Atunci când o emoție devine prevalentă se poartă ca și cum ar fi un terorist. Subordonează multe dintre procesele interne, mentale și comportamentale deopotrivă. Frică, furie, bucurie sau dragoste, nu contează. Emoția ia în posesie dialogul tău interior și percepția ta despre lume. Dragostea îți șoptește la ureche că ea este îndeajuns și te face să ignori semnalele de alarmă pe care ajungi să le vezi doar în nefericirea de mai târziu. Frica te face să simți că vine sfârșitul lumii și că nu ai nicio șansă să scapi și te determină să te porți ca și cum sfârșitul e acolo, iminent.  Procesul prin care o emoție se tranformă dintr-un musafir care se poartă firesc  care vine dar mai și pleacă într-un terorist care se instalează cu arme și bagaje și îți dictează ce să spui sau ce să faci, e unul subtil. Dar subtil așa cum este face diferența între îngrijorare și anxietate, între bucurie și manie, între tristețe și depresie.

Astăzi, mi-am propus să intru puțin în detalii despre felul în care tristețea ne răpește realitatea și despre care sunt semnele că nu poți avea încredere în viziunea ta despre lume pentru că nu este viziunea ta ci a depresiei.

Primul lucru pe care îl face depresia este să scoată în evidență toate evenimentele negative. Și dacă ar face doar atât, tot ar fi bine. Dar se mai petrece ceva – așa cum spunea Lee H. Coleman, evenimentele negative par să devină stabile și globale. Adică nu numai că depresia alege stimulii negativi dar și generalizează prin concluzii. Un prieten care nu răspunde la telefon devine astfel o declarație-concluzie de genul „nimănui nu-i pasă de mine”.

Mecanismele prin care funcționează procesul de mai sus se numesc distorsiuni cognitive. Cele pe care le folosește depresia (ne spune tot Coleman) se învârt în jurul a trei concepte: resemnare, neajutorare, inutilitate și incapacitate. Distorsiunile cognitive ne pot  schimba realitatea și percepția despre viitor atât de dramatic încât să se manifeste comportamente auto-distructive – de la refuzul de a apela la ajutor, la izolare, înfometare sau chiar sinucidere. Le găsiți mai jos pe cele mai comune:

“E doar vina mea că am ajuns în starea asta” Chestia e că depresia nu e o alegere. Nu alegi să fii depresiv, ci se instalează o depresie. Nu alegi nici să faci viroză și nici carii. Mare parte din factorii de influență în depresie țin de genetică, de copilărie sau de alți factori de mediu care nu pot fi influențați de trăitorul depresiei. Problema este că odată ce ajung la concluzia că e vina mea, devine cumva logic și că îmi merit soarta și că nu merit să fac nimic pentru a ieși din starea de tristețe profundă.

“Nu mai sunt în stare de nimic” Tristețea profundă îți descarcă bateriile. Aproape complet. Un duș, un coborât din pat, un zâmbet devin similare cu a urca pe Everest. Iar asta nu face să decât să adauge la sentimentul de devalorizare și de inutilitate. Adevărul este însă că, de cele mai multe ori, există cineva dispus să ajute și să înțeleagă că ți-e greu să faci chiar și cele mai simple gesturi și că uneori, videcarea începe cu cel mai mic pas pe care ești dispus să-l faci.

“Nu o să mă mai pot bucura niciodată ce nimic” Depresia parazitează întreaga paletă de emoții. În plus, noi tinde să ne previzionăm starile emoționale viitoare pe baza celor pe care le trăim în prezent. Și, la fel cum atunci când mă îndrăgostesc știu că o să dureze toată viață, voi tinde să cred că nu mai există în viitor decât tristețea. Doar că pe lumea asta toate trec. Și dragostea, dar și tristețea.

“Nu sunt în stare să găsesc o rezolvare” Depresia afectează capacitatea de a rezolva probleme și a a găsi soluții. De aici derivă și comportamentele auto-distructive. De la credința că nu există nicio rezolvare, credință indusă de depresie.  Sfârșitul lumii nu vine însă aproape niciodată. Ai doar nevoie să împrumuți o pereche de ochi pentru a vedea soluțiile.

Concluzia? Depresia este o boală. Pe lângă simptomele emoționale și fizice, interferează cu funcționarea corectă a creierului tău și îți afectează gândirea distorsionând imaginea lumii înconjurătoare și contopindu-se cu imaginea ta de sine. Depresia te minte.  Tu nu ești depresia ta. Ești doar afectat de depresie. Odată ce înțelegi că e diferită de tine și nu te definește, acesta este primul pas să poți lupta cu ea.

(imagine: confusedconfuser.wordpress.com)