Cine e șeful? Tu sau furia ta?

by Leave a Comment

cine e seful tu sau furia ta

Așa cum am promis, astăzi discutăm despre cum ne putem stăpâni furia și cum o putem manifesta  fără să arătăm ca Hulk. Spuneam în articolul de săptămâna trecută că furia este o emoție normală. Nici bună, nici rea. Firească.  Totuși, dacă devine explozivă sau cronică, așa firească cum e ea, poate avea consecințe serioase pentru propria persoană și pentru relațiile mele sau pentru cariera personală.

Să începem prin a demonta câteva dintre miturile despre furie.  “Nu e sănătos să îți reprimi furia. Furia trebuie exprimată”. Adevărul este că, deși e adevărat că reprimarea furiei nu ajută la sănătate, nici exprimarea ei fără rețineri și după cum îmi poate dicta impulsul de moment, nu e mai sănătoasă. Nici pentru mine, nici pentru relațiile mele. Mai mult, izbucnirile de furie nu fac decât să agraveze problema de fond. “Furia, agresivitatea și intimidarea te ajută să îți impui punctul de vedere”. Probabil că da, dar pe moment. Cu furie și agresivitate obții frică, nu respect și nici înțelegere. Așa că cel din fața ta poate concluziona că “a înnebunit marmota” și poate ceda din teamă sau din înțelepciune, dar rezultatul nu va fi de durată. “Furia e naturală și deci nu poate fi gestionată.” E adevărat că e naturală și firească. Doar că nu furia ne creează probleme ci comportamentele prin care o manifestăm. Iar pe acelea le pot controla. “Managementul furiei  presupune să înveți să-ți reprimi furia”. Complet greșit. Managementul furiei nu presupune să nu te mai înfurii pentru că acest lucru e imposibil. Ci presupune să înțelegi cum te înfurii, să înveți metode adaptative de a-ți gestiona supărarea și de a o exprima constructiv și fără victime colaterale.

Le ce ajută manegmentul furiei?  În primul rând, ajută la sănătate. Dacă a fi furios devine un mod de viață, atunci operezi constant la un nivel înalt de stres. Lucru care nu ajută nici imunitatea și nici tensiunea arterială.  În al doilea rând, ajută la menținerea neuronilor în bună stare. Furia este înalt consumatoare de energie psihică. Poate că vă amintiți că atunci când vă înfuriați zdravăn totul se tranformă într-o nebuloasă în care singurul lucru pregnant e furia. Nu vă mai puteți concentra, nu mai puteți avea o viziune de ansamblu a situației.  În al treilea rând, managementul furiei face bine la carieră. Pentru că odată ce furia e ținută sub control, poți opera cu lucruri precum critica constructivă, diferențe de opinie și negocierea creativă.  În plus, poți avea o șansă să inspiri respect profesional și nu teroare profesională.  Nu în ultimul rând, te ajută să îi transformi pe cei apropiați ție din victime colaterale în participanți benevoli la viața ta.

De ce ne înfuriem? La prima vedere ai crede că furia are legătură doar cu evenimentul  sau persoana din fața ta. Totuși, de cele mai multe ori, și mai ales dacă gestionarea furiei devine o problemă, furia este doar emoția de suprafață iar problema de bază este alta.  Sentimente precum cel de nesiguranță, de vinovăție, de rușine ori de vulnerabilitate pot fi, de fapt, motivele unei izbucniri necontrolate de furie.  În plus, de multe ori exprimarea furiei este mai acceptabilă social decât manifestarea rușinii ori a fricii.  Dacă, de exemplu, îți este aproape imposibili să accepți compromisuri sau dacă nu îți este la îndemână să exprimi alte emoții în afară de furie ori dacă iei personal orice opinie contradictorie, atunci probabil că furia este doar vârful icebergului. O copilărie dificilă sau o adolescență neînțeleasă de către părinți ori experiențe de viață dificile pot reprezenta partea nevăzută pe care se sprijină furia.

Dialogul interior, adică felul în care interpretez realitatea este și el un factor care poate favoriza accesele de furie.  Iată câteva dintre tiparele congnitive comune și disfunționale care ajută la tranformarea în Hulk.

  • Generalizarea – “Mă întrerupi ÎNTOTDEAUNA”, “NIMENI nu mă ia în seamă”, “Nu ții cont de mine NICIODATĂ”, “TOATĂ LUMEA mă ia în bătaie de joc”. Generalizarea are natura de a da impresia unei conspirații universale împotriva mea și, ca atare, mă face să mă simt încolțit și potențează furia.
  • Folosirea obsesivă a lui “trebuie” . Celebrul și deseori utilizatul “trebuie” vine cu nu numai cu un grad de inflexibilitate dar și cu o aparentă validare generală a ceea ce este, de fapt, doar un principiu personal. Exprimarea de genul “Trebuie să ajungi la timp” îți permite, mai apoi, să te înfurii justificat, în ciuda faptului că nu există vreo lege imuabilă care să interzică cetățeanului cu probleme de time management să rateze momentul precis al sosirii.
  • Citirea gândurilor și concluziile unilaterale – adică presupunerea complet eronată că tu știi ce gândește sau simte celălalt și că ceea ce a făcut a fost intenționat menit să te rănească. Ideea este că suntem ego-centrați, adică atenți la propriile persoane. Așa că, în relațiile cu ceilalți suntem beneficiari secundari sau victime colaterale. Rareori se trezește cineva de dimineață special pentru a ne face nouă probleme.
  • Căutarea nodului în papură – derivă, de regulă, din imposibilitatea de a exprima care este, de fapt, problema mea. Dacă colegul meu a fost avansat în locul meu, nu pot protesta direct dar îi pot face zile fripte. Sau dacă am nevoie de atenție sau afecțiune și nu le primesc de la partenerul de viață e mai simplu să mă asigur că penalizez orice urmă de dezordine produsă de el decât să îmi exprim vulnerabilitatea sau dependența emoțională.
  • Blamarea generală– de vreme ce oricine altcineva în afară de mine este vinovat de ceea ce nu-mi convine, e clar că e nedrept ce se petrece și devine firesc să fiu furios. Singurul lucru de luat în calcul cu blamarea generală este că atunci când doar alții par să fie de vină, cel mai probabil mă fac că nu văd care este responsabilitatea mea.
  • Sindromul buricul pământului – adică interpretarea realității ca fiind despre mine. MIE îmi taie calea în trafic, de MINE își bate joc, țipă la MINE. Există și alternativa în care înțeleg că ceea ce face sau spune un alt om, spune ceva despre el nu despre mine. Așa că probabil nu-mi taie mie calea, ci se grăbește sau așa merge el cu mașina,  nu de mine își bate joc, ci este needucat și își exprimă frustrarea neadcvat și nu țipă la mine ci  ridică vocea pentru a se face ascultat ori pentru a intimida.

Procesul de tranziție de la stadiul în care furia mă gestionează pe mine la cel în care eu îmi gestionez furia presupune mai mulți pași. De la identificarea problemelor din spatele furiei mele, la câștigarea obișnuinței unui dialog interior care să faciliteze o intensitate gestionabilă a furiei și încheind cu exersarea unor modalități  de exprimare a nemulțumirii prietenoase, constructive și, mai ales, în timp util.  Spuneam mai sus că furia este înalt consumatoare de energie. Oare câte lucruri ai putea face cu energia pe care astăzi o investești în furie și în managementul consecințelor ei?

(imagine: sonypictures.com)

Furia – dacă tot de înfurii, fă-o cu stil…

by Leave a Comment

cum să te înfurii contructiv

Ok, toți ne înfuriem din când în când. Unii semeni de-ai noștri chiar se pricep să ne apese butoanele corecte. De la cel (sau cea) care îți taie calea în trafic, la funcționarul public ciufut, la colegul de serviciu care nu-și face treaba și până la soacra care e omniprezentă sau partenerul de cuplu care își aruncă ciorapii sub scaun. Sau orice altceva te face pe tine să vezi roșu în fața ochilor. Suntem diferiți. În comportamente, în valori, în principii. Asta se lasă, inevitabil, cu călcat pe nervi. Furia este o emoție. Nici bună, nici rea. Normală. În special atunci când ești tratat necorespunzător ori nedrept. Nu furia în sine ne crează probleme ci felul în care o exprimăm. Mie mi-a plăcut clasificarea lui Ronald Potter-Efron, pe care am adaptat-o pentru voi. Carevasăzică, tu cum te înfurii?

Să începem cu stilul „grenadă fără cui”.  Dacă acesta este stilul tău, atunci e nevoie de ceva efort să te scoată cineva dintr-ale tale, dar când o face, se petrece brusc și merită tot efortul. „Mai lași încă o dată vasele nespălate, îmi fac bagajele.”  Asta ar fi propoziția, dacă mai rămân vase de spălat și nu doar de măturat.  Ai achiziționat acest stil probabil pentru că ai fost învățat că nemulțumirile se tolerează, nu se exprimă. Așa că taci, taci, TACI până când volumul frustrării ajunge la valoarea de avarie și aruncă cuiul de la grenadă.  Pe vremea când explodează situația nu mai ai resurse să încerci să înțelegi ce se petrece așa că probabil că sfârșești prin a spune și face chestii de care mai apoi îți pare rău. Pentru tine, exprimarea  furiei se va lăsa cu o senzație eliberatoare, pentru primitor doar cu sentimente rănite și cucuie relaționale.  Ce ai putea face? În primul rând să înveți să vorbești la timp. Varianta „mă supără foarte tare ce faci” are șanse să fie mai eficientă decât  „ ești un/ o*&^%$$*#”.

Stilul „responsabilul universal” adică cel în care te înfurii doar pe tine. Pentru că, indiferent ce fac ceilalți, tu nu ai știut cum să faci să fie bine. Un stil care se caracterizează prin abuzarea propriei persoane. „M-a pocnit, dar eu l-am provocat. Nu sunt în stare să fac față unei căsătorii. Nu sunt o nevastă destul de bună.” Dacă acesta este stilul tău predominant de furie, probabil că, undeva în decursul existenței, stima ta de sine a primit o lovitură zdravănă. Ocazie cu care ai concluzionat că e mult mai „safe” să fii furios pe propria persoană. Ce riști? Întoarcerea furiei predominant sau exclusiv către propria persoană nu va face decât să îți scadă și mai mult stima de sine și nu va fi în nici un fel un stimulent pentru cei de lângă tine să schimbe cât de puțin din comportamentele deranjante pentru tine.  Ce poți face? În primul rând să conștientizezi că, de vreme ce nu ești atotputernic, nu poți fi nici atot-responsabil.  Și apucă-te de lucru în direcția creșterii stimei de sine până la nivelul care îți va permite să calci, în mod responsabil, pe bătăturile celorlalți,

Stilul „zen fără frontiere”. Caracterizat prin repetarea sintagmei „sunt OK”, indiferent de ce se petrece în viața ta.  Chiar dacă simți că îți pocnește capul și că pe dinlăuntrul tău curge sânge , nu lași să se vadă decât o față zâmbitoare și cool. Adică îngropi orice furie cât de adânc se poate. Cum poți ajunge să ți-l însușești? Un anumit tip de educație tinde să îți transmită că e civilizat și de bonton să rămâi calm, indiferent ce se petrece. Sau poate că ai crescut într-un mediu exploziv, cu părinți care se certau sau deveneau violenți și ai ajuns la concluzia că o față zâmbitoare poate calma conflictul. Ce pierzi: una dintre funcțiile furiei este să mobilizeze resurse eliberatoare de constrângeri.  Și aici, pierzi posibilitatea de a trimite un impuls suficient de puternic pentru a determina schimbarea comportamentului celorlalți. De vreme ce ești ok, de ce ar face vreun efort să se schimbe? Furia rămasă ne-exprimată își găsește deseori o cale de manifestare în comportamentele auto-distructive sau adictive cum ar fi de exemplu dependența de cumpărături, mâncatul compulsiv sau anorexia. Ce poți face? Să înveți să spui ce anume te derajează. Până la urmă, cum își pot cere ceilalți scuze dacă nu faci vizibil faptul că ai fost deranjat?

Stilul „sarcastic” reflectat prin replici de genul „și ce dacă ai venit cu 40 de minute mai târziu, am avut timp să memorez toate prețurile din vitrina mall-ului” și caracterizat prin exprimarea pasiv-agresivă însoțită de umor.  Cum se achiziționează? Cel mai adesea ca urmare a unei combinații dintre credința că nu e chiar în regulă să-ți exprimi nemulțumirea direct și cea că, dacă omul se supără, tu ești vinovat. Așa că alegi să le spui indirect ce te derajează, sub forma unei glume. Dacă se supără nu e problema ta, doar ai făcut o glumă, nu? Ce riști? Sarcasmul nu e umor ci agresiune, deci nu e amuzant ci rănește. De altminteri derivă din grecescul σαρκάζειν care înseamnă a rupe carne, scrâșni dinții, vorbi cu amărăciune. Ce ai de făcut? Să schimbi stilul de comunicare și să descoperi că îți poți exprima nemulțumirile într-un mod mult mai constructiv și prietenos.

Stilul „incognito” adică atitudinea pasiv-agresivă. Cea în care disociez acțiunea care m-a nemulțumit de răspunsul meu.  Cum se achiziționează? Ca urmare a evitării confruntării directe. Dacă partenerul nu spală vasele, nu are rost să îl confrunți ci nu mai vorbești cu el sau uiți să îl trezești a doua zi, deși știi că are o întâlnire importantă. Ce riști? Să-ți petreci viața asigurându-te că ceilalți nu primesc ce-și doresc, în loc să te strădui să capeți ce te face pe tine mulțumit.  Ce ai de făcut? În primul rând să înveți să comunici direct ce anume te nemulțumești și să ceri ajutor atunci când ai nevoie de el.

Stilul „furia ca mod de viața” adică momentul la care frustrarea și nemulțumirea se consolidează într-o stare continuă de furie și agresivititate. Cum ajungi aici? Punctul de plecare e un motiv major și ne-exprimat de nemulțumire.  Poate că e vorba despre promovarea nejustificată a colegului, despre care simți că nu poți vorbi deschis dar care te face face să fii continuu fuios pe acesta și/sau pe ceilalți colegi și, de ce nu, chiar și mult mai puțin tolerant cu lucrurile care te derajează la partenerul tău. Ce riști? O etichetă din partea celor din jur sau rănirea celor care au parte de furia ta în mod nejustificat. Cum poți remedia situația? Făcând pace cu motivul real de nemulțumire.

Dacă acum m-am preocupat de stil, săptămâna viitoare vă propun o discuție despre metodele prin care poți trece de la stadiu în care te înfurii când vrea frustrarea ta la cel în care te înfurii când și dacă vrei tu. Adică vă pregătesc un articol despre managementul furiei.

(imagine: genius.com)

Țipați? Bravo. Dar la ce vă folosește?

by Leave a Comment

tipi dar la ce foloseste

Un mare învățat și discipolii lui trec pe lângă un râu unde membrii unei familii numeroase țipau unii la alții. Învățatul își întreabă discipolii: „de ce țipă oamenii unii la alții atunci când se înfurie”. Discipolii se gândesc o vreme, apoi unul dintre ei spune: “pentru că, atunci când ne pierdem calmul, țipăm”. “Dar de  ce e nevoie să țipăm atunci când persoana este chiar lângă noi? Până la urmă îi poți spune ce vrei să spui cu amabilitate și o să te audă”. Discipolii se tot gândesc dar nu găsesc nimic de spus. Învățatul continuă… “Când doi oameni se supără unul pe celălalt, inimile lor se îndepărtează una de cealaltă. Din ce ești mai supărat, de asta ai nevoie să țipi mai tare pentru a putea să compensezi distanța. Așa că, atunci când ne supărăm avem nevoie să fim atenți să nu mărim distanța dintre cele două inimi sau va veni o zi în care nu vom mai găsi drumul de întoarcere.” Deci, dacă țipați.. La ce vă folosește?

Mie mi se pare că povestea ne spune simbolic că nu țipăm la ceilalți ci țipăm pentru noi. Pentru că nu ne simțim ascultați, luați în seamă, luați în considerare. Frustrarea, iritarea sau furia apar atunci când lucrurile nu se întâmplă cum vrem noi. Mai precis când cineva (sau ceva) nu face ce vrem noi. Spun sau ceva, pentru că eu tind să cred că vă puteți aminti care e ultima dată când vi s-a blocat laptop-ul și ați pierdut tot ce ați muncit. Spuneți voi că nu se simțea de parcă laptop-ul avea ceva cu voi.

Ridicatul vocii și punctul culminant, țipatul, apar ca reacție la internalizarea faptului că nu voi primi ceea ce așteptam sau mi se cuvenea. Reacția standard presupune două procese cognitive iraționale și rigide: (1) că numai eu am dreptate și doar celălalt greșeste și (2) că el/ea sunt singura piedică în calea obținerii a ceea ce-mi doresc. În plus, învățăm din experiență că ridicatul vocii intimidează și că avem mai multe șanse să obținem ce vrem.

Acesta este motivația reală a țipatului la alții. Doar că se știe că nu e suficient să ai o motivație ca să îți și ajute la ceva ce faci. Și poate că aparent obțin pe loc ce îmi doream, dar cu ce preț?

Să începem cu țipatul la copii. Îi sperie. Și nu doar când țipătul li se adresează direct, ci și atunci când părinții țipă unul la altul. Iar dacă se sperie, înseamnă că nu mai sunt atenți la ce vorbim cu ei. Așadar, morala parentală care ne zgâlțăie la geamuri e inutilă, din punctul de vedere al mesajului. Dacă ajungem în situația în care copilul devine imun la țipete, e doar probabil pentru că le-a auzit destul de des până atunci. Adică a devenit imun. Și la țipat dar și la restul stimulilor care au vreo legătură cu ascultarea părintelui în chestiune. Va deveni din ce în ce mai greu de controlat și de determinat să facă ce se așteaptă de la el.

Nici în relaționarea cu adulții țipatul nu folosește cine știe ce.   Răspundem la emoții cu emoții. Deci dacă țip la cineva am două mari variante – se sperie sau se înfurie. În niciuna din ele nu va fi disponibil pentru mesajul meu. O ceartă e doar un joc de ping-pong cu emoții. Soluțiile au nevoie de rațiune iar asta presupune că emoțiile sunt la un nivel ușor de gestionat. Țipatul răcorește sau calmează, dar cu ce preț? Cu prețul spaimei celuilalt? Sau al intimidării lui? Obțin ce vreau. Acum poate că da. Dar credeți că se termină aici? Sau cel care cedează plătește, după posibilități, și el un preț. Moneda se va numi nefericire, frustrare sau frică. Oricare i-ar fi numele, va fi reinvestită în relația cu mine. Eu cred că merită refomulat îndemnul: gândește-te de zece ori înainte să țipi o dată.

Tehnici de managementul furiei există. Asta de nu vă descurcați și singuri, vorba învătatului, să stați atât de-aproape de oameni încât să vă audă fără să țipați.

(imagine: www.scottishleftreview.org)