care ar fi urmat să moștenească pământular fi fost (printre altele) cei care aveau frică de înălțime (pentru că asta i-ar fi împiedicat să cadă de prea sus), cei care aveau frică de spațiile mici (pentru că asta i-ar fi scutit să se trezească înghesuiți de vreun șarpe sau vreun tigru), cei care s-ar fi temut de spațiile deschise (pentru că asta i-ar fi scutit să devină tentanți pentru vreun prădător) sau cei care s-ar fi speriat cel mai tare și, implicit, ar fi alergat cel mai repede. Și uite așa, software-ul proiectat de tine ar fi fost transmis din generație în generație. Ți se pare că bat cîmpii? Ei bine…

77% dintre mamele cu frică de apă declară că, la prima vedere a unei piscine, copiii lor au manifestat frică de apă. Defapt, din ce trăiești mai departe de maresau ocean, de asta ai mai mari șanse să îți fie frică de apă. Un alt studiu a corelat diverse frici din copilărie cu incidența accidentelor în decursul vieții. Nu e de mirare că s-a descoperit că frica de înălțimi din copilărie era invers proporțională cu accidentarea. Exemple sunt mai multe dar concluzia ar putea fi aceea că software-ul se transmite și că, pe alocuri, încă ne păzește pielea. Primim deci, de la naștere, un sofware care vine de-a gata cu niște frici ancestrale.

Păi și dacă sunt ancestrale, de ce naiba m-a apucat frica de zbor cu avionul la 30 de ani, și brusc – m-a întrebat unul dintre clienții mei. O întrebare interesantă, trebuie să recunoașteți. Explicația este că, după perioada din copilărie de manifestare a diverselor frici ancestrale (de întuneric, de monștri, de separare, etc.), software-ul se dezactivează și are nevoie de un anumit nivel de stres pentru a se reactiva. Aceasta pare să fie explicația faptului că tulburările anxioase apar, de regulă, începând cu stadiul tânărului adult.

Unde începe problema? Nu știu ce ai fi făcut tu în pielea dezvoltatorului de software dar chestia este că rasa umană a primit o versiune care se adaptează dar nu are incluse update-uri (deh, o fi fost preistorie și tăiere de fonduri în același timp). Partea adaptabilă ne face să adaugăm experiențele și, implicit, fricile personale la cele preistorice. De exemplu, de cele mai multe ori, e suficientă o singură indigestie spectaculoasă pentru a te lecui de mîncatul unui anumit aliment. Până aici pare că încă suntem în zona în care frica e un lucru bun, dar pentru că am primit versiunea fără update-uri, stimulii au rămas la fel de activi ca acum 50.000 de ani, doar că acum în spații deschise riști să te omoare doar poluarea sau expunerea la soare (pe care l-am “stricat” tot noi), alergatul rapid are ca beneficiu doar medalii, iar frica de stat în lift se lasă cu foarte mult mers pe scări. În plus, suntem expuși la bug-uri (pe numele lor academic erori cognitive). Unul dintre bug-uri este emiterea celui mai negru scenariu. Pilotul avionului deschide ușa de la cabină, deci e clar că ne prăbușim. Nu mai aud cu o ureche deci e clar că am cancer. Bug-ul împiedică generarea de scenarii alternative pozitive, lăsând cel mai negru scenariu ca alternativă prevalentă. Următorul exemplu ar putea ficatastrofizarea- adică “abilitatea” de a nu vedea decât potențiale dezastre. Mi-e teamă că o să fiu atât de penibil încât toată lumea o să se ridice și o să iasă din sală. Mi-e teamă că nu voi găsi niciodată un partener de viață. Lista e mai lungă, dar o să mă opresc aici.

Gîndește-te la fricile sau fobiile tale din perspectivă evoluționistă. La ce or fi fost ele utile acum 50.000 de ani? La ce mai sunt utile acum? De cele mai multe ori concluzia este că ai de-a face cu un răspuns corect, în epoca greșită. Altfel spus, că ai nevoie de un software update. Cum se poate face acest lucru? Te invit să stăm de vorbă și să găsim împreună update-urile de care are nevoie versiunea ta de software.

(imagine: osxdaily.com)

Cum să stai călare pe dragon – Încăpățânarea și managementul ei

by Leave a Comment

managementul încăpățânării

Sunt sigură că ați primit admonestări în copilărie legate de încăpățânare. De fapt, mai mult sau mai puțin, în copilărie tindea să fie categorisită ca încăpățânare orice încercare de a face invers decât se așteaptă de la tine pentru mai mult de 30 de secunde (aici, evident că aștept comentarii de la fiica mea). Știți deja că eu pun la mare preț contextul. În cazul de față contextul face, de multe ori diferența între încăpățânare și perseverență. Altfel spus, perseverența este o încăpățânare într-o direcție considerată ca fiind greșită.

De unde ni se trage încăpățînarea? În primul rând de la instinctul de apărare. Încăpățânarea previne ceea ce se numește „datul înapoi”, adică pare că ne împiedică să pierdem teren în relațiile cu ceilalți. Vine la pachet cu percepția că nu putem ceda și că este absolut necesar să ne apărăm punctul de vedere. În cazul acesta, concesia vine la pachet cu umilința de a nu fi putut să îți aperi punctul de vedere. În al doilea rând, e util să ne amintim că orice relație implică, până la urmă, un skadenberg între interesele mele (emoționale, relaționale sau de orice alt fel) și ale celuilalt. Aici, concesia înseamnă supunere sau slăbiciune. Încăpățânarea ne poate oferi iluzia deținerii puterii sau a controlului relației. În al treilea rând, deși nu ne place să auzim asta, ținem scoruri. Așa încât încăpățânarea poate deveni un instrument eficient prin care îmi frustrez (vezi plătesc polițe) adversarului relațional.

Totuși, de vreme ce ne uităm la cum să stăm călare pe dragon, haideți să vedem cum ne descurcăm cu încăpățânații, respectiv cu cei care perseverează în direcția opusă celei pe care ne-o dorim noi. Haideți să luăm în calcul câteva situații în care apare încăpățânarea.

Prima ar fi cea în care omul simte nevoia de a-și susține punctul de vedere, de a își afirma opinia. Popular, tendința de a face acest lucru se exprimă prin „Gică-contra”. De aici rezultă, că oamenii încăpățânați și mai ales cei care refuză să discute rațional motivul încăpățânării lor sunt, de regulă, cei care au probleme cu stima de sine. Pentru ei, e important să își afirme opinia și nu le pasă de consecințe. Dacă dați peste modelul acesta de încăpățânat, atunci aveți nevoie mai întâi să securizați relația, adică să asigurați omul că îl apreciați. Încercarea de a-i explica ce consecințe pot apărea e inutilă, de vreme ce nu asta e problema lui (sau ei).

O altă situație, ar fi teama de schimbare. Asta se regăsește la încăpățânații „tradiționaliști”. În cazul ăsta aveți nevoie să găsiți asemănările între situația „tradițională” (vezi curentă) și cea nouă. Aveți de gestionat și adresat temerile omului cu privire la schimbare și abia apoi puteți discuta despre avantajele schimbării.

Următorul generator de încăpățânare este ceea ce în vânzări se definește ca „motivul ascuns”. Mai direct, spus situația în care omul consideră că motivul lui nu poate fi comunicat, cel mai probabil pentru că îl crede de neaaceptat sau nepotrivit. Așa că, de vreme ce nu poate spune care e problema lui, va folosi încăpățânarea ca pe un fel de deghizare. Ce puteți face este să încercați să gândiți cu mintea lui și să vedeți dacă puteți repera sau intui motivul buclucaș.

O altă situație este generată de teama de a fi considerat prea adaptabil. Altfel spus aplicarea în practică a credinței că omul de valoare nu spune „da” din prima. Aici aveți nevoie de timp și de răbdare. Și de simt ludic pentru a intra în jocul omului, pretinzând cot la cot cu el că nu știți care e decizia finală.

Încăpățânații sunt și ei oameni. Cea mai bună dovadă e că și noi, cei perseverenți, am fost încăpățânați de multe ori.

(imagine :gwynteatro.wordpress.com)

De ce e util să existe viață după muncă

by Leave a Comment

de ce e util sa existe viata si dupa munca

Chiar dacă acum sunt de altă parte a baricadei, după ceva timp petrecut în câmpul muncii corporatiste știu și eu, așa cum știți și voi că “se caută” oamenii dedicați muncii lor. Dar oare ce înseamnă asta? Dacă ne uităm în dicționar, dedicat înseamnă “consacrat unei îndeletniciri”. În dicționarul organizațional însă dedicat e interpretat, de multe ori, ca fiind echivalent cu 10 sau 12 ore de muncă. Omul muncii care are și viață personală devine astfel “detașat de realitățile de business”, adică neimplicat, nededicat profesiei și, implicit, companiei pentru care lucrează. Ajungem pe nesimțite la situația în care a pleca la terminarea programului oficial echivalează cu “a sparge ușa”, în care nu răspunde la email-uri sau telefon în concediu este o dovadă de nepăsare și, în care a pleca fără laptop-ul companiei acasă te lasă fără posibilitatea de a menționa orele lucrate în timpul tău liber și fără vreo dovadă că ești “implicat activ în business”. Am auzit scuze de genul: “Îmi pare rău că am întârziat, dar nu vroiam să plec primul. Am așteptat să plece altcineva înaintea mea.” Știu oameni care au pierdut relații dragi lor pentru că cei de lângă ei nu mai vedeau decât omul lipit de laptop. Știu oameni care nu au plecat în concediu de ani de zile. De ce e util să existe viață după muncă?

A nu avea posibilitatea sau, mai exact, a nu-ți crea posibilitatea de a te detașa de munca ta creează mai multe probleme. Prima și cea mai evidentă este consumul de resurse iar sindromul de burnout e rezultatul final. Dacă pe temen scurt un „heirup” poate avea justificări și beneficii, pe temen mediu și lung efortul peste limită și imposibilitatea de a te rupe zilnic de legătura cu munca se întoarce împotriva ta. Performanța de top nu poate fi susținută decât prin alternarea efortului cu odihna (mentală, fizică și psihică). Companiile deștepte țin cont de asta. Dar, ca în orice lucru, deșteptăciunea nu e de găsit pe toate drumurile.

Următoarea problemă este că atașarea permanentă de muncă te „de-atașează” de restul lucrurilor sau persoanelor din viața ta. Care persoane pot înțelege logic care este rațiunea dedicării tale exlusive dar emoțional, de vreme ce nu se mai simt conectați cu tine, se vor distanța la rândul lor.  Oamenii care contează pentru tine nu vor mai avea ce e mai bun de la tine ci ce mai rămâne din tine după muncă. De cele mai multe ori oboseală, nervozitate sau – pur și simplu – inerția de până la somn.

A treia problemă este că ai nevoie să știi ce e important pentru tine în afara muncii. Nu de alta, dar la un moment dat nu vei mai munci. Cultura japoneză pentru muncă asigură dedicație exclusivă în timpul vieții active și o totală dezorientare în afara ei (dezorientare rezolvată nu rareori prin sinucidere). Mulți dintre noi ne pricepem să ne gestionăm cariera dar suntem mult mai puțin pricepuți când vine vorba restul vieții noastre.

Știu care sunt constrângerile unei cariere. Le simt și astăzi pentru că acum 4 ani am decis să o iau de la început. Dar la fel de bine știu, și nu doar din cărți, că este absolut necesar să îți dedici timp pentru propria persoană. Și că nu poți aștepta asta de la compania la care lucrezi. Când e ultima dată când te-ai rupt de muncă și ți-ai dedicat timp pentru tine, fără să îți pese ce se întâmplă în următoarele două sau trei ore? Când e ultima dată când nu ai mâncat de prânz cu ochii în laptop? Când e ultima dată când nu ai lucrat deloc în week-end? Când e ultima dată când ai plecat în concediu, fără laptop și fără obligația de răspunde la telefoane sau mail-uri?

Dacă vrei să muncești eficient ai nevoie să trăiești. De asta e util să existe viață după muncă.

(imagine: euchoo.net/blog.bk/node/180)

Te simți copleșit, ce e de făcut?

by Leave a Comment

Articolul de fața a început cu o dilemă. Nu mă puteam hotărî ce anume imagine să atașez la temă. M-am tot învârtit în jurul cozii, ceea ce nu mă caracterizează. Și până la urmă mi-am dat seama de ce anume nu puteam lua o decizie. Pentru că, dacă te simți copleșit, ambele poze se aplică. Depinde doar de unde te uiți. Din interiorul nostru, sufletește și emoțional, a fi copleșit de viața ta de se simte cam așa:

te simti coplesit

Dar, dacă ai putea vedea din afară atunci s-ar vedea, de cele mai multe ori, cam așa:

overwhelmed

O să încep cu varianta de interior, cea sufletească. Atunci când te simți copleșit e ca și cum primești din plin un val uriaș de neputință și de lipsă de control, la pachet cu un nivel ridicat de anxietate. Deși valul este uriaș, ne ia deseori prin suprindere. Prinși în vârtejul existenței de fiecare zi, nu avem timp să ne uităm la orizonturile acesteia. Fie ratăm sau ne facem că nu vedem semnalele de alarmă – aglomerarea programului, semnele de oboseală, scăparea de sub control a listei de lucruri de făcut care pare că devină din ce în ce mai laborioasă și mai greu de limitat, fie că vreun eveniment negativ și neașteptat chiar apare fără avertizare, sentimentul că propria viață devine prea greu de dus, este copleșitor. Culmea este că, cel mai greu loviți sunt tocmai cei care cred că sunt puternici. De vreme ce sunt obișnuiți să se descurce, sentimentul de pierdere a direcției și a controlului îi dezorientează complet. Chiar dacă atotputernicii sunt loviți mai acut, nu e ușor pentru nimeni.

Varianta de exterior, cea a realității fizice și pragmatice, pune în evidență faptul că suntem înhămați la căruța existențială. Diferit de măgarul din imagine, deși unele lucruri din căruță sunt la „impuse”, mare parte din încărcătură este opțională. Adică depinde de alegerile noastre. În mod ironic, avem abilitatea de a ne menține căruța supraîncărcată. Dacă viața nu ne pune vreo încărcătură greu de dus (evenimente traumatice sau negative) ne ocupăm singuri să nu lăsăm căruța goală. Nu e surprinzător deci că evenimentele negative au un impact calitativ asupra preocupărilor noastre. Ca să păstrăm metafora, tocmai evenimentele traumatice sau negative ne determină să facem o selecție drastică a încărcăturii din căruța existențială pentru a putea reveni cu picioarele pe pământ.

Deci, dacă te simți copleșit, ce e de făcut? În primul rând să accepți că îți poate fi greu și că acest lucru te sperie. Până la urmă e firesc să nu fie confortabil atunci când ești într-o situație grea sau complicată. Acceptă că e omenesc să îți fie greu. Următorul pas este să devii conștient de dialogul tău interior. Nu ajută deloc să îți spui (de exemplu), uitându-te la lista interminabilă cu lucruri de făcut „n-ai nicio șansă să termini până mori”. E mult mai constructiv să îți spui că vei face tot ce poți acum și că pentru restul vei căuta soluții sau ajutor. În plus, încearcă să generezi, pe lângă scenarii catastrofice legate de ce nu poți face chiar acum și altele, alternative și pozitive, despre soluții și despre renegocierea termenelor de livrare sau condițiilor de rezolvare. Prioritizarea severă este următorul pas. Oare chiar toate lucrurile sunt de făcut acum? Știu că ar fi drăguț să fie toate gata, dar este chiar pe viață și pe moarte? Ce ai nevoie acum?

Spuneam mai sus că evenimentele negative ne impactează calitativ căruța existențială pentru că ne forțează să ne facem ordine în ea și să ne întrebăm, serios și cu răspundere, ce anume chiar contează pentru noi. Dar oare nu putem face asta și fără de cucuie existențiale? Din proprie inițiativă, adică? Poate că poza cu măgarul ar fi de înrămat deasupra oricărui birou. Așa, ca mic îndemn de inventar al lucrurilor puse în căruța existențială de fiecare zi.

(Imagini: Clark Little/ huffingtonpost.com și motivationalbuck.com)

Țipați? Bravo. Dar la ce vă folosește?

by Leave a Comment

tipi dar la ce foloseste

Un mare învățat și discipolii lui trec pe lângă un râu unde membrii unei familii numeroase țipau unii la alții. Învățatul își întreabă discipolii: „de ce țipă oamenii unii la alții atunci când se înfurie”. Discipolii se gândesc o vreme, apoi unul dintre ei spune: “pentru că, atunci când ne pierdem calmul, țipăm”. “Dar de  ce e nevoie să țipăm atunci când persoana este chiar lângă noi? Până la urmă îi poți spune ce vrei să spui cu amabilitate și o să te audă”. Discipolii se tot gândesc dar nu găsesc nimic de spus. Învățatul continuă… “Când doi oameni se supără unul pe celălalt, inimile lor se îndepărtează una de cealaltă. Din ce ești mai supărat, de asta ai nevoie să țipi mai tare pentru a putea să compensezi distanța. Așa că, atunci când ne supărăm avem nevoie să fim atenți să nu mărim distanța dintre cele două inimi sau va veni o zi în care nu vom mai găsi drumul de întoarcere.” Deci, dacă țipați.. La ce vă folosește?

Mie mi se pare că povestea ne spune simbolic că nu țipăm la ceilalți ci țipăm pentru noi. Pentru că nu ne simțim ascultați, luați în seamă, luați în considerare. Frustrarea, iritarea sau furia apar atunci când lucrurile nu se întâmplă cum vrem noi. Mai precis când cineva (sau ceva) nu face ce vrem noi. Spun sau ceva, pentru că eu tind să cred că vă puteți aminti care e ultima dată când vi s-a blocat laptop-ul și ați pierdut tot ce ați muncit. Spuneți voi că nu se simțea de parcă laptop-ul avea ceva cu voi.

Ridicatul vocii și punctul culminant, țipatul, apar ca reacție la internalizarea faptului că nu voi primi ceea ce așteptam sau mi se cuvenea. Reacția standard presupune două procese cognitive iraționale și rigide: (1) că numai eu am dreptate și doar celălalt greșeste și (2) că el/ea sunt singura piedică în calea obținerii a ceea ce-mi doresc. În plus, învățăm din experiență că ridicatul vocii intimidează și că avem mai multe șanse să obținem ce vrem.

Acesta este motivația reală a țipatului la alții. Doar că se știe că nu e suficient să ai o motivație ca să îți și ajute la ceva ce faci. Și poate că aparent obțin pe loc ce îmi doream, dar cu ce preț?

Să începem cu țipatul la copii. Îi sperie. Și nu doar când țipătul li se adresează direct, ci și atunci când părinții țipă unul la altul. Iar dacă se sperie, înseamnă că nu mai sunt atenți la ce vorbim cu ei. Așadar, morala parentală care ne zgâlțăie la geamuri e inutilă, din punctul de vedere al mesajului. Dacă ajungem în situația în care copilul devine imun la țipete, e doar probabil pentru că le-a auzit destul de des până atunci. Adică a devenit imun. Și la țipat dar și la restul stimulilor care au vreo legătură cu ascultarea părintelui în chestiune. Va deveni din ce în ce mai greu de controlat și de determinat să facă ce se așteaptă de la el.

Nici în relaționarea cu adulții țipatul nu folosește cine știe ce.   Răspundem la emoții cu emoții. Deci dacă țip la cineva am două mari variante – se sperie sau se înfurie. În niciuna din ele nu va fi disponibil pentru mesajul meu. O ceartă e doar un joc de ping-pong cu emoții. Soluțiile au nevoie de rațiune iar asta presupune că emoțiile sunt la un nivel ușor de gestionat. Țipatul răcorește sau calmează, dar cu ce preț? Cu prețul spaimei celuilalt? Sau al intimidării lui? Obțin ce vreau. Acum poate că da. Dar credeți că se termină aici? Sau cel care cedează plătește, după posibilități, și el un preț. Moneda se va numi nefericire, frustrare sau frică. Oricare i-ar fi numele, va fi reinvestită în relația cu mine. Eu cred că merită refomulat îndemnul: gândește-te de zece ori înainte să țipi o dată.

Tehnici de managementul furiei există. Asta de nu vă descurcați și singuri, vorba învătatului, să stați atât de-aproape de oameni încât să vă audă fără să țipați.

(imagine: www.scottishleftreview.org)

Îți controlezi emoțiile sau te controlează ele pe tine?

by Leave a Comment

iti controlezi emotiile sau te controlează ele pe tine

„Îți controlezi emoțiile sau te controlează ele pe tine” este nu numai o întrebare. Poate fi și o afirmație. Pentru că dacă nu le controlezi tu, atunci te controlează ele.

Primul pas începe prin acceptarea adevărului că nu emoțiile ne omoară ci comportamentele pe care le adoptăm ca să scăpăm de ele. Atitudinea de evitare ni se trage, în primul rând, de la catalogarea emoțiilor ca fiind pozitive sau negative. Al doilea motiv de evitare are legătură cu felul în care emoțiile sunt procesate fizic. Oricare emoție este însoțită de manifestări fiziologice tipice. Iar cele care însoțesc emoțiile cu reputație proastă nu sunt prea confortabile.

După clasificarea pe care o folosesc eu, există opt emoții de bază. Dintre ele doar două pot fi considerate pozitive, una neutră iar celelalte sunt (așa-zis) negative. De unde putem concluziona cu ușurință că dacă pleci de la premisa că vrei doar emoții plăcute o să ai de dezvoltat ceva comportamente de evitare pentru cele neplăcute și majoritare în același timp. Atitudinea corectă este acceptarea tuturor emoțiilor și adresarea (înțelegerea și exprimarea) lor într-un mod adaptativ pentru mine și relațiile mele.

Al doilea adevăr este acela că noi nu ne facem nouă deservicii. Așa că orice emoție (plăcută sau nu) are rol de semnalare a unui tip de interacțiune între mine și realitate. Poate că nu ne convine rezultatul (vezi comportamentul pe care îl adoptăm pentru evitarea emoției) dar emoția are rol de protecție. De la frică, la furie sau rușine toate emoțiile semnalează o nepotrivire între realitate și individ.

Următorul lucru de luat în seamă este acela că emoțiile nu apar din neant. Sunt rezultatul interacțiunii noastre cu realitatea, adică rezultatul unor percepții și a unor gânduri. Așa că oricât de intensă sau de negativă ar fi o emoție, vestea bună este că suntem creatorii ei. Mai exact, vestea bună este de fapt logica care spune că dacă eu am creat-o atunci tot eu pot să creez o alta, mai adaptativă sau la un nivel mai ușor de gestionat. Ca atare, deși suntem învățați să fim atenți la ce simțim, este la fel de important să ne câștigăm „îndemânarea” de a fi atenți și la ce gândim.

Următorul principiu de luat în calcul este că emoțiile nu reprezintă realitatea ci interacțiunea dintre noi și realitate. Emoțiile nu au logică. Așa că nu exprimă un adevăr ci o reacție la un dialog interior. De multe ori dialogul meu interior poate fi irațional. Adică să nu reflecte realitatea ci percepția mea despre ea. O emoție nu este validă sau invalidă, dar gândurile care o determină sunt fie valide, fie invalide.

Ultimul aspect este că nu există emoție distructivă ci doar un nivel distructiv al emoției. Iar nivelul ajunge să fie distructiv doar dacă nu corectez interacțiunea mea cu realitatea, adică dialogul meu interior.

Îți controlezi emoțiile atunci când capeți obișnuința de a fi atent la dialogul tău interior și de a-l gestiona în așa fel încât să te ajute să faci față realității, atunci când devine o obișnuință să le accepți și să le faci cunoscute în mod constructiv. Te controlează ele pe tine atunci când, neadresate și ne-exprimate ajung la nivelul care le face imposibil de gestionat.

(imagine: http://www.thegrindstone.com)

De ce ne rănesc ceilalți?

by Leave a Comment

de ce ne ranesc ceilalti

Un lucru este absolut sigur. Nu poți trece prin viață necălcat pe bătături, fie ele sufletești sau existențiale. Dar oare de ce ne rănesc ceilalți? De ce, în ciuda faptului că toți ne ferim să fim răniți iar unii dintre noi ne ferim chiar și să-i rănim pe ceilalți, vom fi, inevitabil și predictibil, în situația de a răni și de a fi răniți? Să fie la mijloc vreo conspirație universală sau existențială? Sau vreo pedeapsă pentru comportamentul incalificabil care s-a lăsat cu alungarea din rai? Eu cred că ni se trage mai degrabă de la modul cum suntem proiectați. Haideți să vedem.

Suntem ego-centrați. Adică ne trăim propriile vieți, vedem viața prin proprii ochi și suntem atenți la propriile probleme. În plus, suntem în același timp la fel cu ceilalți și foarte diferiți (chiar unici). Cele două aspecte (ego-centrarea și unicitatea) determină mai multe tipuri de reacții care pot determina cu ușurință rănirea participanților la traficul vieții cotidiene. De pildă, nu vorbim întotdeauna în deplină cunoștință de cauză și nici nu ne gândim prea bine înainte să deschidem gura. Din cele două combinate se naște cu ușurință „populara” gafă.   Deseori, oamenii care se plâng că fac gafe constant sunt mai degrabă atenți la propriile persoane și procese de gândire decât la ceea ce se întâmplă în jurul lor. O gafă este, de fapt, o idee sau afirmație care nimerește prost pentru că emitentul nu a fost vigilent.

Ne mai iese să ne rănim reciproc și pentru că nu ne putem citi gândurile. Contrar opiniei populare, nu ne pricepem deloc la asta. Așa că habar n-avem ce tip feedback așteaptă cealaltă persoană. Dacă avem noroc să formuleze corect și complet ce așteaptă de la noi e simplu, dar –sincer – de câte ori în viață avem bafta asta?

Alt motiv des întălnit este acela că sensibilitățile noastre nu sunt vizibile pentru ceilalți. Iar faptul că suntem educați să ne și străduim să le ascundem nu ajută. Iar dacă nu le știu, nici nu au cum să le menajeze, chiar dacă și-ar dori asta.

Nu în ultimul rând, folosim relațiile cu ceilați deseori ca țintă pentru deversarea emoțiilor percepute ca negative. Frustrarea sau furia se pretează bine la acest tip de transfer. Adică, altfel spus mă evervează șeful și mă cert cu nevasta sau sunt nervos cu copilul.

Dacă am stabilit că povestea cu lumea bună și plină de considerație și dragoste nu poate exista din motive de design, atunci putem să vedem ce e de făcut pentru a fi mai pregătit și pentru a putea schimba felul de relaționare cu situațiile cu potențial de rănire pentru mine.

Primul principiu este acela că „ce face sau spune un om spune ceva despre el, nu despre mine”. Ceea ce înseamnă că, de cele mai multe ori, ceea ce face sau spune omul nu e menit să mă rănească pe mine. Se întâmplă să mă rănească dar asta mai ales pentru că eu am o sensibilitate. Ceea ce ne duce către principiul următor, adică acela că „unde e problema se află și soluția”. De vreme ce pe mine mă nemulțumește sau rănește ceva, e responsabilitatea mea să fac lucrul cunoscut, să înțeleg cum anume ajunge la mine (care este sensibilitatea mea) și să o adresez.

Și de aceea ne rănesc ceilalți. Pentru că le permitem. Nu știu voi ce credeți dar, pentru mine, e mai logic să mă echipez pentru frigul de la Polul Nord decât să mi se pară drept să fi fost un mediu prietenos și să mă plâng constant de degerături.

(imagine: animalslook.com)

Cum stai călare pe dragon – Oamenii agresivi și dificili

by Leave a Comment

dragon-fire-dragon-wallpaper

Aud deseori în cabinet despre șefi care par imposibil de suportat sau despre colegi cu mult tupeu. De regulă, omul care povestește ajunge să creadă că situația este fără de ieșire și că nu îi rămâne decât să suporte cu umilință, stroicism și stres neplăcerile cauzate de șeful sau colegul în chestiune. Eu le propun de fiecare dată să abordăm lucrurile dintr-o perspectivă diferită. Adică în loc să se resemneze, să se întrebe ce poate face pentru a schimba situația. Eu numesc abordarea asta “cum să stai călare pe dragon”. Haideți să vedem cum se aplică abordarea cu pricina pentru oamenii agresivi și dificili, adică cum stai călare pe dragonul agresiv și dificil. Deci, dacă nu ai încotro și ai de purtat o discuție cu o astfel de persoană, e în avantajul tău dacă:

1. Discuți între patru ochi. Agresivitatea nu are legătură cu puterea ci cu lipsa ei. Cu nesiguranța. Doar oamenii nesiguri simt nevoia să supracompenseze prin agresivitate. Pot fi nesiguri de propria valoare, de ceea ce știu sau de poziția de putere din organizație sau de multe altele. Indiferent cum ar fi, mai ales dacă discuția se anunță în contradictoriu, ai mai multe șanse să obții flexibilitate și, implicit, mai puțină agresivitate, dacă nu are de dovedit și altora că el deține controlul.

2. Discuți pe teren neutru. Parafrazând un vechi dicton, dragonul nu-I dragon destul dacă nu e și fudul. Mândria va determina menținerea unei poziții de forță pe terenul propriu. Cam ca la fotbal, e mult mai rușinos să pierzi la tine acasă.  Încearcă să stabilești întâlnirea pe un teren neutru, nu în biroul lui. Și nici în al tău pentru că acolo intră în scenă nesiguranța de la primul paragraf.  O sală de conferință sau o masă undeva ajută mult.

3. Te uiți la motiv nu la reacție. Un profesor de-ai mei m-a suprins cu o categorisire umoristică dar realistă a oamenilor. Oameni usturoi și oameni ceapă. Noi toți avem probleme dar ne diferențiază modul în care ne manifestăm. Oamenii usturoi își cam țin gura închisă, nu spun ce-i deranjează și mențin conflictul la interior (ca orice om care se duce în vizită după ce a mâncat mujdei). Oamenii ceapă nu se sfiesc să scoată la vedere ce îi deranjează, și foaie, după foaie storc lacrimi, frustrare și nervi de la auditoriu.  Dacă încerci să vezi motivul (problema) omului din fața ta e mai ușor să-ți gestionezi reacțiile și să înțelegi care e motivul din spatele comportamentului.

4.  Te duci cu soluția pregătită. Dacă la pomul lăudat nu-i bine să te duci cu sacul, la omul agresiv și dificil nu-i bine să te duci doar cu problema. E mândru, e nesigur și se manifestă agresiv. Ce șanse ai să-și bată capul să îți ofere o soluție? Va face asta doar dacă are una gata pregătită. Chiar și în cazul ăsta, dacă nu vrei să faci ca el, tot ai nevoie să te pregătești cu propria soluție.

5. Știi care sunt avantajele. Am stabilit deja că omul dificil se preocupă în principal de el. Aici intră în scenă ce îi oferi. Nu mă refer la șpagă, ci la avantajele pe care i le oferă varianta sau propunerea ta.  La ce îi folosește să facă ce propui?

Există un principiu: oamenii nu se schimbă decât dacă vor ei, iar asta nu se-ntâmplă, aproape niciodată, când vrem noi. De vreme ce nu pot să-i schimb, îi pot doar înțelege și îmi pot adapta tiparul de comunicare și relaționare în așa fel încât să ajung acolo unde îmi doresc.

(imagine: http://wallpapertube.com)

 

Mic dicționar de comunicare adolescent – părinte

by Leave a Comment

adolescenti

După cum știți despre mine, am avut și eu calitatea de părinte de adolescent. Acum , după ce a trecut ce a fost mai greu, am detașarea de a mă înhăma la încercarea de a obține un zâmbet. Am luat la întâmplare câțiva dintre termenii care mi-au dat mie de furcă.  Elementul comun este înțelegerea complet diferită a părintelui prin comparație cu ce înțelege adolescentul atunci când pronunța expresia respectivă. Așadar:

“La timp” – termen care se folosește cel mai adesea în propoziția “te rog să vii la timp”. Dacă în mintea părintelui are legătură cu ora stabilită de comun acord, adolescentul leagă termenul respectiv de prioritățile personale sau, ocazional de cele ale prietenilor.  În consecință,  întârzierile repetate nu vor avea legătură cu respectul filial ci cu procesarea diferită a expresiei. Termenul va fi folosit ocazional similar cu părintele dar doar atunci când bunăstarea adolescentului depinde de întâlnirea cu acesta (de pildă atunci când are nevoie de transport către o petrecere).

“Sarcasm” – termen care pentru părinte descrie folosirea ironiei în detrimentul altor metode care sunt descurajate de societate, cu speranța că mesajul va fi transmis mai eficient. Pentru adolescent termenul descrie încercarea parintelui de a-i submina personalitatea în devenire și popularitatea în rândul prietenilor. Din care cauză, înțelesul mesajului este ignorat cu înverșunare.

“Modă”- noțiune care, pentru părinte, implică simțul estetic adult și input provenit de prin mall-uri, reviste sau canale de modă. Pentru adolescent, termenul implică axioma conform căreia “frumusețea nu se află în ochii privitorului ci în ochii adolescentului”. Dacă axioma este satisfăcută, nimic altceva nu mai este de demonstrat.

“Mâncăm împreună la pranz” – expresie care pentru părinte presupune așezarea la masă a întregii familii și este văzută ca o oportunitate plăcută de a petrece timp cu cei dragi. Pentru adolescent presupune doar că mancarea este gata în același timp pentru toată lumea iar apoi fiecare decide unde și când manâncă. În varianta parentală, este văzută ca o intruziune în viața personală datorită întrebărilor de genul “cu cine te mai vezi?”, “unde mergeți?”

“Curat” – aplicată la camera pe care o ocupă, pentru adolescent, expresia înseamnă doar dezordine de diverse grade. Gradul cel mai scăzut se aplică doar atunci când ai prieteni în vizită (probabil de sex opus). Pretenția parentală de a trăi într-o casă curată chiar și atunci când nu ai vizitatori adolescenți este considerată ca fiind lipsită de sens și ignorată ca atare.

Mă opresc aici cu speranța că am obținut un zâmbet. Sper că cei astăzi părinți își amintesc că și pentru ei, în adolescență, sensul expresiilor de mai sus era puțin diferit. Lucru firesc pentru că adolescența are calitățile ei dar discernământul și resonsabilitatea la valori maxime nu sunt printre ele. Ceea ce nu e chiar atât de rău.  Pentru acestea,  avem o viață îndelungată, de adult, la dispoziție.

Imagine: http://hilburnshelby.blogspot.ro/

10 lucruri neadevărate despre frică

by Leave a Comment

fear

Primim, încă de mici, informații contradictorii. Mai întăi suntem învățați că oamenii puternici nu se tem. Dacă femeile mai au scăpare (deh, sexul slab), pentru bărbați invățătura asta devine o emblemă ce se poartă la vedere.  Dar, lucrurile nu rămân așa.  Căci, mai apoi,  ni se mai spune și că prudența și prevederea sunt lucruri bune, pentru că, nu-i așa, ne țin la adăpost de numeroase surprize neplăcute.  Eu propun să ne amuzăm azi trecând în revistă zece afirmații destul de des întâlnite dar incorecte despre frică.

1. Mi-e frică deci nu pot. E adevărat că avem impresia că multe dintre gândurile care determină frica încep cu „nu pot să”. Totuși nu acela este primul pas. Frica nu funcționează în lipsa consecințelor. Nu îmi poate fi frică decât dacă, la capătul drumului, văd o consecință care nu mă avantajează.  Practic, când „nu pot”, de cele mai multe ori, îmi imaginez un scenariu care se termină fără „happy end”. Adică „nu pot” este de fapt un „nu vreau să îmi asum o consecință”. Adică dacă nu pot să-i spun mamei mele că nu-i răspund la telefon când sunt la serviciu, de fapt nu vreau să-mi asum scandalul sau faptul că se va supăra pe mine. Adică, mi-e frică că se va supăra.

2. Mi-e frică deci sunt prudent. E adevărat că dacă nu mănânci pește nu-ți pot rămâne oase în gât. Dar asta nu înseamnă că nu te poate călca mașina. Ideea este că ce estimez eu că mi se poate întâmpla nu are nici o obligație să devină adevăr.  Experiența mea precendentă oferă informați relevante câteodată dar nu are rol de înțelepciune supremă. De exemplu, suntem mai inclinați să ne temem de accidentele de mașină sau de motor deși cel mai periculos este să fii… pieton. Da, statistic vorbind avem mai multe șanse să murim dacă suntem pietoni decăt dacă suntem motocicliști.  Așa că e util să ne chestionăm prudența cu aceeași grijă cu care ne justificăm frica.

3. Simt că mie frică, deci mi-e frică. Ca orice emoție care se respectă frica are și ea un set de simptome. De la golul în stomac, la bătăi mai rapide ale inimii, uscarea gurii până la blocarea gândirii, bâlbâială sau orice alte simptome care personalizează frica fiecăruia dintre noi.  Ideea este că, înainte să simt că mi-e frică, gândesc ceva care va determina ceea ce simt. Așa că eu am o vorbă… Când simți că ți-e frică, verifică rapid. Dacă nu ai în față un tigru bengalez viu și nervos atunci e util să fii atent la ce gândești.  De cele mai multe ori, nu ceea ce se întâmplă determină frica ci ceea ce gândesc despre ce urmează să se întâmple.

4. Mi-e frică deci se va întâmpla ceva rău. Frica are talentul de a ne da iluzia că ce gândim se va tranforma în realitate. Realitatea rațională (statisitică pentru cunoscători) ne spune că 98% dintre griji nu se întâmplă.  Ceea ce ne demonstrează că suntem foarte slab dotați ca prezicători de dezastre.  Ideea e că de fapt, real, habar n-avem ce urmează să se întâmple. Putem presupune dar nu putem garanta (de unde și existența noțiunii de surpriză).  Mai mult nivelul de frică generat atunci când îmi imaginez ceva va fi de 3 până la 10 ori mai mare decât ce voi trăi atunci când experimentez realitatea.

5. Dacă mă prefac că nu mi-e frică îmi trece. Ne pricepem foarte bine să nu lăsăm să se vadă ce simțim. Dar asta dă doar o altă față fricii. Dacă nu o arăt nu înseamnă că nu există și nu înseamnă că nu îmi va detemina reacțiile. Până la urmă curentul electric curentează și dacă e ascuns în priză. Dacă admit că îmi este teamă îmi pot controla mai bine acțiunile.

6. Dacă scap de frică sunt curajos. Mie îmi place să spun că ceea ce se numește curaj nu este o lipsă de frică ci doar un management eficient al acesteia. A trece dincolo de frică înseamnă a admite că te temi, a trece în revistă care sunt consecințele de care te temi și a decide dacă îți asumi riscul acelor consecințe.

7. Dacă nu recunosc că mi-e frică voi lua decizii mai ușor. Culmea este că este exact invers. Pentru că dacă ajung la pasul în care mă gândesc la consecințe voi constata că o parte dintre ele sunt neraționale sau puțin probabile. Așa că voi opera cu mai puține constrângeri atunci cănd iau decizii. Dacă am curaj să admit că mă tem și să pun sub lupă ce anume determină asta.

8. Mi-e frică că nu o să reușesc. Ne este frică nu de nereușită ci de implicațiile eșecului. Eu cred că să încerci și să o dai în bară nu e un eșec ci doar o eroare de proces din care vei învăța multe. Să nu încerci e un eșec. Pentru că de câte ori alegi să nu faci ceva de teamă o bucățică de viață rămâne netrăită.

9. Frica este dușmanul meu cel mai mare. Nu e chiar așa… Frica e un element important în păstrarea integrității noastre fizice și psihice. E un bodyguard eficient. E suficient să vă gândiți la ceea ce se întâmplă cu cei care au insensibilitate congenitală la durere. Pentru că nu simt durere, nu simt nici frică.Eu cred că nu frica e problema ci cât de constructiv și rațional  este ceea ce se află în spatele ei.

10. Frica mă ține în priză. Știm proverbul conform căruia „frica păzește pepenii”. Frica este însă o mare consumatoare de energie. Oricine a experimentat un atac de panică poate confirma asta.  Astfel, devine esențial să încerc să mențin nivelul la optim necesar.  Altminteri nu o să am ce pepeni să păzesc pentru că de teamă că s-ar putea să mi-i fure la toamnă nu am să găsesc energia să mai semăn primăvara.

(imagine: http://bcmlife.net/)