schimbare Archives - Page 4 of 10

Paradoxul răzbunării: o mâncare dulce cu gust amar

13/01/2016 by Miruna Stanculescu Leave a Comment

Să recunoaștem deschis… E tentant să plătești polițe, așa-i? Cineva te rănește și tinzi să crezi că dacă îl faci să simtă același lucru, odată dreptatea instaurată, o să te simți mai bine. La prima vedere e corect. Dar, de fapt, lucrurile nu merg chiar așa pentru că intervine paradoxul răzbunării. Să vedem cum funcționează.

Setea de răzbunare e veche de când lumea – de la Hamlet la Don Corleone, de la vechiul îndemn “ochi pentru ochi, dinte pentru dinte” până la raidurile contra grupărilor teroriste. Practic, când vine vorba de răzbunare avem două curente de gândire. Cel al vechiului testament, “iar când va fi și altă vătămare atunci să plătească suflet pentru suflet, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână”. Partea biblică pare se își are originile în Codul lui Hammurabi, cel mai vechi set de legi din istoria omenirii. Urmează apoi al doilea curent, cel ilustrat de ceea ce spunea Martin Luther King : ”legea străveche “ochi pentru ochi” ne va lăsa pe toți orbi”. Dacă vreți să vedeți ce poate face un om cu răzbunarea lui, găsiți aici cele mai celebre 10 povești care au implicat acte de răzbunare.

Dincolo de mituri și istorie, știința ne spune că există predictori pentru înclinația către răzbunare. Chiar mai multe categorii, de la trăsături de personalitate până la factori sociali și culturali. Tot știința ne spune despre răzbunare că e dulce, dar lasă un gust amar și nu ajută la vindecarea rănilor ci dimpotrivă.

Să începem cu prima parte, adică cu predictorii. Conform unui studiu publicat în 2008, tendințele către răzbunare tind să fie legate de două aspecte: dominanța socială și autoritatea. Cu alte cuvinte, vor fi mai înclinate către răzbunare persoanele motivate de dorința de putere, de autoritate și de obținere a statutului social. Adică cei mai puțin dispuși să-și piardă „cinstea obrazului” și mai puțin înclinați către iertare, bunăvoință sau iubirea aproapelui. Spuneam și că factorii sociali sau culturali ne influențează. De pildă motivele care declanșează cel mai adesea dorința de răzbunare diferă cross-cultural. Americanii tind să fie mai sensibili când vine vorba de drepturi și libertăți, iar coreenii la umilința publică. Emoțiile care potențează furia diferă și ele. În societățile care pun accent pe individualism, furia va fi cel mai des motorul răzbunării. În cele colective (asiatice, de exemplu) rușinea va fi emoția cel mai des legată de răzbunare. Răzbunarea devine din când în când echivalentă cu dreptatea, prevalent în societățile (sau împrejurările) în care altă modalitate de rezolvare nu există (sau nu este identificată de cel care caută dreptatea).

Să trecem acum la ultima parte, cea a combinației dintre dulce și amar, respectiv paradoxul răzbunării. Studiile confirmă ambele aspecte. Imediat după actul răzbunării avem parte de satisfacție. Procesată, de altminteri, pe traseele neuronale responsabile de recompensă și plăcere. Doar că odată momentul de plăcere dispărut, cel care se răzbună rămâne blocat în actul răzbunării. Tot studiile arată că „răzbunătorii” au o tendință ridicată la ruminarea (termen provenit din latinescul ruminare și însemnând rumegare) îndelungă de gânduri în legătură cu justificarea actului de răzbunare. Ceea ce determină creșterea impactului traumatic și a duratei de vindecare. Mai simplu spus, odată ce ne răzbunăm avem nevoie de mult mai mult timp și efort să facem pace cu ceea ce s-a petrecut și să mergem mai departe.

Poate credeți că subiectul are doar valoare informativă. Sunteți siguri? Chiar credeți că e nevoie de vreo faptă cu adevărat reprobabilă sau de vreun act de răzbunare spectaculos pentru ca viața cuiva să devină un iad? Ei bine, nu e chiar așa. Am văzut relații de serviciu distruse de gesturi mici de răzbunare. Sau cariere sărite de pe traseul firesc. Ori prietenii duse de râpă. Sau divorțuri duse la absurd.

Există alternative sănătoase. De la managementul propriei furii sau al sentimentului de rușine în așa fel încât să determine rezolvarea problemelor și nu pedepsirea celorlalți la gestionarea răzbunării dacă este îndreptată împotriva mea. Alternative nedistructive care să permită depășirea traumei.

(imagine: www.apa.org)

Cum să spui ce nu-ți convine

22/12/2015 by Miruna Stanculescu Leave a Comment

Putem spune că oamenii se împart în două categorii – conflictual-pozitivi, adică cei care cred că să ai conflicte e un lucru pozitiv și conflictual-negativi, adică cei care cred că este un lucru negativ. În prima categorie intră cei care încurajează conflictul și nu au o problemă să-i facă față și transformă potențialul conflictual într-un rezultat pozitiv pentru dezvoltarea personală sau de viață. Sunt cei care pornesc la „luptă” constructiv și care sunt orientați către găsirea de soluții acceptabile pentru ambele părți dar care știu, în egală măsură, să își apere punctul de vedere. Cealaltă categorie, cei conflictual-negativi sunt cei care caută conflicte activ, le aplanează necondiționat sau le evită cu orice preț . Adică fie „o caută cu lumânarea” fie „se feresc ca dracul de tămâie”. În consecință, tind să se implice într-un mod distructiv. Credința de bază va fi cea conform căreia unul pierde și celălalt câștigă iar asta va duce, deseori, fie la afectarea relației, fie la scăderea percepută a calității vieții. Tu știi cum să spui ce nu-ți convine? Știi din care categorie faci parte? Dacă vrei să afli, e simplu. Dacă ai prea multe conflicte (toată lumea se ceartă cu tine) sau dacă nu ai niciun conflict de multă vreme (toată lumea se înțelege cu tine) atunci sunt mari șanse să faci parte din categoria celor conflictual-negativi.

Acum îmi rămân de făcut trei lucruri. Primul să susțin punctul de vedere conform căruia conflictul poate fi un eveniment pozitiv, care poate aduce multe beneficii și, în consecință, nu avem de ce fugi de el. Al doilea să vă prezint care sunt, la nivel personal, consecințele unui comportament conflictual-negativ. Al treilea, să descriu cam ce e de făcut pentru a intra în categoria celor conflictual-pozitivi.

Sî începem cu utilitatea conflictului. Am mai spus asta, să te cerți cu stil e un lucru bun. Atât în viața de toate zilele cât și în cuplu. De ce? Păi, în primul rând, pentru că dacă nu ar exista conflictul nu aș avea cum să știu că am încălcat limitele sau valorile cuiva. Și nici dacă partenerul, prietenul sau colegul meu are sau nu alte priorități. Din perspectiva asta, conflictul devine dintr-un blestem o oportunitate. Oportunitatea de a afla că există o diferență și de a o negocia, în beneficiul ambelor părți. Cuplurile, organizațiile sau chiar societatea în ansamblul ei beneficiază de pe urma conflictului. În cuplu, lipsa conflictului este un predictor destul de precis al ruperii relației. La nivel personal, conflictul intern poate fi declanșator al dezvoltării personale și al autoactualizării. La nivel social, conflictele au schimbat lumea. Putem deja afirma că nu conflictele sunt problema ci comportamentele pe care alegem să le manifestăm în interacțiunile noastre conflictuale. Dacă facem diferența aceasta, atunci putem merge către următorul demers adică luatul în calcul al consecințelor derivate din comportamentele conflictual-negative.

Spuneam mai sus că ne uităm fie la căutarea activă, fie la aplanarea necondiționată sau la evitarea cu orice preț a conflictelor. Căutarea activă a conflictelor are la bază, cel mai adesea, credința că lumea este împotriva mea. Ceea ce mă va face să pornesc în lume în fiecare zi însoțit de anxietate și, implicit, de agresivitatea inerentă necesară supraviețuirii într-o lume potrivnică. Dacă asta este setarea mea, voi tinde să percep orice diferență de opinie ca pe un atac la propria persoană și voi reacționa ca atare. Consecința? O înșiruire fără de sfârșit de relații tensionate de toate felurile – de cuplu, de prietenie sau de serviciu, înșiruire care vine la pachet cu o investiție inutilă de energie în gestionarea vieții mele după modelul „atacă primul sau vei fi mâncat.”

Aplanarea necondiționată a conflictelor are la bază convingerea că orice conflict are un potențial distructiv din punct de vedere relațional. Cu alte cuvinte, trăiesc cu impresia că un conflict înseamnă sfârșitul lumii. Consecința? Căutarea anxioasă a oricărei urme de diferență de opinie și investirea energiei în înăbușirea din fașă a oricărui conflict, fie că în el sunt implicat eu sau alte persoane din vecinătatea mea. Altfel spus, viața cu drobul de sare al conflictului deasupra capului.

Ultimul comportament, cel de evitare al conflictului are deseori ca punct de plecare convingerea că oamenii nu te iubesc pentru cine ești, ci pentru cea ce faci pentru ei. Ca atare, apărarea unui punct de vedere personal sau manifestarea vreunui interes diferit de cel al interlocutorului va fi imediat pedepsită cu respingerea mea. Consecința? Pierderea autenticității pentru că dacă nu îmi impun punctul de vedere atunci când este necesar și sfârșesc prin a face doar ce se așteaptă de la mine, ajung să trăiesc viața celor din jurul meu . Trăitul vieții celorlalți este, de regulă, însoțit de extrem de multă frustrare și tristețe.

Și iată că am ajuns la ce am de făcut pentru a mă duce către categoria celor conflictual-pozitivi. Primul pas este reconsiderarea rolului conflictului în viața de toate zilele, conform celor spuse mai sus. Asta presupune că devine în regulă ca mie să nu-mi convină ceva și să vreau o schimbare și, în egală măsură, că e în regulă ca celorlalți să nu le convină ceva și să vrea o schimbare. În consecință, să admit că suntem diferiți și că putem avea valori și interese diferite. Ceea ce mă va ajuta să nu mai iau drept o ofensă personală următoarea încercare a cuiva de a-și impune punctul de vedere. Următorul pas este să iau în considerare ambele puncte de vedere. Asta prespune să știu exact ce vreau eu și de ce și, în plus, să mă gândesc de ce ar accepta celălalt ce vreau eu și cât aș fi dispus să negociez pentru a acomoda punctul lui de vedere. Apoi, am nevoie de un „barometru” intern al emoțiilor. Dacă sunt extrem de frustrat, speriat sau furios atunci nu are rost să pornesc discuția cu scopul de a rezolva constructiv conflictul. Dacă sunt înalt emoțional, nu voi fi rațional și tot ce voi obține va fi ventilarea emoțiilor adunate în relație și nu rezolvarea conflictului.

Dacă emoțiile ți-o permit, atunci ai nevoie să mergi mai departe conform următoarelor trei principii: (1) scopul tău este să găsești o soluție, nu să ai dreptate; (2) fiecare dintre noi are dreptul la o perspectivă asupra situației – respectă perspectiva celuilalt; nu e nevoie să fii de acord cu ea ci doar să o respecți; (3) poți să iubești omul în timp ce nu ești de acord cu el, dar important este să știe și el asta; (4) dacă discuția nu ajunge nicăieri, e ok să o lași baltă – până la urmă nu poți avea întodeauna ce-ți dorești, dar e important să înveți să cazi de acord că nu sunteți de acord.

Să spui ce nu-ți convine e un lucru important. Dacă nu faci deja acest lucru, ar fi poate util să inveștești timp și energie în a schimba situația.

(imagine: forbes.com)

Creierul uman și paradoxul – De ce unele lucruri merg de-a-ndoaselea?

18/12/2015 by Miruna Stanculescu Leave a Comment

Nu știu dacă v-ați gândit vreodată de ce nu ne iese întotdeauna ce ne dorim. Sau mai precis, de ce, câteodată, iese exact invers. Adică de ce, în ciuda faptului că am insomnie și aș da orice să dorm, deși mă încăpățînez să mă perpelesc în pat, uitându-mă cu disperare la ceas și îngrijorându-mă cum o să mă descurc mâine, în timp ce mă strădui din greu să nu mâ gândesc la nimic și tot ce pot face e să mă gândesc la ceva, de ce toate astea nu funcționează. Sau poate de ce, atunci când mi se „pune pata” pe cineva și „nu mai pot trăi” fără el sau ea și las să se vadă asta, el sau ea fug de rup pâmântul? Sau de ce, din ce mă feresc de fricile mele în loc să le accept, nu fac decât să le agravez? Și nu în ultimul rând de ce, din ce se încăpățânează cineva să mă ajute să mă las de fumat, de aia e mai greu să o fac? Ei bine, iată răspunsul metaforic: creierul uman iubește paradoxul și se distrează de minune folosindu-l. Cum face asta? Există vreo forță ocultă care determină lucrurile astea, vreo soartă care decide pentru noi? Păi să vedem, în ordine.

Să începem cu insomnia. Dacă renunți să mai vrei să dormi, o să te trimită la culcare. Cum funcționează? Simplu. Creierul nostru nu se poate ocupa pe mai multe lucruri odată. În mod distractiv, în insomnia repetată factorul favorizant este îngrijoarea generată de întrebarea „ce mă fac dacă nu dorm?” Principiul din spate este acela că avem un creier cu spirit de răspundere. Face lucrurile bine dacă le face pe rând, așa că dacă am apucat să mă îngrijorez că nu dorm se va ocupa cu îngrijorarea nu cu somnul. Nu întâmplător, pentru rezolvarea insomniei clienții mei la terapie capată sarcini care au legătură cu a sta treaz, nu cu dormitul.

Să trecem la „vreau neapărat să fiu cu tine”. Poate că vă sună cunoscute teoriile gen „Sex and the City” în care ți se recomandă să te joci „de-a indisponibila” pentru a-i trezi interesul. Ei bine, e corect. Pentru că asociem automat valoarea cu gradul de indisponibilitate. Adică, ai nevoie să devină ok să nu obții ca să poți obține, fiind dovedit faptul că înverșunarea determină alegeri care ne indepărtează de obiectul înverșunării.

Urmează frica. Ai crede că dacă vrei să nu-ți fie frică ai nevoie să te îndepărtezi de obiectul preocupării tale anxioase. Dar, în loc ca asta să liniștească, nu va face decât să crească nivelul anxietății. De ce? Pentru că evitarea te împiedică să găsești dovezi care să contrazică axiomele dictate de anxietate. Ți-e frică să zbori cu avionul. Ar trebui să fie simplu. Nu mai zbori, nu-ți mai e frică. Nu e însă așa. Nu evitarea rezolvă problema ci expunerea sistematică și gradată la stimul (în cazul cu pricina zvorul cu avionul).

Și așa ajungem la ultimul exemplu, cel cu lăsatul de fumat. Logic ar fi ca, din ce insistă omul, de asta să fie mai simplu să mă las de fumat. Dar nu, nu e deloc așa. Pentru că îmi oferă ajutor iar eu nu de ajutor am nevoie ci de acceptarea neputinței mele de a renunța la obicei, pentru ca apoi să pot să învâț comportamente alternative și, de preferat, mai sănătoase. Altminteri ce rost are să te lași de fumat pentru a te apuca de băut.

Paradoxuri de tipul ăsta există și nu toate sunt atât de benigne. A crede obsesiv în gândirea pozitivă se poate întoarce împotriva ta pentru că de vreme ce trebuie doar să gândești pozitiv pentru a fi sănătos, bogat sau fericit, când nu obții rezultate e doar vina ta pentru că ai gândit greșit sau n-ai crezut destul, așa încât în loc de ceea ce cauți, creierul tău trimite vinovăție în loc de vreun efect placebo sau alt tip de „minune”.

Găsiți aici și aici și alte tipuri de „glume cerebrale”. Că de aia zic că, până la urmă, depinde fiecare dintre noi dacă avem o minte-n cap sau doar un cap în minte.

(imagine: oddstuffmagazine.com)

Luna cadourilor, de ce atâta bătaie de cap?

10/12/2015 by Miruna Stanculescu Leave a Comment

V-ați întrebat vreodată de unde vine toată agitația asta cu oferitul cadourilor de Crăciun? De ce, de vreme ce e doar o perioadă în care oferi și primești cadouri, câteodată totul devine așa complicat? Așadar, luna cadourilor, de ce atâta bătaie de cap?

Haideți să vedem… Nu e vorba doar despre a oferi sau a primi ci și despre simbolurile asociate cu ceea ce oferi sau primești. Un cadou este rareori doar un cadou. De cele mai multe ori reprezintă o declarație. De dragoste ori poate doar de simpatie. De statut sau poate doar de influență. Poate reflecta stadiul unei relații sau gradul de interes acordat primitorului. Acceptarea unui cadou înseamnă și acceptarea simbolisticii atașate acestuia.

Dacă e să ne uităm puțin la istoria sărbătorii de Crăciun, aflăm că asocierea acesteia cu oferirea de cadouri a apărut prin epoca Victoriană. Eu nu sunt vreun istoric priceput, dar din ce informații am reușit să găsesc, pare că de prin Anglia ni se trage asocierea sarbătorii cu vânătoarea de cadouri.

În mod deloc suprinzător, există și oameni care susțin că ne agităm prea mult. Joel Waldfogel, de pildă, în cartea lui Scroogenomics: Why You Shouldn’t Buy Presents for the Holidays, susține că alternativa logică ar fi să ne oferim unui altuia sume de bani. Asta, zice el, ar asigura un schimb echitabil. Dar tot el adaugă că marea majoritate a oamenilor tind să considere că a oferi bani drept cadou este un gest care denotă lipsă de considerație și lipsă de preocupare. Altfel spus, ne scandalizăm la ideea că cineva a considerat că nu merităm să își asume efortul de a se gândi, a căuta și a depune efort pentru materializarea cadoului potrivit pentru noi. Dacă privim lucrurile așa, putem înțelege de ce unii dintre noi ne dăm peste cap financiar și nu numai pentru a putea materializa cadoul potrivit pentru persoana sau persoanele iubite.

Mai mult, studiile arată că surpriza e parte din valoarea percepută a cadoului. Cadoul perfect devine astfel cel care mi se potrivește perfect, în ciuda faptului că celălalt nu știa că mi-l doresc. Și dacă vă întrebați de unde vine chestia cu pricina – ei bine – ni se trage de la o echivalență inexactă și nerealistă dar aproape automată a gândirii umane. Aceea care ne face să credem că dacă cineva ne iubește, o să știe ce avem în cap sau în suflet, mult dincolo de ceea ce comunicăm. Cadoul perfect devine astfel o dovadă a calității relațiilor noastre. Așa că asta explică de ce devine atât de important să ne implicăm în goana după cadouri.

Mie îmi place mult o poveste, „The Gift of Maji”. Ambii parteneri ai unui cuplu sărac renunță la posesiunilor lor cele mai de preț pentru a putea cumpăra cadourile perfecte de Crăciun. Ea își taie și vinde unui peruchier părul superb pentru a cumpăra un lanț pentru ceasul lui. El își vinde ceasul, moștenire de la tatăl lui, pentru a-i cumpăra ei o perie de sidef cu care să-și perie părul. Cadourile se anulează unul pe celălalt din punct de vedere al realității materiale dar câștigul emoțional este imens. Așa că psihologia (în ciuda rațiunilor psihologice) ne explică de ce toată agitația, iar rațiunile economice (în ciuda psihologiei) ne dovedesc iraționalitatea deciziilor.

Ceea ce ne face cred să concluzionăm că suntem prizonierii goanei după cadouri și că, pentru un rezultant maxim, avem de balansat inima cu portofelul. Spor la cumpărături!

Cine e șeful? Tu sau furia ta?

26/11/2015 by Miruna Stanculescu Leave a Comment

Așa cum am promis, astăzi discutăm despre cum ne putem stăpâni furia și cum o putem manifesta fără să arătăm ca Hulk. Spuneam în articolul de săptămâna trecută că furia este o emoție normală. Nici bună, nici rea. Firească. Totuși, dacă devine explozivă sau cronică, așa firească cum e ea, poate avea consecințe serioase pentru propria persoană și pentru relațiile mele sau pentru cariera personală.

Să începem prin a demonta câteva dintre miturile despre furie. “Nu e sănătos să îți reprimi furia. Furia trebuie exprimată”. Adevărul este că, deși e adevărat că reprimarea furiei nu ajută la sănătate, nici exprimarea ei fără rețineri și după cum îmi poate dicta impulsul de moment, nu e mai sănătoasă. Nici pentru mine, nici pentru relațiile mele. Mai mult, izbucnirile de furie nu fac decât să agraveze problema de fond. “Furia, agresivitatea și intimidarea te ajută să îți impui punctul de vedere”. Probabil că da, dar pe moment. Cu furie și agresivitate obții frică, nu respect și nici înțelegere. Așa că cel din fața ta poate concluziona că “a înnebunit marmota” și poate ceda din teamă sau din înțelepciune, dar rezultatul nu va fi de durată. “Furia e naturală și deci nu poate fi gestionată.” E adevărat că e naturală și firească. Doar că nu furia ne creează probleme ci comportamentele prin care o manifestăm. Iar pe acelea le pot controla. “Managementul furiei presupune să înveți să-ți reprimi furia”. Complet greșit. Managementul furiei nu presupune să nu te mai înfurii pentru că acest lucru e imposibil. Ci presupune să înțelegi cum te înfurii, să înveți metode adaptative de a-ți gestiona supărarea și de a o exprima constructiv și fără victime colaterale.

Le ce ajută manegmentul furiei? În primul rând, ajută la sănătate. Dacă a fi furios devine un mod de viață, atunci operezi constant la un nivel înalt de stres. Lucru care nu ajută nici imunitatea și nici tensiunea arterială. În al doilea rând, ajută la menținerea neuronilor în bună stare. Furia este înalt consumatoare de energie psihică. Poate că vă amintiți că atunci când vă înfuriați zdravăn totul se tranformă într-o nebuloasă în care singurul lucru pregnant e furia. Nu vă mai puteți concentra, nu mai puteți avea o viziune de ansamblu a situației. În al treilea rând, managementul furiei face bine la carieră. Pentru că odată ce furia e ținută sub control, poți opera cu lucruri precum critica constructivă, diferențe de opinie și negocierea creativă. În plus, poți avea o șansă să inspiri respect profesional și nu teroare profesională. Nu în ultimul rând, te ajută să îi transformi pe cei apropiați ție din victime colaterale în participanți benevoli la viața ta.

De ce ne înfuriem? La prima vedere ai crede că furia are legătură doar cu evenimentul sau persoana din fața ta. Totuși, de cele mai multe ori, și mai ales dacă gestionarea furiei devine o problemă, furia este doar emoția de suprafață iar problema de bază este alta. Sentimente precum cel de nesiguranță, de vinovăție, de rușine ori de vulnerabilitate pot fi, de fapt, motivele unei izbucniri necontrolate de furie. În plus, de multe ori exprimarea furiei este mai acceptabilă social decât manifestarea rușinii ori a fricii. Dacă, de exemplu, îți este aproape imposibili să accepți compromisuri sau dacă nu îți este la îndemână să exprimi alte emoții în afară de furie ori dacă iei personal orice opinie contradictorie, atunci probabil că furia este doar vârful icebergului. O copilărie dificilă sau o adolescență neînțeleasă de către părinți ori experiențe de viață dificile pot reprezenta partea nevăzută pe care se sprijină furia.

Dialogul interior, adică felul în care interpretez realitatea este și el un factor care poate favoriza accesele de furie. Iată câteva dintre tiparele congnitive comune și disfunționale care ajută la tranformarea în Hulk.

Generalizarea – “Mă întrerupi ÎNTOTDEAUNA”, “NIMENI nu mă ia în seamă”, “Nu ții cont de mine NICIODATĂ”, “TOATĂ LUMEA mă ia în bătaie de joc”. Generalizarea are natura de a da impresia unei conspirații universale împotriva mea și, ca atare, mă face să mă simt încolțit și potențează furia.
Folosirea obsesivă a lui “trebuie” . Celebrul și deseori utilizatul “trebuie” vine cu nu numai cu un grad de inflexibilitate dar și cu o aparentă validare generală a ceea ce este, de fapt, doar un principiu personal. Exprimarea de genul “Trebuie să ajungi la timp” îți permite, mai apoi, să te înfurii justificat, în ciuda faptului că nu există vreo lege imuabilă care să interzică cetățeanului cu probleme de time management să rateze momentul precis al sosirii.
Citirea gândurilor și concluziile unilaterale – adică presupunerea complet eronată că tu știi ce gândește sau simte celălalt și că ceea ce a făcut a fost intenționat menit să te rănească. Ideea este că suntem ego-centrați, adică atenți la propriile persoane. Așa că, în relațiile cu ceilalți suntem beneficiari secundari sau victime colaterale. Rareori se trezește cineva de dimineață special pentru a ne face nouă probleme.
Căutarea nodului în papură – derivă, de regulă, din imposibilitatea de a exprima care este, de fapt, problema mea. Dacă colegul meu a fost avansat în locul meu, nu pot protesta direct dar îi pot face zile fripte. Sau dacă am nevoie de atenție sau afecțiune și nu le primesc de la partenerul de viață e mai simplu să mă asigur că penalizez orice urmă de dezordine produsă de el decât să îmi exprim vulnerabilitatea sau dependența emoțională.
Blamarea generală– de vreme ce oricine altcineva în afară de mine este vinovat de ceea ce nu-mi convine, e clar că e nedrept ce se petrece și devine firesc să fiu furios. Singurul lucru de luat în calcul cu blamarea generală este că atunci când doar alții par să fie de vină, cel mai probabil mă fac că nu văd care este responsabilitatea mea.
Sindromul buricul pământului – adică interpretarea realității ca fiind despre mine. MIE îmi taie calea în trafic, de MINE își bate joc, țipă la MINE. Există și alternativa în care înțeleg că ceea ce face sau spune un alt om, spune ceva despre el nu despre mine. Așa că probabil nu-mi taie mie calea, ci se grăbește sau așa merge el cu mașina, nu de mine își bate joc, ci este needucat și își exprimă frustrarea neadcvat și nu țipă la mine ci ridică vocea pentru a se face ascultat ori pentru a intimida.

Procesul de tranziție de la stadiul în care furia mă gestionează pe mine la cel în care eu îmi gestionez furia presupune mai mulți pași. De la identificarea problemelor din spatele furiei mele, la câștigarea obișnuinței unui dialog interior care să faciliteze o intensitate gestionabilă a furiei și încheind cu exersarea unor modalități de exprimare a nemulțumirii prietenoase, constructive și, mai ales, în timp util. Spuneam mai sus că furia este înalt consumatoare de energie. Oare câte lucruri ai putea face cu energia pe care astăzi o investești în furie și în managementul consecințelor ei?

(imagine: sonypictures.com)

Furia – dacă tot de înfurii, fă-o cu stil…

19/11/2015 by Miruna Stanculescu Leave a Comment

Ok, toți ne înfuriem din când în când. Unii semeni de-ai noștri chiar se pricep să ne apese butoanele corecte. De la cel (sau cea) care îți taie calea în trafic, la funcționarul public ciufut, la colegul de serviciu care nu-și face treaba și până la soacra care e omniprezentă sau partenerul de cuplu care își aruncă ciorapii sub scaun. Sau orice altceva te face pe tine să vezi roșu în fața ochilor. Suntem diferiți. În comportamente, în valori, în principii. Asta se lasă, inevitabil, cu călcat pe nervi. Furia este o emoție. Nici bună, nici rea. Normală. În special atunci când ești tratat necorespunzător ori nedrept. Nu furia în sine ne crează probleme ci felul în care o exprimăm. Mie mi-a plăcut clasificarea lui Ronald Potter-Efron, pe care am adaptat-o pentru voi. Carevasăzică, tu cum te înfurii?

Să începem cu stilul „grenadă fără cui”. Dacă acesta este stilul tău, atunci e nevoie de ceva efort să te scoată cineva dintr-ale tale, dar când o face, se petrece brusc și merită tot efortul. „Mai lași încă o dată vasele nespălate, îmi fac bagajele.” Asta ar fi propoziția, dacă mai rămân vase de spălat și nu doar de măturat. Ai achiziționat acest stil probabil pentru că ai fost învățat că nemulțumirile se tolerează, nu se exprimă. Așa că taci, taci, TACI până când volumul frustrării ajunge la valoarea de avarie și aruncă cuiul de la grenadă. Pe vremea când explodează situația nu mai ai resurse să încerci să înțelegi ce se petrece așa că probabil că sfârșești prin a spune și face chestii de care mai apoi îți pare rău. Pentru tine, exprimarea furiei se va lăsa cu o senzație eliberatoare, pentru primitor doar cu sentimente rănite și cucuie relaționale. Ce ai putea face? În primul rând să înveți să vorbești la timp. Varianta „mă supără foarte tare ce faci” are șanse să fie mai eficientă decât „ ești un/ o*&^%$$*#”.

Stilul „responsabilul universal” adică cel în care te înfurii doar pe tine. Pentru că, indiferent ce fac ceilalți, tu nu ai știut cum să faci să fie bine. Un stil care se caracterizează prin abuzarea propriei persoane. „M-a pocnit, dar eu l-am provocat. Nu sunt în stare să fac față unei căsătorii. Nu sunt o nevastă destul de bună.” Dacă acesta este stilul tău predominant de furie, probabil că, undeva în decursul existenței, stima ta de sine a primit o lovitură zdravănă. Ocazie cu care ai concluzionat că e mult mai „safe” să fii furios pe propria persoană. Ce riști? Întoarcerea furiei predominant sau exclusiv către propria persoană nu va face decât să îți scadă și mai mult stima de sine și nu va fi în nici un fel un stimulent pentru cei de lângă tine să schimbe cât de puțin din comportamentele deranjante pentru tine. Ce poți face? În primul rând să conștientizezi că, de vreme ce nu ești atotputernic, nu poți fi nici atot-responsabil. Și apucă-te de lucru în direcția creșterii stimei de sine până la nivelul care îți va permite să calci, în mod responsabil, pe bătăturile celorlalți,

Stilul „zen fără frontiere”. Caracterizat prin repetarea sintagmei „sunt OK”, indiferent de ce se petrece în viața ta. Chiar dacă simți că îți pocnește capul și că pe dinlăuntrul tău curge sânge , nu lași să se vadă decât o față zâmbitoare și cool. Adică îngropi orice furie cât de adânc se poate. Cum poți ajunge să ți-l însușești? Un anumit tip de educație tinde să îți transmită că e civilizat și de bonton să rămâi calm, indiferent ce se petrece. Sau poate că ai crescut într-un mediu exploziv, cu părinți care se certau sau deveneau violenți și ai ajuns la concluzia că o față zâmbitoare poate calma conflictul. Ce pierzi: una dintre funcțiile furiei este să mobilizeze resurse eliberatoare de constrângeri. Și aici, pierzi posibilitatea de a trimite un impuls suficient de puternic pentru a determina schimbarea comportamentului celorlalți. De vreme ce ești ok, de ce ar face vreun efort să se schimbe? Furia rămasă ne-exprimată își găsește deseori o cale de manifestare în comportamentele auto-distructive sau adictive cum ar fi de exemplu dependența de cumpărături, mâncatul compulsiv sau anorexia. Ce poți face? Să înveți să spui ce anume te derajează. Până la urmă, cum își pot cere ceilalți scuze dacă nu faci vizibil faptul că ai fost deranjat?

Stilul „sarcastic” reflectat prin replici de genul „și ce dacă ai venit cu 40 de minute mai târziu, am avut timp să memorez toate prețurile din vitrina mall-ului” și caracterizat prin exprimarea pasiv-agresivă însoțită de umor. Cum se achiziționează? Cel mai adesea ca urmare a unei combinații dintre credința că nu e chiar în regulă să-ți exprimi nemulțumirea direct și cea că, dacă omul se supără, tu ești vinovat. Așa că alegi să le spui indirect ce te derajează, sub forma unei glume. Dacă se supără nu e problema ta, doar ai făcut o glumă, nu? Ce riști? Sarcasmul nu e umor ci agresiune, deci nu e amuzant ci rănește. De altminteri derivă din grecescul σαρκάζειν care înseamnă a rupe carne, scrâșni dinții, vorbi cu amărăciune. Ce ai de făcut? Să schimbi stilul de comunicare și să descoperi că îți poți exprima nemulțumirile într-un mod mult mai constructiv și prietenos.

Stilul „incognito” adică atitudinea pasiv-agresivă. Cea în care disociez acțiunea care m-a nemulțumit de răspunsul meu. Cum se achiziționează? Ca urmare a evitării confruntării directe. Dacă partenerul nu spală vasele, nu are rost să îl confrunți ci nu mai vorbești cu el sau uiți să îl trezești a doua zi, deși știi că are o întâlnire importantă. Ce riști? Să-ți petreci viața asigurându-te că ceilalți nu primesc ce-și doresc, în loc să te strădui să capeți ce te face pe tine mulțumit. Ce ai de făcut? În primul rând să înveți să comunici direct ce anume te nemulțumești și să ceri ajutor atunci când ai nevoie de el.

Stilul „furia ca mod de viața” adică momentul la care frustrarea și nemulțumirea se consolidează într-o stare continuă de furie și agresivititate. Cum ajungi aici? Punctul de plecare e un motiv major și ne-exprimat de nemulțumire. Poate că e vorba despre promovarea nejustificată a colegului, despre care simți că nu poți vorbi deschis dar care te face face să fii continuu fuios pe acesta și/sau pe ceilalți colegi și, de ce nu, chiar și mult mai puțin tolerant cu lucrurile care te derajează la partenerul tău. Ce riști? O etichetă din partea celor din jur sau rănirea celor care au parte de furia ta în mod nejustificat. Cum poți remedia situația? Făcând pace cu motivul real de nemulțumire.

Dacă acum m-am preocupat de stil, săptămâna viitoare vă propun o discuție despre metodele prin care poți trece de la stadiu în care te înfurii când vrea frustrarea ta la cel în care te înfurii când și dacă vrei tu. Adică vă pregătesc un articol despre managementul furiei.

(imagine: genius.com)

Sindromul “lumea periculoasă”

22/10/2015 by Miruna Stanculescu Leave a Comment

Oamenii devin din ce în ce mai răi, trăim într-o lume din ce în ce mai periculoasă, e din ce în ce mai riscant să trăiești pe lumea asta… Nu știu dacă vă sună cunoscut afirmațiile de genul ăsta. Viziunea „paranoică” asupra lumii o numesc eu, mai în glumă mai în serios. Tipul de abordare a realității care ne face să credem că orice necunoscut e chitit să ne înșele sau să ne rănească, că violența este la ea acasă în lumea în care trăim sau că sfârșitul lumii este pe undeva prin apropiere.

În treacăt fie spus, sindromul lumea periculoasă (the mean world syndrome) chiar există ca termen. Derivă din teoria cultivării a lui George Gebner. Teoria se bazează pe cercetări începute prin 1960 despre impactul televiziunii asupra cetățeanului consumator de TV, mai precis răspunsul la întrebarea „influențează sau nu televiziunea percepția despre lume și viață a consumatorului?”. Concluzionează că suntem influențați de emisiunile pe care le urmărim și că măsura în care credem că ce vedem este adevărat este directă proporțională cu gradul de expunere. Un grad mare de expunere determină persoana în chestiune să creadă că ceea ce vede la televizor reprezintă o descriere exactă a lumii în care trăiește (adică sindromul lumii periculoase).

Ironic, dacă ne apucăm să ne justificăm științific și măsurabil fricile cu privire la nesiguranța lumii în care trăim, numerele nu prea ne ajută. Găsiți aici un articol care o să vă dea cifre și statisitici care o să se bată cap în cap cu jurnalele de știri pe care le urmăriți.

Deci, dacă lumea e de fapt un loc sigur, de ce o percepem ca periculoasă? Ei bine, eu cred că, în primul rând, ni se trage de la „blestemul” celor două emisfere. Poți privi lumea rațional sau emoțional. Sau. Adică una sau alta. Atunci când suntem emoționali, nu putem fi raționali.

Mai apoi, pentru a experimenta o emoție, ai nevoie de o cogniție (de o poveste despre ceea ce vezi). De asta spun că frica se învață. Cu emoția în sine ne naștem, dar învățăm să ne construim un dialog interior care să o producă. De cele mai multe ori, în spatele unei persoane cu frică de lumea periculoasă, se află o istorie traumatică de familie care prin care a învățat că lumea este rea. Bunici deportați sau trimiși în lagăr, morți violente sau dispariții, pierderi sau confiscări de averi. Mesajul „lumea e un loc periculos” se trasmite pe linie genealogică prin îndemne de genul „cu străinii nu știi niciodată”, prin închiderea ușii cu trei yale sau prin „nu aduce copii în casă dacă nu-i cunoaștem bine”. La moștenire se adaugă apoi expunerea la informații cu caracter negativ despre lume. Informații de tipul ăsta sunt gârlă și în cele mai diferite medii, de la jocuri pe calculator la filme, știri sau reality shows. Rațional privind lucrurile, o istorie personală chiar dacă dureroasă, nu poate fi baza pentru o concluzie finală despre lume și viață. Așa cum nici accidentele de mașină de la știri nu pot fi baza rațională pentru a decide dacă a călători cu mașina este riscant. Și nici îndemnurile părințești, oricât de bine intenționate, nu pot fi baza documentată pentru felul în care aleg să relaționez cu lumea. Doar că în fața emoției, rațiunea nu are nicio șansă. Și dacă ai mei erau real îngrijorați o să echivalez autenticitatea emoției cu cea a informației. La fel voi proceda mai apoi cu ce primesc la știri. În ceea ce privește experiența personală, acolo chiar că nu prea am mari șanse să trec peste emoție.

Și mă gândesc că e mult mai ușor să ilustrez ce vreau să spun printr-o poveste. A altcuiva. Găsiți aici povestea unui om obișnuit care alege la un moment dat să plece în lume. Aproape lefter. Bazându-se pe alții pentru a ajunge de la A la B. A-ul nu mai știu exact care a fost, dar B=A, de vreme ce omul a făcut ocolul lumii. Ne spune că nu e o experiență pentru oricine, dar ne mai spune că ceea ce a câștigat la capătul călătoriei a fost încrederea în oameni și o viziune cu mult mai optimistă și mai luminoasă asupra lumii. Din punctul de vedere al psihologului aici de față, ce a făcut a fost că și-a modificat cognițiile care se aflau la baza părerii despre lume. În loc de frică, astăzi simte multă încredere.

Concluzia? Nu știi dacă lumea în care trăiești e cu adevărat periculoasă. Știi doar ce simți față de ea. Dacă ce simți e frică, e poate momentul să conștientizezi care sunt afirmațiile ce-ți definesc raportul tău cu lumea. Și dacă consideri că e cazul, să le schimbi.

(imagine: heidelblog.net)

Profeția auto-împlinită sau ce-și face omul cu mintea lui

16/10/2015 by Miruna Stanculescu Leave a Comment

Profeția auto-împlinită reprezintă, de fapt, denumirea mult mai puțin spectaculoasă dar științifică a ceva ce poartă deseori o aură mistică. Procesul cu pricina a fost definit, de pildă, ca o lege a atracției universale de către adepții New Age (filmul, The Secret, de exemplu). Același proces asigură deseori succesul predicțiilor, fie ele despre propria persoană sau despre alte persoane, în cazul omului care se uită în gura prezicătorului. În fapt, ne uităm la un proces psihologic prin care o credință se îndeplinește pentru că posesorul credinței se poartă deja ca și cum credința ar fi adevărată.

Modele celebre de profeție auto-împlinită mai există în istorie. Poate cel mai celebru este cel al lui Oedip. După ce e informat că va fi ucis de propriul fiu, Laius își abandonează copilul cu speranța că acesta va muri. Copilul (Oedip) este salvat și adoptat. Crește și este informat că își va omorâ tatăl și se va căsători cu propria mamă. De teamă că profeția se va îndeplini, Oedip îți părăsește părinții. Ajunge în orașul în care se luptă pe viață și pe moarte cu un străin (tatăl lui biologic), și, după ce îl omoară,se căsătorește cu văduva lui (mama lui biologică).

Un model mai puțin dramatic de profeție auto-împlinită este efectul placebo. Cel care face pastilele roșii să funcționeze mai bine decât pastilele galbene sau necolorate. De unde concluzionăm că, după modelul Pytia, nu trebuie musai să fiu conștient de credințele mele pentru ca ele să acționeze ca profeții.

Dincolo de povești, filme sau cărți, haideți să vedem cum funcționează… Credința că lucrurile se vor întâmpla într-un anume fel ne schimbă comportamentul iar asta influențează felul în care ne percep ceilalți. La rândul lor, aceștia ne furnizează feedback corespunzător noului comportament. Să presupunem, de pildă, că merg la o petrecere la care nu cunosc prea multă lume. Și să mai presupunem că plec setat de-acasă cu credința că nu o să mă bage nimeni în seamă și că o să mă plicitsesc singur într-un colț. Asta e profeția. Să vedem cum se petrece auto-împlinirea. Când intru pe ușa petrecerii, de vreme ce cred că nu mă bagă nimeni în seamă, voi fi stingherit, anxios și retras. Ca răspuns, oamenii vor tinde să mă lase în pace de vreme ce nu mă arăt zâmbitor și prietenos. Ceea ce îmi va întări convingerea că nimeni nu mă bagă în seamă și mă va determina să stau singurîntr-un colț.

Exemple pot să mai aduc multiple. Ideea este că nu există nicio conspirație universală care se mobiliează să aducă în realitate dorințele sau temerile noastre . Credințele personale (fie ele conștiente sau nu) sunt modelatori eficienți ai comportamentelor noastre. La rândul lor, comportamentele sunt cele care influențează șansele ca noi să obținem sau nu ceea ce ne propunem, frecvența cu care ne auto-sabotăm sau abilitatea de a lua decizii într-o direcție sau alta. Tot comportamentele noastre sunt cele care influețează modul în care ceilalți ne percep și, implicit, felul în care ne vor răspunde.

Credințele mai funcționează și ca selectori ai informațiilor din realitate. Dacă, de pildă, vă propuneți ca în zilele care urmează să vedeți toate Fiat-urile 500 pe lângă care treceți o să fiți suprinși de câte sunt. Și asta nu pentru că în timp ce scriu lumea din oraș se duce brusc să-și cumpere Fiat, ci pentru că odată ce vă propuneți să vedeți ceva, informația devine vizibilă. Mai științific formulat, credințele ne gestionează și domeniile de atenție și sensibilitatea la o anumită clasă de informații. Abilitatea cu pricina, aceea de a selecta informațiile din mediu pe baza credințelor personale, stă și la baza gândirii pozitive. A părții raționale ale acesteia, pentru că așa cum am mai scris, gândirea pozitivă are și ea limitele ei. Și are limite pentru că întâmplarea (necunoscutul sau hazardul) face și ea parte din realitate.

Profeția auto-împlinită influențează și viața altora. O să mă opresc doar asupra influenței ei în viața copiilor. E suficient să vă spun că există un studiu de natură să dea de gândit… A implicat 115 părinți și copiii lor adolescenți. Părinții au avut de completat un chestionar menit să le măsoare credințele cu privire la înclinația către alcool a copiilor, iar copiii au avut de completat unul care puncta experiențele privind consumul de alcool. Un an mai târziu, copiii au răspuns din nou, de data asta cu privire la experiențele legate de consumul de alcool din ultima perioadă. Rezultatele au pus în evidența faptul că credințele parentale erau predictori eficienți ai consumului de alcool al copiilor (dincolo de factorii de risc). Și a mai arătat ceva important: anume că efectul era mai puternic în cazul în care ambii părinți credeau în viitorul alcoolic al odraslei. La fel de important, dacă credințele erau pozitive(adică ambii părinți credeau în capacitatea copilului de a avea un comportament responabil) efectul cumulativ nu mai era vizibil. De aici cred că putem trage două concluzii. Prima ar fi cea conform căreia, atunci când vine vorba de credințe negative, unde-s doi, puterea crește. Iar cea de-a doua, aceea că procesăm diferit informațiile pozitive, față de cele negative.

De ce important de înțeles principiul auto-profeției împlinite? În primul rând pentru că mă îndeamnă la o inventariere cu spirit de răspundere a credințelor personale și a impactului acestora în viața proprie. Apoi, pentru că o dată inventarul terminat, pe cele care au impact e poate util să le “challenge-uiesc”, adică să văd dacă nu există și perspective diferite. Și vă spun eu, există mai totdeauna. Realitatea e flexibilă și, deseori, aleatorie. Credințele sunt inflexibile și strict determinate. Concluzia? Credințele sunt doar constructe personale și imaginare, bazate pe o experiență umană și finită. Determină o modelare a realității pentru că din reflex (comoditate), plecăm de-acasă în căutarea adevărului care ne le susține. E nevoie de un efort conștient pentru a procesa volumul mai mare de informații reprezentat de adevărul obiectiv.

Profeția auto-împlinită contrazice proverbul conform căruia “nimeni nu e profet în țara lui”. Credințele cu care ieși în viață sunt, în mare parte, cele care selectează parametrii existenței tale și nu numai. Eu zic că merită să conștientizezi în ce fel folosești realitatea. Oricum, e clar că sunt de aplicat două principii. Primul ar fi cel care spune că “pentru orice lucru care nu-ți convine, există opusul lui pe care ți-l dorești” iar cel de-al doilea ar fi cel care ne informează că “nu realitatea contează ci povestea pe care ne-o spunem despre ea”.

(Imagine: mhcbiofeedback.wordpress.com)

Vulnerabilitatea – slăbiciune sau autenticitate?

08/10/2015 by Miruna Stanculescu Leave a Comment

O să încep cu un clișeu. Acela care ne învață că „omul cel mai puternic pe care îl cunoști e unul pe care nu l-ai văzut când i-a fost greu”. Și fac asta pentru că îmi doresc ca astăzi să fac pe „spărgătorul de mituri”. În mod particular vreau să le atac pe cele care definesc vulnerabilitatea.

Dar până la mituri, nu mă pot stăpâni să nu menționez în treacăt și câteva dintre”dubioșeniile” gândirii legate de vulnerabilitate. Prima ar fi aceea care ne face să ne placă vulnerabilitatea tuturor celorlalți dar să o urâm pe a noastră. A doua ar fi cea legată de faptul că ne place să fim autentici dar nu ne place să fim vulnerabili, așa că ne încăpățânăm să fim cinstiți cu aparența noastră în timp ce mințim în legătură cu sensibilitățile personale, uitând undeva pe parcurs că una o contrazice pe cealaltă. Ultima ar fi cea care ne face să echivalăm lipsa vulnerabilităților aparente cu a fi puternic, fără să mergem mai departe cu procesul gândirii și să ne prindem că problema lui Ahile nu a fost vulnerabilitatea lui, ci locul ascuns unde se retrăsese aceasta.

Cumva, tot datorită acestor erori de echivalare am ajuns și la miturile legate de vulnerabilitate. Primul mit ar fi acela că „există oameni fără vulnerabilități”. Eu personal nu știu să zic decât că tinde să fie ca la extratereștrii: în ciuda faptului că ar putea fi logic să existe, până acum nu a putut fi demonstrat credibil că așa este. Suntem vulnerabili în fața oricărei emoții sau a oricărui sentiment. Deci, dacă există careva care nu a iubit, nu s-a speriat, nu s-a înfuriat sau nu i-a fost rușine… Deși teoretic ar putea să fie cineva, eu zic că ar fi util să verificăm dacă mai respiră. Pentru că viața în sine ne face vulnerabili. Pentru că se termină și pentru că noi știm asta.

Al doilea mit poate fi exprimat ca „vulnerabilitatea înseamnă să spui lucruri secrete despre tine”. Culmea este că vulnerabilitatea nu are legătură neapărat cu a spune lucruri despre tine. Poți să taci și să fii extrem de vulnerabil. Uită-te la copilul tău când doarme, în ochii cuiva drag, sau la copacii din parc atunci când se îmbracă de toamnă. Lasă să se vadă ce simți și vei fi arătat vulnerabilitate în deplină tăcere.

Al treilea mit ne spune că „vulnerabilitățile sunt folosite împotriva noastră”. Mitul tinde să se adeverească numai dacă eu nu sunt conștient de vulnerabilitățile mele. Doar că în cazul în care le știu și le ascund, nu am cum pune intenție în cârca omului care nimerește peste bătătura mea existențială ascunsă cu grijă. Dacă sunt conștient și le exprim, vulnerabilitățile îmi aduc nu expunere ci autenticitate. Autentiticitatea vine cu forța individualității și, implicit, face mult mai dificilă expunerea mea lipsită de apărare. După cum citeam pe undeva „vulnerabilitatea exprimată sună a adevăr și aduce a curaj”

Al patrulea mit ar fi cel care ne spune că„vulnerabilitățile se rezolvă de către posesor”. Mitul acesta se poate împlini, dar doar dacă vulnerabilitățile sunt împărtășite cu ceilalți. Pentru că doar așa pot afla că nu sunt singurul purtător al acelor sensibilități și că vulnerabilitatea suscită simpatie și înțelegere pentru că ne dă o față umană. Concluzia fiind că vulnerabilitățile pot fi rezolvate de posesor doar dacă posesorul în chestiune nu le mai ține ascunse ci le recunoaște deschis.

Ultimul mit din lista pe care am izbutit eu să o construiesc ar fi cel care ne spune că „vulnerabilitățile care nu se văd sau nu sunt recunoscute nu există”. Vestea proastă e că ce nu se vede sau nu recunosc nu se va jena să aibă un impact în viața mea. Te simți vulnerabil, vei pune în funcțiune mecanisme de apărare. Dacă nu îți asumi vulnerabilitatea, nu vei putea conștientiza mecanismul de apărare. Dacă vulnerabilitatea ta este, de pildă, teama de eșec, ai de ales dacă admiți că ai o problemă în luatul deciziilor sau dacă te prefaci că totul e în regulă, chiar dacă te deranjează că îți trăiești viața conform deciziilor luate de alții. Totuși, numai o dată ce ai admis problema, vei putea conștientiza strategiile prin care eviți cu cea mai mare grijă să iei decizii de unul singur și vei putea schimba ceva.

Puterea nu este dată de capacitatea de a ascunde vulnerabilitatea, ci de capacitatea de a depăși teama generată de dezvăluirea ei.

(Imagine: huffingtonpost.com)

Plictiseala noastră cea de toate zilele – cauze, mecanisme, consecințe

24/09/2015 by Miruna Stanculescu Leave a Comment

Plictiseala o fi ea de toate zilele dar, de cele mai multe ori, știm doar cum se simte nu și care sunt mecanismele sau condițiile de care are nevoie pentru a se putea manifesta sau consecințele ei.

O să încep cu partea cunoscută, cea emoțională, cum se simte plictiseala, adică. Emoția cea mai comună este frustrarea. Pentru că plictiseala presupune existența unui anumit nivel de energie. Este de altfel și una dintre diferențele dintre plictiseală și relaxare. Plictiseala presupune că ai un anumit nivel de enegie dar nu identifici ce anume ai putea face cu ea. „Nu am ce face”, este una dintre verbalizările comune în cazul plictiselii. Relaxarea presupune și ea că nu ai ce face, dar, de vreme ce nici energie nu ai, nu-ți pasă. Din acest motiv, relaxarea se lasă cu odihnă iar plictiseala cu frustrare, chiar furie uneori și doar ocazional letargie (de regulă atunci când mă simt obligat să stau undeva unde mă plictisesc). O altă diferență, este sursa. Dacă la relaxare, sursa sunt eu (am nevoie de odihnă), la plictiseală vinovatul aparent este mediul. „Nu găsesc nimic de făcut” sau „nu mă interesează nimic din ce se petrece”. Adevărul este pe undeva pe la mijloc. În sensul că „vinovatul” este în ograda proprie, plictiseala fiind generată de un deficit de atenție. Mediul poate contribui și el la plictiseală, dar indirect. Ideea este că, dacă ne aflăm într-un mediu încărcat de stimuli egali în intensitate, atenția va avea o problemă de focus. De exemplu, dacă ascultăm un vorbitor pe un fond sonor egal în intensitate, nu ne vom putea ține atenția trează asupra vorbitorului și nici nu vom realiza că fondul sonor ne împiedică să fim atenți. Concluzia va fi, cel mai probabil, că ceea ce spunea omul era neinteresant, deci plictisitor. Mai avem de adăugat că plicitiseala se poate manifesta cu somnolență (da, da, ce pățești și tu când simți că „îți cad ochii în gură” pe la vreo ședință) sau cu agitație (adică starea aia în care îți aștepți nevasta să se facă gata pentru petrecere).

Dincolo de mecanismele comune pentru noi toți, este la fel de clar că abilitatea de a ne plictisi sau nu diferă de la o persoană la alta. Unele voci susțin că diferența este legată de înclinația către căutarea noului, adică curiozitatea și creativitatea. De unde și concluzia: curiozitatea o fi omorât ea pisica dar omoară și plictiseala. Altele susțin că timpul rămas nealocat activităților strict necesare vieții ar fi și el un factor. Ceea ce explică expresia „nu am cu ce îmi omorâ timpul”. Fapt este că pare că avem și o dovadă care le îmbină pe ambele. Există comunități în Botswana și Namibia care trăiesc în zone unde atenția și curiozitatea sunt un factor de supraviețuire și în care oamenii sunt suficient de săraci încât să aibă ce face tot timpul. Nu e de mirare că vocabularul lor nu are un cuvânt care desemnează plictiseala. Concluzionând cu simțul umorului, dacă te plictisești, vestea bună e că ai timp, vestea proastă e că ești destul de bogat încât să nu ai ce să faci cu el.

Și acum să ne ducem către consecințe. Care, din păcate, trec dincolo de frustrarea lui „n-am ce face”. Și aici nu mă refer la plictiseala ocazională inerentă oricărei civilizații industrializate, ci la momentul la care devine un însoțitor constant al existenței de fiecare zi. Plictiseala se experimentează încă din copilărie. Dacă devine o obișnuință, poate semnala un deficit de atenție al copilului care nu se poate concentra suficient de mult timp asupra a ceva încât să ajungă să fie și interesat de activitatea respectivă. În adolescență și mai târziu, nivelul de experimentare al plictiselii este direct proporțional cu incidența la depresie și cu cea a comportamentelor nocive (agresivitate, abuz de alcool sau de substanță).

Așa încât, dacă gradul de plictiseală din viața ta este semnificativ, sunt de luat în considerare doi pași. Primul pas este să te întrebi de ce anume nu te interesează suficient ce se întâmplă în viața ta, profesională sau personală. Al doilea să îți asumi responsabilitatea schimbării. Ceea ce poate însemna fie a pune în practică răspunsurile aflate la primul pas, fie apelarea la ajutor dacă răspunsul obținut este doar „nu știu”. Pentru că realitatea obiectivă este că nu există existențe plictisitoare ci doar oameni plictisiți de existența lor.

(imagine: seekersportal.wordpress.com)

«Previous Page