„Critica este unica formă validă de autobiografie”, spunea Oscar Wilde. Corect, dar nu de ce ați crede ci pentru că actul de a critica spune mai multe despre cel care critică decât despre cel care este criticat. Doar că de obicei nu prea apucăm să ne uităm la cel care critică pentru că ne atinge în două puncte vulnerabile. Primul este acela că scopul criticii este acela de a obține altceva de la noi decât suntem pregătiți să oferim (și nu ne place deloc să pierdem din libertatea de a fi cine vrem). Cel de-al doilea este că atunci când suntem criticați ne simțim devalorizați (și nu ne place deloc să ne pierdem din valoarea personală). Care este psihologia criticii? Și, de vreme ce nouă nu ne place, de ce o facem altora?

Critica este o modalitate eficientă de apărare. Deși rareori ne exprimăm adecvat, nu criticăm o persoană ci ceva ce persoana spune sau face. Avem deci nevoie să interpretăm ceea ce face celălalt ca fiind împotriva noastră pentru că  ne încalcă valorile, ne pune în pericol ordinea lucrurilor, ne pătează imaginea sau orice altceva. Ceea ce face important ca atunci când sunt criticat să încerc să aflu care este, de fapt, problema emoțională sau practică a celui care mă critică. În plus, criticile se iscă mai ales ca un comentariu la o diferență apărută sau percepută ca fiind acolo, dintre mine și cel care mă critică. De asta mai spun eu, că uneori, după ce te uiți la care sunt diferențele dintre tine și criticul tău, critica devine brusc o veste bună.

În fine, e clar pentru toată lumea că reacționăm diferit la critică. Unii dintre noi ne pricepem să luăm ce ne folosește din mesajul critic și să nu băgăm în seamă restul. Alții dintre noi ne simțim zdrobiți și profund răniți. Practic, din punct de vedere al modului în care reacționăm la critică, ne împărțim în câteva modele.  Primul este „auto-crucificatorul”, adică cel care pe dinafară nu prea arată mare lucru dar care apoi se întoarce împotriva propriei persoane și se auto-învinuiește cu spirit de răspundere. Al doilea este „auto-convingătorul”. Reacția aparentă nu este mult diferită de modelul precedent dar deosebirea este aceea că nu se auto-învinuiește ci își caută justificări și circumstanțe atenuante, pe care le verbalizează ca scuze. Al treilea model este cel al „auto-apărătorului”. Modelul acesta vine cu o oarecare vizibilitate a reacției, criticatul încercând  să contra-argumenteze asumarea respunsabilității.  Mai apoi, nu-și va bate prea tare capul cu ceea ce a auzit și va sfârși prin a crede că cel care critică greșește. Ultimul model este cel al „căutătorului” adică modelul la care reacția implică formularea de întrebări menite să-l ajute să se lămurească despre ce este vorba și dacă poate corecta ceva fie din ceea ce face, fie din percepția celui care îl critică. Este dispus să îți asume responsabilitatea, dar nu va face acest lucru decât dacă găsește critica validă.

Care sunt principiile pe care avem nevoie să le adoptăm pentru a putea face față mai puțin șifonați atunci când suntem criticați? Primul ar fi principiul conform căruia „nimeni nu e deștept toată ziua”,  iar asta e valabil și pentru fiecare dintre noi. Este deci în regulă să greșesc și să primesc feed-back negativ uneori. Al doilea, este cel conform căruia înveți să faci diferența dintre „cine ești și ce faci”. Asta te ajută să conștientizezi că lumea nu te critică pe tine ci ceva ce tu faci sau spui. Combinat cu faptul că nu putem fi deștepți toată ziua ci doar în general, asta ajută să fie ok să mă port ca un prost, chiar dacă, în general, sunt inteligent.  Al treilea, este cel care ne spune că „fiecare are dreptul la percepțiile lui”și mă îndeamnă să explorez, prin întrebări, ce anume din ce am făcut sau am spus a condus la verbalizarea criticii. Al patrulea este acela conform căruia „diferențele comportamentale și de valori se caracterizează negativ”. În consecință, după cum spuneam și mai sus, am nevoie să iau în considerare diferențele dintre mine și omul din fața mea înainte să mă panichez că fac ceva greșit sau să decid dacă și ce vreau să fac diferit pe viitor. Penultimul, este acela conform căruia „există viață și după greșeală”. Acesta din urmă mă ajută să văd că greșeala este precursorul progresului și să iau, atunci când este cazul, ce e bun din critica pe care o primesc.

Concluzia? „Critica e inevitabilă” așa că dacă vrei să o eviți,  e simplu. Pentru că, vorba lui Aristotel tot ce trebuie să faci este „să nu spui nimic, să nu faci nimic și (mai ales) să nu fii nimic”.

(imagine: hongkiat.com)