Mie îmi place să spun că sacrificiul este o mâncare, de cele mai multe ori, nesolicitată, care se dă cu lingura și se scoate cu coada.  Și îmi mai place să spun că motivele pentru care facem lucruri sunt ale noastre. Ceilalți sunt beneficiari secundari sau victime colaterale.  Așa se face că, punând cele două cugetări la un loc, ne ducem către explorarea posibilității ca sacrificiul să fie tot o formă de egoism, doar că mai puțin vizibilă ca atare.

Să vedem… Ce face un egoist? Ia decizii pentru el însuși, de care beneficiază personal. De regulă, nu îi întreabă pe ceilalți și nu îi ascultă dacă nu sunt de acord cu el. Are beneficii directe din ceea ce face.

Ce face cineva care se sacrifică? Începe prin a lua o decizie pentru propria persoană. Fapt că decizia aceea presupune să se lase pe el deoparte și să pună pe altcineva în loc, nu face decizia mai puțin personală.

De  ce face asta, care e beneficiul? De cele mai multe ori pentru a-și întreține o anumită părere sau imagine despre sine.  Și deloc de neglijat, poate face asta în timp ce pare că nu e egoist. De cele mai multe ori, cel care se sacrifică nu întreabă pe nimeni. Nici măcar pe beneficiarul presupus al sacrificiului. Care poate dacă ar înțelege despre ce e vorba și că prețul sacrificiului este fericirea celui care face gestul, venită la pachet cu regretele și reproșurile aferente, ar prefera varianta fără sacrificiu.

Să luăm scenariul tipic al sacrificiului parental. Adică cel al adultului care odată devenit părinte decide să nu mai țină cont de propria viață ci doar de cea a copilului. Își lasă propriile interese de viață (profesionale sau personale) deoparte aproape integral și se dedică copilului.  Copilul primește astfel, odată cu sacrificarea acestora și responsabilitatea de a face să merite acest sacrificiu. Primește simbolic și menirea  de a împlini viața netrăită a părintelui. Ce se întâmplă, de regulă, la prima deraiere semnificativă  a copilului de la drumul dorit, este că părintele va simți nu numai anxietatea firească a unui părinte responsabil ci și presiunea de a nu-și rata propria viață prin intermediul copilului.

Am văzut părinți care au preferat să se dedice creșterii copilului dar care au înțeles că au făcut asta pentru propria lor bucurie și împlinire. Copiii lor nu au fost beneficiarii vreunui sacrificiu ci doar al dragostei și atenției. Dar am văzut, cu mult mai des, varianta sacrificată de părinte. Deși nu au fost întrebați dacă doresc viața părintelui și presiunea de a o duce la îndeplinire, copiii au primit-o oricum. Cu tot cu imposibilitatea de a o pune în practică , de vreme ce nu poți face să merite viața altcuiva.

Eu zic că dacă tot mă las pe mine deoparte aș face bine să-nțeleg că singurul beneficiar al gestului sunt eu.  Și, înainte să fac sacrificiul meu cadou cuiva, ar fi un gest lipsit de egoism, să-ntreb beneficiarul dacă își asumă, pe lângă sacrificiul meu, și partea în care va primi frustrare, reproșuri și așteptări obligatoriu de îndeplinit.

Că de aia zic, că egoistul adevărat are un mare avantaj. Nu se sacrifică. Și dacă se cunoaște bine pe sine, îi respectă și pe ceilalți și înțelege că ia decizii numai pentru el. Va face astfel gesturi conștiente prin care se împlinește și își trăiește viața din plin alături de ceilalți și nu prin intermediul lor.

(imagine: http://marloluigijoble.blogspot.ro/)