Vorba goală

by Leave a Comment

conversatie

Propun ca astăzi să vedem care e mecanismul prin care, de cele mai multe ori, nu spunem nimic deși credem că spunem ceva.

Să ne imaginăm o scenă. Ea vine acasă, el se uită la televizor. Nu se ridică și continuă să fie interesat de știri, să zicem. Ea spune: „Iar te uiți la televizor!!!! Nu-ți pasă de mine!!!”.  El protestează și, cu puțină baftă, se iscă cearta.

Suntem educați să spunem ce vedem, nu ce simțim. Asta în ciuda faptului că nu ceea ce văd mă deranjează ci ceea ce simt despre ce văd îmi dă de furcă. Și să reluăm… Ea intră și, în loc să furnizeze informația pe care el n-o are, adică felul în care interpretează ea faptul că nu primește atenție, îi spune ceea ce el știe – privește la televizor. Pe urmă îi spune și ce simte el (nu-ți pasă), deși asta e, în fapt, ce crede ea.

Să îi spui omului ce face el e inutil. În cele mai multe dintre cazuri știe și singur ce face.  La fel, să-i spui tu ce gîndește el e nu doar inutil ci chiar riscant. Chiar dacă nimerești corect probabil n-o să recunoască, iar dacă nu, se va simți jignit.

Si-atunci nu e mai simplu să spun direct ce simt sau ce înseamnă pentru mine ce face omul? Pentru că am o veste proastă. Tot ceea ce știm cu siguranță e ceea ce gândim sau simțim noi.  E deci util să îi spun omului de langă mine ce nu știe. Comunicarea eficientă se învață iar vorba goală se poate îmbrăca în sensul care îi vine bine și care îl face pe celălalt să înțeleagă despre ce vorbim de fapt.

Binefacerile dezamăgirii

by 2 Comments

beneficiile dezamagirii

Dezamăgirea e un lucru bun. Doar că, la fel ca pentru orice lucru bun, ai doar nevoie să stai puțin strâmb să judeci drept.

Să începem cu anatomia unei dezamăgiri. Eu, cel pe viitor dezamăgit, mă uit la el sau ea și construiesc cu grijă și migală niște așteptări. Și cum fac asta? Păi întâi iau în considerare cum aș face eu și, nu-i așa, de vreme ce eu fac într-un anume fel, e doar firesc să mă aștept și de la alții să procedeze în consecință. Apoi, la ceva ce deja ar trebui să se întâmple, adaug ce îmi doresc să se întâmple.

Ai crede că măcar fac rezultatul cunoscut, adică îi comunic omului ce mă aștept să facă. Dar nu. De multe ori, omul ce se respectă păstrează pentru el ce se așteaptă să se întâmple pentru că celălalt „ar trebui să știe dacă îi pasă”.

Avem deci, doi participanți, dezamăgitul ce se ocupă să construiască așteptări si dezamăgitorul ce se ocupă cu neîndeplinirea lor. De asta spun că e un lucru bun – pentru că, dragilor, dezamăgirea ajută la calibrarea așteptărilor.

Și nu e mai util când simt dezamăgirea să mă întreb ce așteptări am construit, dacă le-am comunicat și celuilalt? Și, de le-am spus, să aflu ce motive l-au făcut pe dezamăgitor să nu le îndeplinească? Sau dacă dezamăgesc la rându-mi pe cineva, nu e un bun prilej să aflu ce anume așteaptă de la mine și să aduc acele așteptări la un nivel la care le pot face față?

Dacă nu procedez așa, dezamăgirea rămane doar un joc de ping-pong în care, peste fileul vinovăției, mă joc cu așteptările. Pe care eu le am, le proiectez, iar celălalt mi le trimite inapoi.

Despre Niciodată și Întotdeauna

by Leave a Comment

niciodata si intoteauna

Nu știu de v-ați gândit vreodată cât de mult contează ceea ce spui. Sau ceea ce îți spui.

În mod ironic „niciodată” nu există aproape… niciodată… și „întotdeauna” nu prea se întâmplă. Sunt doar erori de estimare a situației. Un fel de bug-uri – dacă vreți – ale gândirii. Și totuși, vă provoc să numărați de câte ori le spuneți într-o zi.

În fine. Hai să vedem ce facem cu ele, pentru noi personal și pentru ceilalți.

Ce face „niciodată” pentru mine, îndată ce-l rostesc? Întâi că nu îmi lasă loc de întors, adică nu îmi dă alternative. Pentru că, nu-i așa, „eu niciodată nu voi face asta”. Problema e că viața are un talent special. Acela de a te face să faci lucruri pentru prima oară, iar prima oară e purtătoare de „niciodată până atunci”. Și tot ea, viața, se distrează punându-te în chiar situațiile pe care, nu de mult, le judecai la alții.

Apoi, tot „niciodată” face pereche super-bună cu îndoiala și cu lăsatul baltă pentru că, nu-i așa, „de vreme ce nu am mai făcut asta niciodată… cum am să mă descurc?… mai bine lasă”.

Ce fac cu „niciodată” pentru alții? Cel mai adesea, îl folosesc pentru nedreptățire. Pentru că „niciodată nu ai dus gunoiul” scoate din ecuație bunăvoința conținută în dățile când omul poate chiar făcuse asta. Un niciodată, impărțit cu altul, te duce către disperarea lipsei de soluții pentru că, de vreme ce nici chiar o dată nu se întâmplă, ce rost mai are să ne gândim la ce putem schimba. Uităm adesea că simpla înlocuire a lui „niciodată” cu „de cele mai multe ori” face o mare treabă. De vreme ce totuși se întâmplă câteodată, înseamnă că se poate.

”Întotdeauna”, împărțit in cuplu, aduce cu sine iluzia eternității. Pentru că dacă „tu întotdeauna mă vei iubi” prevăd că, până la sfârșitul lumii, va fi la fel. Și asta va face greu de digerat situația în care vei face asta doar un an sau doi.

“Întotdeauna” gestionat de unul singur aduce disperare. Pentru că, presupun că sunteți de acord, e una sa fiu singur acum și alta să fii singur pentru totdeauna. La fel, e una să știu că am greșit, chiar dacă repetat și poate tot la fel, și alta e să-mi spun, pe post de condamnare la neschimbare, „greșesc întotdeauna”.

Eu cred că lucrurile mari se fac cu lucruri mici. Și vă provoc! a doua oară. Hai să vedem ce se întâmplă dintr-un lucru mic: înlocuirea lui „niciodată”și „întotdeauna” din viața mea de zi cu zi (față de mine, și față de ceilalți).

Conjugarea omului – viitorul

by Leave a Comment

eseu despre aparente

(foto alex.randomemotion)

Viitorul, adică locul unde imaginația devine realitate. Locul speranței, dar și locul resemnării.

Să pornim de la început. Prima întrebuințare a viitorului care s-a înghesuit să-mi vină în minte, are de-a face în principal cu adolecența. „E in joc viitorul tău” sau „îți bați joc de viitorul tău” – adică ce auzeam când ne lăsam pe tânjală în momentele critice sau când făceam lucruri incompatibile cu modul de viață al părinților.

Nu pot să trec mai departe decât recunoscând cu umilință că am auzit asta în adolescență și am și spus-o fetei mele tot pe-atunci. Trecând peste umorul constatării că în spatele oricărui adult realizat de azi se ascunde un părinte care credea că o să o dea in bară, să vedem însă că viitorul este sediul consecințelor.

Care e anatomia unei consecințe? Are la baza experiența mea, informațiile aplicabile situației, la care se adaugă deducții logice. Tot ce rezultă din cele trei (adică consecința) se proiectează în viitor. Concluzia (tot logică) e că e vorba despre imaginație. Problema este însă că mintea mea nu face diferența si reacționează ca și cum ar fi real. Și uite-așa eu pot alege să nu m-apuc de pilotat mașini rapide (Formula 1, să zicem) pentru că logica îmi spune că viitorul ascunde consecințe potențial riscante pentru mine. Și nu-i ironic că pot să mor în accident de ski?…

Devine important să înțeleg că ce-mi imaginez nu are valoare de realitate. E doar imaginație ce poate deveni realitate, dar nu e obligată să facă asta.

Cele de mai sus, o să spuneți, sunt valabile și atunci când proiectez scenarii pozitive. Corect. Dar între timp trăiesc în optimism și cu speranța că „viitorul sună bine”. Și da, corect din nou, asta nu mă scutește de suprize neplăcute. Dar nici prima variantă nu face asta.

Viitorul este sediul fricii în peste 95% dintre cazurile în care eu mă sperii. Pentru că, de cele mai multe ori, problema mea nu e atât de mare în prezent, iar ceea ce-mi imaginez că se va întâmpla face să pară situația cu mult mai complicată decât este acum.

Din fericire viitorul este și sediul consecințelor pozitive, căci asta sunt visele într-o variantă mai puțin romantică. Și – vă întreb – ce mă scutește să înlocuiesc coșmarul cu visul și să formulez ce îmi doresc pe viitor și nu ce îmi e teamă că poate să se întâmple?… Răspunsul, dacă nu sunteți modelul incurabil de optimist, este lipsa antrenamentului și obișnuința. Si pentru asta, oricând, vă stau la dispoziție.

Începuturile unui psiholog

by Leave a Comment

Inceputurile unui psiholog

Uite că a venit faimoasa și vulnerabila zi a începutului. Mai ales vulnerabilă, ceea ce justifică alegerea pozei. Așa încât, ca orice psiholog vulnerabil care se respectă, zic că e potrivit să încerc să explic ce fac, de ce m-am apucat, unde vreau să ajung și ce-mi doresc.

Îmi place să spun despre mine că sunt un purtător de felinar ce însoțește oameni în drumul lor interior spre lucruri pe care ei încă nu știu că le cunosc. În limbajul curent, asta se cheamă psiholog.

De apucat, m-am apucat pentru că – să folosesc un clișeu – mi-am găsit vocația. Adică formulat mai puțin complicat, e prima dată în viață când nu numai că nu vreau să ies la pensie dar zâmbesc când mă trezesc dimineața. Muncesc de la 18 ani și am împlinit 45, așa că asta e ceva.

Până să ajung să îmi dau seama de vocație, am înțeles cât de important este să te înțelegi pe tine, să ai curajul să vezi ce vrei și, mai ales, ce nu vrei, să conștientizezi care sunt procesele prin care ajungi să faci alegeri și să le poți folosi în ajutorul tău. Slavă cerului, am avut o existență suficient de complicată încât să am teren pentru exersat. Nu am o viață perfectă, dar îmi înțeleg alegerile și am făcut pace cu ele.

Îmi doresc să reușesc să cobor meseria aleasă din înălțimile unde doar „nebunii” și „nefericiții cu probleme mari” ajung să apeleze la psiholog și să o aduc în viața firească a omului care își dorește să înțeleagă cum îi funcționează mintea și să aleagă să și-o folosească pentru el și nu împotriva lui. Cum îmi place mie să spun – să ai o minte în cap și nu un cap în minte.

Un atac de panică sau un episod depresiv îți tulbură semnificativ existența dar nu ajungi aici dintr-o dată. Ajungi aici parcurgând un drum de-a lungul căruia ai ignorat semnale. Profilaxie? Poate fi și asta… Dar poate fi optimizarea ta și a vieții tale cu lucruri și prin cuvinte simple.

Lucrurile mari sunt făcute din lucruri mici. A spune “nu”, a ști să fi singur fără să te simți singur, a înțelege cum îți influențezi trăirile prin dialogul tău interior și implicit cum poți face asta în așa fel încât să te ajute, nu să te încurce, sunt toate lucruri mici. Dar, dacă le punem la un loc, ajungem la un lucru mare – viața trăită.

Îmi propun deci să pun în scris, fără cuvinte complicate, ce știu și am văzut că funcționează. Și sper să vă conving că interacțiunea cu un psiholog (adică psihoterapia) nu e doar un remediu pentru cei bolnavi ci poate fi și un generator de viață nouă și eficiență personală.

Și, deloc în ultimul rând, îmi doresc să pot avea privilegiul de a fi purtătorul de felinar potrivit pentru mulți, mulți oameni.

Dar, până atunci, cu următoarele postări o să încerc să pun laolaltă câteva lucruri despre cum conjugăm omul, adică ce putem face cu trecutul, prezentul și viitorul nostru.