Creierul uman și paradoxul – De ce unele lucruri merg de-a-ndoaselea?

de ce unele lucruri merg de

Nu știu dacă v-ați gândit vreodată de ce nu ne iese întotdeauna ce ne dorim. Sau mai precis, de ce, câteodată, iese exact invers. Adică de ce, în ciuda faptului că am insomnie și aș da orice să dorm, deși mă încăpățînez să mă perpelesc în pat, uitându-mă cu disperare la ceas și îngrijorându-mă cum o să mă descurc mâine, în timp ce mă strădui din greu să nu mâ gândesc la nimic și tot ce pot face e să mă gândesc la ceva, de ce toate astea nu funcționează. Sau poate de ce, atunci când mi se „pune pata” pe cineva și „nu mai pot trăi” fără el sau ea și las să se vadă asta, el sau ea fug de rup pâmântul?  Sau de ce, din ce mă feresc de fricile mele în loc să le accept, nu fac decât să le agravez? Și nu în ultimul rând de ce, din ce se încăpățânează cineva să mă ajute să mă las de fumat, de aia e mai greu să o fac? Ei bine, iată răspunsul metaforic: creierul uman iubește paradoxul și se distrează  de minune folosindu-l. Cum face asta? Există vreo forță ocultă care determină lucrurile astea, vreo soartă care decide pentru noi? Păi să vedem, în ordine.

Să începem cu insomnia. Dacă renunți să mai vrei să dormi, o să te trimită la culcare. Cum funcționează? Simplu. Creierul nostru nu se poate ocupa pe mai multe lucruri odată. În mod distractiv, în insomnia repetată factorul favorizant este îngrijoarea generată de întrebarea „ce mă fac dacă nu dorm?”  Principiul din spate este acela că avem un creier cu spirit de răspundere. Face lucrurile bine dacă le face pe rând, așa că dacă am apucat să mă îngrijorez că nu dorm se va ocupa cu îngrijorarea nu cu somnul. Nu întâmplător, pentru rezolvarea insomniei clienții mei la terapie capată sarcini care au legătură cu a sta treaz, nu cu dormitul.

Să trecem la „vreau neapărat să fiu cu tine”. Poate că vă sună cunoscute teoriile gen „Sex and the City” în care ți se recomandă să te joci „de-a indisponibila” pentru a-i trezi interesul. Ei bine, e corect. Pentru că asociem automat valoarea cu gradul de indisponibilitate.  Adică, ai nevoie să devină ok să nu obții ca să poți obține, fiind dovedit faptul că înverșunarea determină alegeri care ne indepărtează de obiectul înverșunării.

Urmează frica. Ai crede că dacă vrei să nu-ți fie frică ai nevoie să te îndepărtezi de obiectul preocupării tale anxioase. Dar, în loc ca asta să liniștească, nu va face decât să crească nivelul anxietății.  De ce? Pentru că evitarea te împiedică să găsești dovezi care să contrazică axiomele dictate de anxietate. Ți-e frică să zbori cu avionul. Ar trebui să fie simplu. Nu mai zbori, nu-ți mai e frică.  Nu e însă așa. Nu evitarea rezolvă problema ci expunerea sistematică și gradată la stimul (în cazul cu pricina zvorul cu avionul).

Și așa ajungem la ultimul exemplu, cel cu lăsatul de fumat. Logic ar fi ca, din ce insistă omul, de asta să fie mai simplu să mă las de fumat. Dar nu, nu e deloc așa. Pentru că îmi oferă ajutor iar eu nu de ajutor am nevoie ci de acceptarea neputinței mele de a renunța la obicei, pentru ca apoi să pot să învâț comportamente alternative și, de preferat, mai sănătoase. Altminteri ce rost are să te lași de fumat pentru a te apuca de băut.

Paradoxuri de tipul ăsta există și nu toate sunt atât de benigne. A crede obsesiv în gândirea pozitivă se poate întoarce împotriva ta pentru că de vreme ce  trebuie doar să gândești pozitiv pentru a fi sănătos, bogat sau fericit, când nu obții rezultate e doar vina ta pentru că ai gândit greșit sau n-ai crezut destul, așa încât în loc de ceea ce cauți, creierul tău trimite vinovăție în loc de vreun efect placebo sau alt tip de „minune”.

Găsiți aici și aici și alte tipuri de „glume cerebrale”. Că de aia zic că, până la urmă,  depinde fiecare dintre noi dacă avem o minte-n cap sau doar un cap în minte.

(imagine: oddstuffmagazine.com)