Suferi de perfecționism?

by Leave a Comment

suferi de perfectionism

Să o pornesc la drum cu definiția perfecționismului, zic. Dicționarul psihologiei ne spune că perfecționismul este o trăsătură de personalitate care determină purtătorul să plece în căutarea vieții (profesionale, personale, parentale, etc) fără de cusur, la pachet cu setarea de standarde cât se poate de înalte și, implicit, complicat de atins.  Tot prin psihologie, umblă vorba că ar avea si aspecte pozitive, existând teorii care susțin că nu tot perfecționismul se lasă cu cucuie existențiale (pentru posesor și relațiile acestuia). Eu personal nu prea cred că perfecționismul are și avantaje. Și, scuzată-mi fie lipsa de modestie profesională, nici nu cred că este o trăsătură de personalitate fără de leac ci, mai degrabă, un mecanism de apărare achiziționat pe undeva prin copilărie. Pare adaptativ pentru că, până la un punct, este încurajat social, de vreme ce se lasă cu obiective mărețe și cu înverșunarea de a le atinge.  Cum se explică acest lucru? Ei bine, perfecționismul are două componente: strădania și îngrijorarea. Altfel spus, dacă sunt perfecționist mă înverșunez constant să ajung undeva, în timp ce mă îngrijorez că nu-mi iese destul de bine (a se citi perfect, fără greșeală). În funcție de care dintre componente predomină (străduința sau îngrijorarea) cooperez mai mult sau mai puțin disfucțional cu realitatea.

Perfecționistul funcțional este preocupat de integritate morală și de autenticitate așa încât poate călători prin viață însoțit de înțelepciune, discernământ și poate fi o sursă de inspirație pentru că face o diferență clară între el și defectele lui. Doar că e despărțit de o linie foarte subțire de hipercritică și de varianta ei internă – autocritica. E nevoie doar să fie prins în capcană de iluzia găsirii perfecțiunii în arătatarea cu degetul a defectelor. Așa se face că perfecționismul este una dintre componentele care contribuie serios la tulburarea obsesiv-compulsivă, de pildă. Și nu numai acolo. Depresia e și ea o destinație des întâlnită a perfecționistului descurajat. La fel și tulburările de alimentație în care mâncarea capătă rol de unealtă în răzbunarea contra neatingerii perfecțiunii. Nu îl ultimul rând, așa cum spuneam într-un articol mai vechi, procrastinarea se naște și ea tot din zbuciumul căutării zadarnice a perfecțiunii.

Prin 1990, Paul Hewitt și Gordon Flett au dezvoltat o scală de măsurare a perfecționismului. L-au împărțit în trei tipuri: perfecționismul centrat pe sine, perfecționismul centrat pe ceilalți și perfecționismul ca cerință socială. Perfecționismul centrat pe sine se concentrarează pe aderarea la standarde înalte și stricte, la pachet cu un efort constant de auto-evaluare în încercarea de a evita (cu orice preț) eșecul. Perfecționismul centrat pe ceilalți face același lucru doar că pentru ceilalți care astfel devin datori să facă față standardelor cu pricina, alternativa fiind evaluarea constantă și nemiloasă. Perfecționismul ca cerință socială vine la pachet cu convingerea că ceilalți nu au altceva de făcut decât să se ocupe cu setarea de standarde și cu proiectarea de așteptări în consecință. Vine la pachet însoțit de teroarea neconformității și cu teama de judecata continuă a semenilor.

Mai târziu, Randy Frost, a mai adăugat încă șase subscale: preocuparea pentru greșeli, standarde personale, așteptări parentale, criticism parental, îndoială cu privire la acțiuni și decizii și capacitate de organizare.

Dacă ar fi să le punem împreună, în ordinea în care ne cauzează deranj în viață, atunci lucrurile stau cam așa. La categoria se poate cât de cât trăi cu ele (adică perfecționismul funcțional) avem: perfecționismul centrat pe sine și pe ceilalți, împreună cu standardele personale înalte și capacitate de organizare.  La categoria „living hell” (adică perfecționismul disfuncțional) avem perfecționismul ca cerință socială, împreună cu celelalte categorii ale lui Frost, respectiv preocuparea pentru greșeli, așteptări parentale, criticism parental și îndoiala cu privire la acțiuni și decizii. Această ultimă categorie contribuie serios (conform studiilor) la generarea de emoții negative (tristețe, rușine) care odată consolidate (în tulburări depresive sau anxioase) au ca răspuns comportamente disfuncționale (procrastinarea, ideație suicidară și punerea ei în practică) și impact în valorile de supraviețuire ale individului (stima de sine, autonomia și auto-controlul).

Găsești aici un test prin care îți poți evalua gradul de perfecționism. Oricare ar fi rezultatul, nu uita că nu e niciodată prea târziu să te iei serios la trântă cu nevoia de a fi perfect.

Cum știi dacă ești prea bun pentru lumea în care trăim

by Leave a Comment

cum știi dacă ești prea bun pentru lumea în care traim

A fost o dată ca niciodată un prinț moștenitor. Fiul Regelui din Tărâmul Bunul Samaritean. Singurul la părinți. Părinții (așa regali cum erau) l-au învățat cât de important e să fii bun, săritor și să ajuți toți supușii și cât de minunat este sacrificiul pentru cei dragi. Așa cum făcuse și mama lui, Regina  care era întotdeauna atentă la nevoile Regelui. Ea se lăsa constant deoparte, fiind dedicată trup și suflet regelui și Prințului Moștenitor. Prințul era isteț. Așa de isteț încât atunci când a plecat la școală a devenit nesuferit pentru colegii lui pentru că le știa pe toate și răspundea prea des la întrebările dascălului. Îndată ce a fost respins, Prințul a încercat să compeseze fiind drăguț cu colegii lui, făcâdu-le tot felul de servicii și invitându-i neîncetat la castel. Colegii nu-i întorceau decât arareori invitațiile și doar atunci când aveau nevoie de ceva. Și pentru că prințul nu înceta să fie drăguț, indiferent cum se purtau colegii lui, aceștia îl băgau arareori în seamă dacă nu aveau nimic să-i ceară. Mai mult, odată cu adolescența au început să-l poreclească. Prințul Mototoleanu.

Când prințul a încercat să se plângă acasă, părinții i-au explicat că obrazul regesc se ține cu îndulgență, cu răbdare și cu sacrificiu – deci, are de întors obrazul celălalt (tot la fel de regesc). Cu siguranță, i-au promis ei, dacă continuă să fie cumsecade și să nu ceară apreciere și respect, ceilalți au să bage de seamă într-o zi.

Ajuns adolescent, Prințul, programat deja să fie cumsecade, a tras concluzia că cea mai bună cale pentru a avea succes la fete e – nu-i așa că v-ați prins – să fie drăguț și cumsecade. Așa că avea grijă să fie curtenitor și politicos, să le ofere mici atenții și să aibă cea mai mare înțelegere pentru reticențele lor cu privire la sex. Nu a priceput niciodată de ce singura care l-a apreciat a fost cea care se credea (nu era, dar se credea) cea mai urâtă și mai obeză dintre fete.  Și nu l-ar fi apreciat nici ea, dar… era singurul din preajma ei și nici ea nu avea curaj să spere că ar merita mai mult decât pe singurul dispus să fie acolo pentru ea.

Ai fi crezut că, odată ajuns la tinerețe, Prințul o să priceapă că oferta personală de cumsecădenie (aflată mult peste media statistică) nu e aducătoare de respect ci dimpotrivă.  Dar nu, Prințul de pe Tărâmul Bunului Samaritean a mers tot înainte sperând  (idealist vorbind, corect) că bunătatea se contabilizează undeva în bezna universului de unde, inevitabil, se va întoarce de unde a plecat. La el, adică. N-o mai lungesc. Ajunge să spun că din speranța cu pricina nu a rămas nimic. Odată însurat (cu greu altminteri și fără să aleagă el) nu avut nevoie de mult timp să constate că nici nevasta și nici copiii nu prea dădeau doi bani pe el. Îl luau de bun, îl foloseau și nu-l băgau în seamă. Ajuns la bătrânețe, Prințul (ajuns deja pe tron) a constatat amar că e un artefact al unor vremuri de mult apuse, că Universul n-a băgat în seamă bunătatea investită.

Și-acum să trecem la morală. Există trei axiome. Prima  că tindem să asociem valoarea cu chestiile obținute cu efort.  A doua că tindem să ne purtăm frumos cu investițiile noastre. A treia că prea mult dintr-un lucru bun devine un lucru prost, iar asta se întoarce împotriva mea.

Cum se aplică practic? Omul care va fi acolo pentru mine, indiferent de ce fac eu, e luat de-a gata, nu are deci valoare. Dacă impune niște limite iar eu găsesc interesant să investesc efort să îl câstig, voi tinde să am grijă de investiția făcută – mă voi purta cu mult mai multă grijă și considerație, adică. La fel, dacă aruncă în joc prea multă bunătate, disponibilitate, toleranță sau interes, surplusul e risipă și se va întoarce împotriva lui.

Și da, așa-i. Lumea-i nedreaptă. Avem nevoie să găsim balanța corectă de cumsecădenie.

(imagine: www.uncommonhelp.me)

Vedem oamenii cu adevărat sau îi inventăm?

by 1 Comment

vedem oamenii cu adevărat

“Frumusețea e în ochii privitorului”, zice filozoful. Ei bine, nu e adevărat! Vă spune psihologul, totul e în ochii privitorului. Ce mă face să spun asta? Am avut și eu experiențe care mi-au demomnstrat cât de simplu este să inventezi omul la care te uiți. Credem că suntem obiectivi, dar, după cum am mai spus de multe ori, creierul nostru nu caută adevărul obiectiv ci pe acela care ne validează credințele, ori pe cel care ne adresează nevoile de moment. Și câteodată ne trezim (chiar și după ani de zile) în fața evidenței că am fost, vorba aceea, pe alăturea cu drumul. Așa că mă gândesc că e un moment la fel de bun ca oricare altul să ne gândim de ce anume inventăm oamenii și cum anume am putea, măcar din când în când, să ne asigurăm că vedem omul real din fața noastră.

O să încep cu prima parte, cea în care o să încerc să explic de ce sfârșim prin a avea o relație cu imaginea despre om și nu cu omul în sine.  În primul rând, de cele mai multe ori, nu știm ce vrem și nici măcar foarte exact cine suntem. Credem că știm, dar de fapt nu ne înțelegem pe noi, darămite pe celălalt.  Și dacă nu ne înțelegem nu avem cum formula ce așteptăm și în ce condiții de la cel din fața noastră. Așa că, deseori, formulăm lucrurile vag, de genul “vreau să fiu fericită” sau “vreau să mă simt în siguranță” sau “vreau să fiu iubit”. Nu realizăm că dacă nu formulăm exact ce anume avem nevoie pentru a fi fericiți nu avem nicio șansă să ajungem la un grad de fericire (intermitentă dar existentă) ci doar la un grad de nefericire însoțit de speranța constantă că va fi mai bine. La fel, de vreme ce nu știm să formulăm ce anume exact are de făcut omul pentru a ne oferi siguranță, sfârșim prin a rezolva lucrurile prin formalitatea (legală dar nu emoțională) a unui certificat de căsătorie. Nu în ultimul rând, dacă nu ne definim ce anume avem nevoie pentru a ne simți iubiți, sfârșim deseori cu un om care ne-o iubi el dar nu într-un fel care să ne folosească și nouă la ceva.  Doar că problema este că trăim și asta ne ocupă toată ziua, așa că nu mai rămâne și timp pentru auto-cunoaștere. În plus, toate filmele și cărțile ne vântură pe la nas conceptul conform căruia sufletul pereche vine “ready-made”, cu livrarea exactă a tuturor lucrurile de care avem nevoie. Așa că odată ce etichetez omul ca “suflet-pereche” refuz să accept că nu se potrivește și rumeg la nefericire (vezi lipsă de afecțiune, respingere ori indisponibilitate) constant, însoțit de credința neclătinată că fericirea e “pe vine”.

Următoarea problemă pe listă ar fi că nu numai că nu ne cunoaștem pe noi dar, mai mult, nu-i pricepem nici pe ceilalți. Și cum (cel mai probabil, conform paragrafului anterior) nici ei nu știu cine sunt, nu ne pot ajuta cu informații concrete. Așa că ce ne rămâne de făcut? Presupunem. Dacă măcar am realiza că o presupunere nu are obligația să devină realitate, tot ar fi o treabă. Dar nu, nu prea facem asta. Mai ales dacă presupunerea cu pricina ne adresează nevoia de afecțiune ori de validare. Nu știu dacă realizați, dar ne bazăm presupunerile despre ceilalți pe aparențe și pe echivalențe automate. Exagerând un pic, ajungem să credem că știm omul pe baza culorii ochilor, a cărților citite și a concluziilor trase printre rânduri, deși asta e similar cu a crede că ajunge să citești panoul din fața Centralei de la Cernavodă pentru a înțelege cum funcționează o centrală nucleară.

Ultimul mecanism demn de menționat este tendința noastră de a “îngheța fericirea” adică cea de a ne agăța de un moment bun și de a ignora toate semnalele de alarmă. De a nu vedea că o fi părut el începutul spectaculos dar că derularea relației nu mai are de mult treabă cu începutul cu pricina. În plus, simțim nevoia să încetăm să căutăm dragostea. Iar asta implică să considerăm că am găsit-o.

Ce putem face pentru a ne putea asigura că vedem omul real din fața noastră? Să ne asumăm durerea inerentă a obiectivității. În ceea ce ne privește și în ceea ce-l privește pe celălalt. Să ne chestionăm echivalențele automate. Un bărbat care își deschide ușa de la mașină e doar un bărbat cu maniere, nu unul care te iubește sau care te consideră importantă. La fel, o femeie care declară că își dorește copii este o femeie cu o dorință, nu una pregătită pentru maternitate.  Sau măcar, dacă luați de val nu apucăm să facem nimic din toate astea, să avem curajul să răspundem la întrebarea “e o relație bună care a dat de greu sau o relație proastă în care am stat prea mult?”.

(imagine – https://30secondrule.wordpress.com)

Există viață și după închiderea telefonului mobil ?

by Leave a Comment

exista viata si dupa telefonul mobil

Îmi amintesc de prima mea experiență cu telefonia mobilă. Prin 1995. Pe vremea când asta presupunea un echipament de mărimea a două cărămizi. Se numea Telemobil. L-am primit în responsabilitate de la șeful meu olandez. Pe durata concediului petrecut la 2 mai. Îl țineam pe dulapul din camera gazdei (pentru că doar acolo avea semnal) și alergam de năucă să vorbesc pe băncuța din fața porții lui Tanti Lenuța. Unde eram atracția trecătorilor. Azi, toate programările de la cabinet depind de telefonul mobil, devenit la rândul lui Smartphone. Și nu numai programările. De la momentul izolării lui pe dulap am ajuns la un altul la care, acum vreo 2 ani, am realizat că trebuie să fac skanderbeg cu propria persoană pentru a alerga prin Herăstrău fără telefon. Nu știu voi cum sunteți, dar deși nu stau chiar toată ziua cu ochii și urechile lipite de telefon, tot e ca și cum a ajuns oarecum să facă parte integrantă din viața mea. Mult prea integrantă. Carevasăzică, o mai exista viață și după închiderea telefonul mobil?

O să încep cu cât timp ne petrecem folosind mobilul. Ce am reușit să aflu este că, indiferent cât estimăm că îl folosim, odată ce intră în ecuație și o aplicație care să măsoare timpul de folosire cu spirit de răspundere, se dovedește inevitabil că subestimăm timpul petrecut. Adică ne călărim telefoanele mobile mult mai mult decât conștientizăm că o facem.  Rezultatele măsurate te pun pe gânduri pentru că indică o medie de vreo 5 (cinci) ore / zi. Și dacă vi se pare puțin o să mai adaug o informație. Aceea că 5 ore înseamnă aproape o treime din timpul pe care îl petrecem treji.  Devine logic că putem afirma că omenirea a devenit dependentă de un paralelipiped electronic, denumit telefon mobil. Și, oricât de tenant e să ai lumea la un click distanță, eu zic să ne gândim un pic și care sunt efectele negative ale dependenței cu pricina, care includ de la izolarea socială, oboseala mentală sau afectarea relațiilor de cuplu și până la banalul dat cu capul de pom (sau variante similare) în timp ce trimiți sms-uri și nu te uiți pe unde mergi (nu glumesc, iată și studiul).

Care sunt semnele că ai o problemă și care ar fi pașii de urmat pentru recâștigarea integrității de sub dominația telefonului mobil? Să încep cu semnele… Într-un studiu desfășurat în Statele Unite au fost mobilizați 1000 de studenți din 10 țări, cinci continente. Au fost “privați” de accesul la orice tip de informație sau conexiune (inclusiv accesul la telefonul mobil) timp de 24 de ore și au fost rugați să-și documenteze experiența. Mulți dintre ei au descris simtome ca stări de anxietate, neliniște sau singurătate și au caracterizat senzația care a însoțit experiența ca fiind similară sevrajului. Când e ultima dată când ai stat 24 de ore (sau măcar 12) fără a avea posibilitatea de a-ți accesa mobilul? Când e ultima dată când ai plecat fără mobil de acasă sau când ți s-a terminat bateria? Cât de des îți verifici telefonul? Și nu cumva asta faci primul lucru când te trezești?

Ce e de făcut? Lisa Stroman e de părere că sunt câteva acțiuni care te-ar putea elibera de sub dominația mobilului. (1) Fă altceva primul lucru când te trezești. Verificatul telefonului pe post de breakfast te conectează cu realitatea mult prea brusc, iar asta stresează. (2) Când ieși cu prietenii, pune telefonul undeva unde nu ajungi ușor la el (în rucsac sau în geantă). Asta te va ajuta să-ți chiar vezi interlocutorii și să te bucuri de ei. (3) Pune o oră limită seara, oră după care nu mai accesa telefonul. Dacă vine sfârșitul lumii o să te prinzi și fără Facebook.

Există viață și după închiderea telefonului mobil. Jur că da. Nu de alta dar sunt suficient de bătrână încât să fi apucat vremurile în care nu te întreba nimeni “unde ești” când răspundeai la telefon. Nu pentru că nu conta ci pentru că era clar pentru apelant unde ești fixat de telefon. Vremea la care telefonul era “undeva”, nu “peste tot”. Și da, pricep ce câștigăm odată cu mobilul, dar, pe de altă parte, cred și că nu conștientizăm ce pierdem.

(imagine: http://blog.globalstreetart.com/)

Recunoștința, pastila de fericire de fiecare zi

by 1 Comment

recunostinta

O să încep cu este recunoștința și aș vrea să o definesc ca fiind emoția care exprimă mulțumirea pentru ceva ce ai. Opusă celei prin care exprimi ceva ce-ți dorești, dar nu ai. Știu că termenul de recunoștință poate avea iz de clișeu, dar îmi asum riscul. Clișeu sau nu, studiile demonstrează că există o corelație clară între „cantitatea” de recunoștință prezentă în viața cetățeanului și calitatea percepută a vieții acestuia. La fel ca toate abilitățile de pe lumea asta, nici capacitatea de a simți sau exprima recunoștință  ne e obligatoriu primită la naștere. Unii facem asta natural, alții nu chiar. Vestea bună este că, dacă nu ne descurcăm prea bine la capitolul recunoștință, putem învăța.

Dar mai întâi haideți să vedem ce pierdem dacă nu avem obișnuința de a fi recunoscători. În primul rând valoare. Pentru că a fi recunoscător asta presupune – să conștientizezi valoarea a ceea ce ai. În momentul în care decid că un lucru „mi se cuvine” sau că „e normal să fie așa” pierd posibilitatea de a-i conștientiza valoarea. De unde și vorba că omul își dă seama ce-i lipsește după ce pierde ce-a avut. Nu e mare lucru să fii sănătos decât după ce nu mai ești. Nu e mare lucru să fie cineva lângă tine decât atunci când ești singur. Și ce mare lucru e să lucrezi undeva, atât timp cât nu ești șomer.

Următorul lucru pe listă este capacitatea de a face față greutăților inerente vieții. Recunoștința înțeleasă corect nu înseamnă să mă mulțumesc cu ce am în timp de mă fac că nu văd ce nu-mi convine. Ci înseamnă să capitalizez energie din lucrurile care merg bine pentru a mă putea mobiliza să le schimb pe cele care nu-mi plac.

Nu în ultimul rând dacă nu sunt recunoscător pierd sănătate. Mai ales din cea cardiacă. Nu glumesc… Știința ne arată că o „baie” de câteva minute de recunoștință ne calmează ritmul cardiac similar cu ce se obține prin tehnici de meditație.  Tot recunoștința poate fi responsabilă și de întărirea sistemului imunitar.

Cele de mai sus sunt doar câteva dintre motivele care  demonstrează utilitatea recunoștinței. Să trecem acum la cum putem învăța să o exprimăm.  Ideea este că nu prea suntem educați în direcția asta. Spunem mult prea rar „mulțumesc”. Și nu facem discriminări. Nu ne mulțumim nici nouă înșine, nici altora. Carevasăzică, simplul și banalul „mulțumesc” e primul pas către recunoștință. Și, surpriză, cea mai multă recunoștință se pierde din luatul de-a gata a lucrurilor mărunte.  Uităm că lucrurile mari se fac din lucruri mici. Și că „normalitarea” se definește de multe ori prin continuitate.  Și vă provoc – luați orice lucru „normal” pe care partenerul de viață, copilul ori colegul îl face zi de zi. Încercați să vă aduceți aminte când ați spus ultima dată un „mulțumesc” în schimb.  Și spuneți, azi sau mâine,  un „mulțumesc ” adevărat. Până la urmă e vorba de „normalul” de care altul vă scutește sau pe care face efortul să îl facă. Așadar, primul pas către exersarea recunoștinței e să-mi propun o doză de(cel puțin)  3 „mulțumesc”/ zi.

Studiile arată că 3 (trei) minute de recunoștință pe zi sunt suficiente pentru a ne crește calitatea vieții. Așadar, dedică trei minute în fiecare seară pentru a identifica lucrurile pentru care îți poți fi ție ori altcuiva recunoscător.  Oricât de greu ar fi, sunt sigură că sunt. Și, mai ales dacă e greu, în lucrurile bune (chiar dacă nu multe) se află puterea de a merge mai departe.

(imagine: laughingattheiword.com)

Ce auzi când depresia ta vorbește pentru tine

by Leave a Comment

ce auzi când depresia ta vorbeste pentru tine

Atunci când o emoție devine prevalentă se poartă ca și cum ar fi un terorist. Subordonează multe dintre procesele interne, mentale și comportamentale deopotrivă. Frică, furie, bucurie sau dragoste, nu contează. Emoția ia în posesie dialogul tău interior și percepția ta despre lume. Dragostea îți șoptește la ureche că ea este îndeajuns și te face să ignori semnalele de alarmă pe care ajungi să le vezi doar în nefericirea de mai târziu. Frica te face să simți că vine sfârșitul lumii și că nu ai nicio șansă să scapi și te determină să te porți ca și cum sfârșitul e acolo, iminent.  Procesul prin care o emoție se tranformă dintr-un musafir care se poartă firesc  care vine dar mai și pleacă într-un terorist care se instalează cu arme și bagaje și îți dictează ce să spui sau ce să faci, e unul subtil. Dar subtil așa cum este face diferența între îngrijorare și anxietate, între bucurie și manie, între tristețe și depresie.

Astăzi, mi-am propus să intru puțin în detalii despre felul în care tristețea ne răpește realitatea și despre care sunt semnele că nu poți avea încredere în viziunea ta despre lume pentru că nu este viziunea ta ci a depresiei.

Primul lucru pe care îl face depresia este să scoată în evidență toate evenimentele negative. Și dacă ar face doar atât, tot ar fi bine. Dar se mai petrece ceva – așa cum spunea Lee H. Coleman, evenimentele negative par să devină stabile și globale. Adică nu numai că depresia alege stimulii negativi dar și generalizează prin concluzii. Un prieten care nu răspunde la telefon devine astfel o declarație-concluzie de genul „nimănui nu-i pasă de mine”.

Mecanismele prin care funcționează procesul de mai sus se numesc distorsiuni cognitive. Cele pe care le folosește depresia (ne spune tot Coleman) se învârt în jurul a trei concepte: resemnare, neajutorare, inutilitate și incapacitate. Distorsiunile cognitive ne pot  schimba realitatea și percepția despre viitor atât de dramatic încât să se manifeste comportamente auto-distructive – de la refuzul de a apela la ajutor, la izolare, înfometare sau chiar sinucidere. Le găsiți mai jos pe cele mai comune:

“E doar vina mea că am ajuns în starea asta” Chestia e că depresia nu e o alegere. Nu alegi să fii depresiv, ci se instalează o depresie. Nu alegi nici să faci viroză și nici carii. Mare parte din factorii de influență în depresie țin de genetică, de copilărie sau de alți factori de mediu care nu pot fi influențați de trăitorul depresiei. Problema este că odată ce ajung la concluzia că e vina mea, devine cumva logic și că îmi merit soarta și că nu merit să fac nimic pentru a ieși din starea de tristețe profundă.

“Nu mai sunt în stare de nimic” Tristețea profundă îți descarcă bateriile. Aproape complet. Un duș, un coborât din pat, un zâmbet devin similare cu a urca pe Everest. Iar asta nu face să decât să adauge la sentimentul de devalorizare și de inutilitate. Adevărul este însă că, de cele mai multe ori, există cineva dispus să ajute și să înțeleagă că ți-e greu să faci chiar și cele mai simple gesturi și că uneori, videcarea începe cu cel mai mic pas pe care ești dispus să-l faci.

“Nu o să mă mai pot bucura niciodată ce nimic” Depresia parazitează întreaga paletă de emoții. În plus, noi tinde să ne previzionăm starile emoționale viitoare pe baza celor pe care le trăim în prezent. Și, la fel cum atunci când mă îndrăgostesc știu că o să dureze toată viață, voi tinde să cred că nu mai există în viitor decât tristețea. Doar că pe lumea asta toate trec. Și dragostea, dar și tristețea.

“Nu sunt în stare să găsesc o rezolvare” Depresia afectează capacitatea de a rezolva probleme și a a găsi soluții. De aici derivă și comportamentele auto-distructive. De la credința că nu există nicio rezolvare, credință indusă de depresie.  Sfârșitul lumii nu vine însă aproape niciodată. Ai doar nevoie să împrumuți o pereche de ochi pentru a vedea soluțiile.

Concluzia? Depresia este o boală. Pe lângă simptomele emoționale și fizice, interferează cu funcționarea corectă a creierului tău și îți afectează gândirea distorsionând imaginea lumii înconjurătoare și contopindu-se cu imaginea ta de sine. Depresia te minte.  Tu nu ești depresia ta. Ești doar afectat de depresie. Odată ce înțelegi că e diferită de tine și nu te definește, acesta este primul pas să poți lupta cu ea.

(imagine: confusedconfuser.wordpress.com)

Respingerea – ce poți face să fie mai ușor

by Leave a Comment

resemnificarea respingerii

Spuneam săptămâna trecută că revin cu arma cea mai importantă pe care o avem în dotare atunci când vine vorba de gestionarea respingerii. Tot atunci spuneam că respingerea face parte din viață. Nu pentru că avem de plătit vreun păcat originar ci pentru că suntem diferiți și, mai ales, pentru că avem percepții diferite despre lucruri.  La fel de adevărat este și că unii dintre noi ne descurcăm mai bine atunci când suntem respinși. Ne doare mai puțin și ne revenim mai repede. Cei care nu facem parte din categoria norocoasă resimțim din plin durerea și avem nevoie de timp de recuperare după orice semn cât de mic de neacceptare din partea semenilor. Cei care scapă mai ieftin din ciufuleala respingerii fac câteva chestii, în mod nativ. Asta nu înseamnă însă că, noi cei mai sensibili, nu putem învăța să le facem, prin câteva schimbări de perspectivă (pretențios numite resemnificare). Carevasăzică, dacă respingerea îți dă de furcă, ia în considerare perspectivele de mai jos:

Problema nu e că oamenii fac lucruri, problema e că ție îți pasă. E un fapt demonstrat că cei care cred că sunt acceptați nu sunt scutiți de respingere. Practic au parte de același procentaj de semeni care au ceva de comentat împotriva lor, doar că nu îi iau în seamă. Cu alte cuvinte, tind să se focuseze pe situațiile în care sunt acceptați și să le treacă cu vederea pe cele mai puțin favorabile. Ce au ei diferit este părerea despre propria persoană. Care, dacă are gradul potrivit de pozitivitate, funcționează ca un fel haină matlasată. Te face să simți mai puțin ghionturile inerente trăitului în societate. Așadar, în loc să te preocupe cine te respinge, poate că e momentul să te preocupe îmbunătățirea părerii despre propria persoană.

Ce face sau spune un om, spune ceva despre el și despre problemele lui nu despre tine. Ce faci , ce spui și ce simți tu despre ce spune el, spune ceva despre tine și despre problemele tale. E tot un fapt demonstrat că, în viața de toate zilele, suntem mai puțin inteligenți decât ne place să credem. Relevant pentru tema de aici este că funcționăm pe baza a tot felul de automatisme care au la bază „ingrediente” foarte personale – clișee, sensibilități, valori, principii, stări de spirit generale sau de moment.  În plus, în mod automat, diferențele comportamentale și de valori sunt caracterizate negativ. Nu din rea voință, ci pentru că (inconștient, firește) funcționează principiul conform căruia îmi este mai aproape maieul decât cămașa. Altfel spus, dacă suntem semnificativ diferiți, e mult mai comod ca tu să fii „greșit”, nu eu. Așa se face că, dacă cineva te jignește, asta spune ceva despre educația, despre valorile și despre probleme lui emoționale și de comportament și nu spune nimic despre tine. Ce simți și ce faci tu ca răspuns, va spune ceva despre tine. La fel, dacă partenerul (sau partenera ta) te înșeală, asta spune ceva despre el (sau ea) și despre nesiguranțele sexuale sau emoționale ale lui (sau ei) și nimic despre valoarea sau aparența ta fizică. Ce simți, gândești și faci tu ca răspuns, abia acest lucru va spune ceva despre tine și sensibilitățile tale.

Sfârșitul lumii nu vine niciodată. E clar că respingerea e neplăcută și doare. Al naibii de tare câteodată. Dar ce ajută la gestionarea mai eficientă a durerii este credința că o să treacă. Și că cea mai bună pedeapsă pentru persoana care te-a respins este să lucrezi cu tine în așa fel încât să poți trece mai departe.

Când pierzi ceva câștigi ceva. Când câștigi ceva, pierzi ceva. Șmecheria e să înțelegi ce câștigi când pierzi și ce pierzi când câștigi. Ei na, o să spuneți… Ce naiba ai de câștigat din respingere. Ei bine, dezvoltare personală. E dovedit că potențialul nostru de dezvoltare se activează mai degrabă atunci când ne e greu.  În toată experiența mea de psihoterapeut n-am văzut pe careva care să fi spus că a învățat mare lucru de la o nuntă. Chiar și morala mahmurelii vine a doua zi. În schimb, noi toți învățăm de pe la înmormântări. Durerea respingerii și dialogul asociat cu ea vorbește despre sensibilitățile tale, despre lucrurile care te nemulțumesc la propria persoană, despre nesiguranțe. E mult mai important să te focuzezi pe a înțelege ce buton a apăsat omul care te-a respins decât să îți pierzi timpul întrebându-te ce motive a avut să te respingă. Doar așa poți sfârși cu un „action list” care să te facă ceva mai imun data viitoare.

Nu poți schimba realitatea întodeauna, dar poți schimba povestea pe care ți-o spui despre ea. Nu în ultimul rând, ajungem la dialogul interior, ca factor diferențiator important atunci când vine vorba de gestionarea respingerii. Pentru că una este să îți spui ție „doare al dracului, dar o să treacă” și alta este să îți bântuie prin cap „sunt distrus(ă) și nu știu cum o să trăiesc mai departe” . Respingerea vine, by default, cu un dialog destul de dramatic. Lăsată de capul ei, tinde să ducă lucrurile către varianta în care valoarea mea se duce de râpă și șansele de reabilitare intră la apă. Și poate că pare greu de crezut, dar poți obține o diferență extrem de mare de stare doar prin corectarea dialogului interior către o variantă realistă (că doar nu are rost să îți spui că totul e pe roze) dar lipsită de dramatism și însoțită de speranță.

Eu pot să garantez că dacă aplicați schimbările de perspectivă de mai sus, veți fi mai bine echipați pentru a gestiona respingerea de orice fel.  E ca atunci când plouă și vrei să ieși din casă. Nu poți închide norii de la robinet dar poți să-ți iei umbrela și galoșii (sau cizmele de cauciuc cu fițe, dacă vă preocupă moda).

(http://leares-man.deviantart.com/art/Walking-in-the-rain-289793296)

Ai vorbit cu copilul tău despre viol?

by Leave a Comment

ai vorbit cu copilul tau despre viol

Hoinărind pe net am ajuns să citesc un blog.  Întâi l-am citit, apoi m-am speriat. “În cazul infracțiunilor de viol, în ultimii 5 ani de zile au fost trimise în judecată 2038 persoane. 5 infracțiuni de viol au dus la moartea victimei. 11% din cei condamnați pentru săvârșirea acestei infracțiuni sunt minori. Un număr de 4 autori sunt femei. 25% dintre victime sunt minori cu vârsta până în 15 ani.”  Wow… 11% dintre condamnați sunt minori și 25% dintre victime sunt tot în categoria asta de vârstă.  Pe un alt site, am găsit un articol scris prin preajma unui viol mediatizat. Acolo am găsit un alt comentariu interesant: “IPJ Vaslui: „o posibilă latură genetică” – motivul numărului mare de violuri din județ”. Și pentru că am căutat, am găsit și sfaturile poliției române cu privire la prevenție. Unul dintre ele, pare interesant “Vestimentația decentă și comportarea modestă nu incită la acostări”. Aha, deci suntem în situația în care violul e o condiției moștenită genetic, pe care o poți contracara cu o vestimentație decentă și o comportare modestă”. Și în care după cum găsiți aici, educația sexuală (opțională) panichează pe alocuri părinții pentru că le tentează copiii la sex. Carevasăzică suntem varză la educația sexuală formală, primim de la autorități sfaturi demne de Evul mediu și credem că responsabilă de tot procesul e o genă. În consecință,  când ai vorbit cu copilul tău despre viol? Și, mai ales, ce i-ai spus despre subiect? Sau despre tipurile de comportament prin care poți ajunge acolo? Ce să nu facă și cum să recunoască semnele?

Dacă n-ai făcut încă asta, o să fac eu lucrurile mai ușoare și o să rezum ce anume e important de știut despre viol.

Când vine vorba despre sex, diferența dintre normal și anormal o face în primul rând consimțământul. A consimți la un act sexual înseamnă că participi de bună voie la actul cu pricina de la începutul lui și până la sfârșit. Fac ultima mențiune pentru că e important să ne informăm copiii că e în regulă să te răzgândești. Și, mai ales, că dacă partenerul de sex se răzgândește ești obligat moral să te oprești.  În absența consimțământului un act sexual devine un viol.  Tot aici, e important de reținut încă ceva. Da înseamnă să auzi DA, nu să nu auzi nu. Pentru că, chiar dacă, lipsa unui nu și un comportament ezitant nu înseamnă (tehnic și legal vorbind) viol e esențial ca odraslele noastre să înțeleagă valoarea emoțională și erotică a sexului consimțit din adâncul sufletului. Diferit de cel silit sau obținut prin presiune emoțională.

Asta ne duce către comportamentele de presiune sau de hărțuire sexuală. Capitol la care copiii noștri au nevoie să înțeleagă că să faci comentarii scabroase sau vulgare despre particularitățile sexuale ale cuiva nu e deloc cool, nu va fi interpretat drept un compliment și nu face decât să arate un snapshot al nesiguranței sexuale al celui care comentează. N-o să se pună deci în postura cunoscătorului ci, mai degrabă al disperatului prost educat.

Și dacă discutăm despre cunoscători în ale sexului e util să le comunicăm copiilor că, deși dacă e să te iei după internet sau ce auzi la școală toată lumea are dreptul să facă sex, în viața reală lucrurile nu stau chiar așa. Dreptul la sex nu se primește automat ci se câștigă. Printr-un comportament informat și responsabil. Și este liber consimțit.  Așadar, dreptul la sex nu este implicit vreunui statut. Nu ai drept să faci sex doar pentru că ești “the boyfriend” sau, mai târziu, doar pentru ai certificat de căsătorie. Sexul neconsimțit este viol, indiferent de calitatea sau de drepturile legale ale cuiva. Iar presiunea emoțională derivată din afirmații de genul “suntem într-o relație, deci e datoria ta să faci sex” este dăunătoare și innacceptabilă. La fel de important este că sexul și dragostea nu sunt obligatoriu la pachet, așa că nu ai cum câstiga dragostea cuiva dacă faci sex.

Nu în ultimul rând, e important să explicăm odraslelor de ce alcoolul și drogurile nu fac casă bună cu sexul responsabil. Pentru că de vreme ce slăbesc discernământul și ne scutesc de inhibiții pot fi contributoare serioase la viol.

Poate cel mai important dintre toate este mesajul că, noi părinții, suntem dispuși să vorbim despre sex și că suntem alături de copii pe drumul descoperirii identității lor sexuale. Asta ne va încuraja copiii să discute deschis despre comportamentele sexuale problematice și ne va ajuta să-i protejăm.

(imagine:  equalityarchive.com)

Cum știi dacă părinții tăi au inteligența emoțională a unei greble?

by Leave a Comment

cum stii daca parintii tai

O să încep printr-un “disclaimer”. Părinții fac și ei ce pot. Până la urmă, marea lor majoritate, sunt OK. Te-mbracă, te încalță și te trimit la școală. Au grijă să te facă om. Și totuși eu am în cabinet în fiecare zi clienți care își consumă energia gândindu-se la ce-ar fi putut ajunge dacă aveau altă pereche de părinți, în timp ce se simt vinovați că se gândesc la asta.  De regulă acesta este primul semn că, deși au fost ocrotiți la modul concret, au fost neglijați emoțional.  Daniel Goleman definește inteligența emoțională ca fiind abilitatea persoanei de a identifica, exprima și controla propriile emoții, la pachet cu abilitatea de a le pricepe pe ale celorlalți și de a ști cum să reacționeze adaptativ la ele. Neglijarea emoțională presupune incapacitatea părintelui de a adresa corect nevoile emoționale ale copilului. Adevărul trist e că nu ne putem învăța copiii decât ce știm și noi să facem. Carevasăzică, cum știi dacă părinții tăi au (sau aveau) inteligența emoțională a unei greble?

De exemplu, dacă te vedeau intrând trist pe ușă și în loc să auzi “te văd trist, te-a supărat cineva la școală?” auzeai un neutru “Și, cum a fost la școală?”. Sau dacă faceau “mișto” de nesiguranțele tale în loc să bage de seamă cât de teamă îți era să mergi la vreun examen ori la prima întâlnire. Sau dacă reușeau să fie sterili emoțional în fața oricărei vicisitudini (de la decesul bunicii, la defectarea mașinii de spălat).  Pentru că aceste ipostaze (și nu numai) sunt semne clare că, de vreme ce nu știau să își identifice și să își exprime propriile emoții nu aveau cum să le priceapă pe ale tale. Și, dacă ei au fost așa, atunci tu astăzi nu ai cum să identifici propriile emoții, să le faci față sau să le exprimi. Unul dintre semne ar putea fi generalizarea expresiei “mă simt rău” pentru orice stare emoțională, de la vinovăție la frica de stomatolog. Un altul incapacitatea de oferi suport emoțional alte persoane.

Sau dacă, de plidă, după ședința cu părinții la care aflau că ți-ai făcut profesoara de mate “tâmpită”-n gura mare intrau pe ușă direct urlând la tine și comunicându-ți doar pedeapsa, fără să te întrebe și care-i versiunea ta și fără să-ți explice cum ai putea data viitoare să îți exprimi dezaprobarea mai adaptativ. Acesta ar fi semnul că nu se pricep să-și controleze propriile emoții și nici să le exprime fără învinețirea ascultătorului (la propriu sau la figurat). Și dacă ei au fost așa, nu e exclus ca astăzi tu să ai probleme cu managementul furiei ori să fii veșnic nemulțumit sau revoltat.

Să mergem mai departe… Dacă te-au acuzat toată copilăria și adolescența că ești leneș (puturos, loază sau similar) și n-au văzut anxietatea din spatele procrastinării, acest lucru e doar dovada faptului că nu-și recunoșteau nesiguranța proprie în rolul de părinte. Și dacă ei așa făceau atunci probabil că tu astăzi treci prin viață însoțit de un discurs intern de genul “nu ești bun de nimic”, “nu faci nimic ca lumea” sau variante.

Dacă erau adepții sintagmei cu pupatul copilului doar atunci când doarme sau dacă te criticau constant sau dacă se îndoiau constant de tine. Nu e decât un semn că habar n-aveau cum să-și exprime afecțiunea și dorința ca tu să reușești în viață. Iar dacă ei erau așa, probabil astăzi nici tu n-au curaj să te afirmi drept cine ești de teama că vei fi respins ori poate ești intens autocritic.

Dacă te recunoști, ce-i de făcut?  Inteligența emoțională se antrenează. La orice vârstă. Citește, informează-te, găsește un psihoterapeut care să ți se potrivească. Va fi de muncă, dar se poate.

(imagine :www.ookee.ro)

Ești puternic(ă) sau doar te porți de parcă ești?

by Leave a Comment

esti puternic sau te porti de parca esti

Există comportamente încurajate și comportamente descurajate de societate. Fie ele verbale sau non-verbale, printre cele încurajate se numără și acelea care sunt în mod normal asociate cu a fi puternic. Așa se face că de multe ori ajungem să ne purtăm de parcă nu ne e frică , nu ne pasă sau nu contează atunci când ceva se petrece altfel decât ne așteptăm sau ne dorim.  Tot așa ajungem să nu spunem dacă ne e greu și avem (ferească sfântul) nevoie de ajutor, fie el practic sau emoțional. Dar, până la urmă, cum știi dacă ești puternic(ă) sau doar te porți de parcă ești? Cum știi dacă suferi de (ceea ce eu numesc) sindromul  „eu pot”?

Primul simptom poate fi ascunderea emoțiilor. Dacă ești adeptul (sau adepta) principiului conform căruia lacrimile se înghit nu se arată sau al celui conform căruia cea mai bună apărare este atacul atunci probabil că e important pentru tine să te porți de parcă ești puternic, no matter what. Nu mă înțelege greșit… Nu spun că opusul ar fi să plângi non-stop, ca o fleoarță (ăsta e cuvântul corect, așa-i?) ci o întâlnire pe la jumătatea drumului între fleoarță și Robocop.  Doar la jumătatea drumului e ok să arăți că simți lucruri, adică să fii vulnerabil și respectiv puternic.  Altminteri Robocop e doar opusul fleoarței, dar pe aceeași axă. O fleoarță care își arată muschii dar care se teme că vulnerabilitatea se va întoarce împotriva ei.

Următorul pe listă este toleranța declarată la durere. La propriu. Adică ce dacă mă doare piciorul?! Am zis că alerg, alerg. Doar n-o să recunosc (față de mine sau, și mai rău, față de alții) că durerea e mai tare decât mine?!  N-o să mă duc la doctor din prima ca o babă isterică. Rabd și trece.  În mod distractiv, iacă și studiul care dovedește de ce mor bărbații mai devreme decât femeile. Nu, nu pentru că le mănâncă femeile ficații, ci pentru că nu se duc la medic decât când îi mână durerea zdravăn din spate (adică minimizează semnificația simptomelor).  Fapt dovedit și de constatarea că și femeile (din ce în ce mai numeroase, de altfel) care au aceeași atitudine, au aceeași problemă.

Să trecem mai departe la imaginea de sine sau altfel spus la preocuparea pentru aparențe.  Atunci când mă port de parcă aș fi puternic (de de fapt sunt nesigur) mă preocupă intens ce cred ceilalți despre mine. Chiar dacă n-o arăt sau dacă declar că nu îmi pasă.

Ajungem la umflatul în pene (sau academic vorbind, mascarea nesiguranțelor) adică nevoia de a-mi scoate în evidență realizările sau de a-i determina pe ceilalți să o facă. Lucru care nu face decât să încerce să mascheze îndoiala despre valoarea mea personală sau profesională. Oamenii siguri de sine sunt mai degrabă confortabili cu „slăbiciunile” lor și înclinați să încerce să le gestioneze, nu să le ascundă.

Intoleranța la eșec  ar fi următorul item pe listă. Problema este că, dacă nu vreau să greșesc  nu înseamnă că nu o să greșesc ci doar că voi demara mai puține lucruri în încercarea de a nu greși. Așa că dacă mă port de parcă aș fi puternic voi mai degrabă tentat să povestesc despre abilitățile mele sau să le dovedesc în situații pe care le cunosc îndeaproape și nu să le pun în practică învâțând lucruri noi.

Ultima pe listă este nevoia de control. Dacă sunt adeptul principiului conform căruia „nimic nu emai bun decât ce-și face omul cu mâna lui” atunci probabil că voi tinde să încerc să controlez acțiunile oamenilor din jurul meu. Eu numesc fenomenul micromanagement relațional. Adică tendința de a ști în amănunt ce fac sau ce gândesc oamenii din jurul meu. Dacă mă simt puternic atunci știu că mă voi descurca, dacă mă port de parcă sunt atunci încerc să aflu din timp și în detaliu cu ce anume aș putea să mă confrunt.

Concluzia? Ahile cât era el de  Ahile, avea și el călcâiul lui sensibil. Și ce l-a dus la pierzanie nu a fost faptul că-l avea ci că îl ascundea. Așa se face că, paradoxal, să fii puternic înseamnă să-ți arăți sensibilitățile și să te strădui să le rezolvi. Dacă încerci doar trecerea lor pe sub radar, nu ești puternic(ă) ci doar de porți de parcă ești.

 

(fotografie:  https://ro.pinterest.com/michelleahorner/epic-cats/)