Realitatea (mea) obiectivă sau luarea realității în posesie, așa îmi place mie să numesc procesul prin care subiectivul meu devine obiectivul tuturor. Suntem cea mai importantă și cea mai apropiată persoană din viața noastră. Singura care știe ce vrem și cum ajungem la ce vrem. Adică suntem egocentrați. E doar firesc să facem următorul pas și să supunem realitatea propriilor noastre reguli.

Probabil că vă amintiți de ultima dată când ați crezut sau chiar, mai bine, afirmat că sunteți obiectivi…  Ei bine, eu aș zice să vă mai gândiți odată. Și, oricare ar fi fost împrejurarea în care credeți că ați fost obiectivi, să reluați povestea în minte și să readuceți motivele pentru care afirmați că ați fost obiectivi. Apoi, să luați o foaie de hârtie pe care sa alocati trei coloane: ”am crezut / am bănuit / am intuit”, ”am văzut / am auzit” și ultima: ”era normal să / trebuia să”.  Și-acum și rezultatul muncii: doar cele din coloana ”am văzut / am auzit” sunt obiective, restul sunt subiective. De ce?… Pentru că dacă „eu cred”, „bănuiesc” sau ”intuiesc” se bazează pe criterii din realitatea mea proprie, deci subiectivă. „Trebuia să” sau „e normal să” are la baza principiile după care eu mă ghidez și, chiar dacă respectivele principii reflectă părerea societății sau a grupului în care eu trăiesc, sunt tot subiective adică aparțin unui grup (mai mare sau mai mic, dar tot grup). Doar ceea ce văd sau aud face parte din realitatea obiectivă adică aproximativ ceea ce ar înregistra o cameră de luat vederi.

Procesul e benefic pentru că ne ajută să ne ducem visele la capăt în ciuda faptului că poate realitatea obiectivă de moment ne-ar spune că e imposibil. Orice record olimpic sau invenție ne dovedește asta. Progresul pe asta se bazează, pe capacitatea de a decădea din drepturi realitatea obiectivă cunoscută și ridicarea noii credințe sau științe știute doar de mine (deci subiective) la rang de realitate obiectivă în devenire. Procesul decurge tot la fel chiar dacă nu inventez nimic mai mult decăt propria mea viața – visez adică…

Dar pentru că e doar firesc ca tot ce ajută să creeze și probleme, luarea realității în posesie nu mai ajută deloc când vine vorba de relațiile dintre noi. Într-o relație intră în joc două realități la fel de subiective. A mea și-a ta. Eu cred că, tu ar trebui să, e normal ca tu să, eu intuiesc că tu…. vă sună probabil cunoscut.

Realitatea obiectivă este reprezentată de ce văd sau aud (stau cu tine de vorbă, tu te încrunți, tu ridici tonul). Realitatea subiectivă începe odată cu interpretarea a ceea ce eu văd sau aud (tu stai cu mine de vorbă deci îți pasă de mine, tu te încrunți deci te-ai supărat, tu ridici tonul deci ai ceva împotriva mea).  De cele mai multe ori uităm că o realitate subiectivă e doar ceea ce e, adică părerea mea despre situație, și că, în consecință, ar fi util să o aduc la rang de realitate obiectivă doar după o verificare. Adică după ce confirm cu partenerul de relație că presupunerile mele sunt corecte.

Există un principiu simplu. Realitatea (mea) obiectivă, adică ceea ce eu cred, simt sau intuiesc nu are nici o obligație să fie o realitate obiectivă. Am deci nevoie să verific prin ceea ce aud sau văd. Și dacă nu am confirmarea realității obiecitve, să înteleg că este doar o perspectivă. A mea, ce-i drept, dar doar o perspectivă subiectivă.

Vestea proastă este că îl avem toți. Suntem ego-centrați, deci viața „e despre mine”, sunt „centrul universului”.  Vestea bună e că de vreme ce îl avem toți înseamnă că e omenesc, deci e normal. Haideți să vedem care sunt simptomele, cum îl recunoaștem, la ce ne folosește și unde ne încurcă.

Forma de manifestare cea mai întâlnită în viața de toate zilele este cea în care cineva face ceva iar eu cred că îmi face mie.  Adică să cred că prietena mea întârzie pentru că nu mă respectă ori pentru că nu contez prea tare pentru ea, sau că soțul meu minte pentru că nu mă respectă, sau că vecinul face gălăgie pentru că vrea să mă deranjeze. Adică, altfel spus, cred că sunt atât de important pentru ceilalți încât ei fac lucruri doar pentru mine.

La ce ne încurcă? De vreme ce eu cred că ce face celălalt e pentru mine sau mai exact împotriva mea, în loc să mă gândesc cum putem rezolva problema, mă duc direct la supărare. Variază doar intensitatea. Adică dacă doar mă enervez sau mă înfurii zdravăn.

La ce ne folosește? Îmi semnalează diferențele dintre ce mă aștept să se întâmple și ce primesc în loc. Adică e momentul la care am de evaluat dacă îmi schimb așteptările sau încerc să le comunic celuilalt.

Ei bine, ideea e că fiecare dintre noi facem ce facem pentru noi, nu pentru alții. Deci dacă eu întârzii regulat asta înseamnă (de cele mai multe ori) că sunt praf la gestionarea timpului și nu că vreau să-mi ingrijorez mama. Ori că, dacă vecinul dă o petrecere o face pentru că vrea să se distreze și, sigur, că îi lipsește educația firească statului la bloc dar scopul lui nu e să nu dorm eu. La fel, dacă mă minte copilul probabil că face asta nu din lipsă de respect, ci doar de frica represaliilor pe care le estimează ca venind cu adevărul. Odată ce mă scot pe mine din centrul universului, am avantajul că mă văd pe mine, dar nu numai atăt. Ceilalți devin și ei vizibili pentru mine. Îi văd, deci am o șansă să înțeleg cum pot contribui la rezolvarea  aspectului care mă deranjează.

Principiul de bază este că, măcar din când în când, e chiar util să conștientizez că nu sunt centrul universului și lumea nu se învârte în jurul meu. Mai are și-altă treabă.