Probabil că ați fost cel puțin o dată în viață în situația în care să băgați de seamă că, într-o anumită împrejurare, procedați în mod repetat la fel, deși aveți dovezi precedente că felul în care procedați nu ajută și rezultatul nu vă convine. Exemple ar putea fi multiple… De la „nu știu cum fac dar sfârșesc în același tip de relație”, la „nu știu ce ce întâmplă dar dau doar de oameni care îmi spun ce să fac” sau „deși fac tot ce ține de mine, ceilalți nu mă apreciază”. Deci, de ce nu învățăm din greșelile noastre? Deși e tentant să luăm în considerare existența unei conspirații universale care aliniază planetele alegerilor noastre într-un fel care nu depinde de noi, de cele mai multe ori este vorba de intrarea în acțiune a ceea ce (academic) se numește o schemă disfuncțională timpurie.
Mie îmi place să le numesc „fișiere executabile” sau, mai pe scurt, „exe-uri”. Asemenea fișierelor executabile, se declanșează printr-un click (vezi eveniment, situație) iar odată ce intră în acțiune nu mai poți face mare lucru, decât să aștepți să termine ce au de făcut. Și tot asemenea lor, uneori ai de umblat mult prin hard-disk-ul personal până să reușești să afli de unde se lansează și cum se dezinstalează. Așa se face că uneori, vorba unui client de-al meu, „mă uit la mine în timp ce fac lucruri, îmi dau seama că fac de fiecare dată la fel și știu că nu mă ajută deloc, dar nu mă pot opri”. Haideți să vedem un pic care este povestea schemelor disfucționale timpurii .
Aș începe prin a menționa că mare parte dintre noi suntem fericiții posesori ai unor astfel de exe-uri. Le achiziționăm de mici, ca urmare a faptului că, una sau mai multe dintre nevoile noastre emoționale nu au fost adresate corespunzător în copilăria timpurie. Aceste nevoi sunt universale și sunt cuprinse în cinci categorii: (1) atașamentul securizant (nevoia de siguranță, stabilitate, valorizare și acceptare); (2) autonomie, competență și simțul identității; (3) libertatea de exprimare a nevoilor și emoțillor; (4) spontaneitate și spirit ludic; (5) limite realiste și auto-control. Ce ne deosebește pe unii de ceilalți este intensitatea nevoii de a le satisface. În funcție de această intensitate, din interacțiunea dintre copil și mediu se naște, mai degrabă, frustrarea decât îndeplinirea acestor nevoi. Cum se explică? Nu din rea-voința părinților. Ci pentru că, odată ajunși părinți, ne putem învăța copiii doar ce știm și noi. Așa că dacă, de exemplu, eu nu pot să îmi exprim liber nevoile și emoțiile, nu voi ști să îmi învăț copilul cum se face asta. Ideea este că din combinația dintre părinți, personalitatea copilului și mediul înconjurător (unele scheme se pot achiziționa mai târziu), ajungem deseori la maturitate cu un număr oarecare de fișiere executabile.
Cum se manifestă? Prin tipare comportamentale. Altfel spus printr-un același tip de comportament ca răspuns în fața unui anumit tip de situație și păstrarea comportamentului chiar dacă primesc feedback negativ din mediu. Primul exemplu la care mă gândesc ar fi un comportament pe care îl surprind deseori. Acela al apelurilor insistente, în situația în care apelatul nu răspunde. În care cel care sună obsesiv își dă seama undeva, în adâncul conștiinței, că e total inutil să suni de zeci de ori, dar nu se poate abține. Alt exemplu poate fi acela în care îmi aleg, în mod constant, parteneri care nu țin cont de punctul meu de vedere sau care sunt imprevizibili.
Ideea este că, fiecare dintre aceste scheme vine cu o axiomă despre lume și viață. Schemele din categoria atașament vin cu mesaje de tipul „pot fi părăsit oricând” sau „nu mă înțelege nimeni”. Cele din categoria autonomie cu mesaje de genul „nu sunt bun de nimic” sau „oricând se poate întâmpla ceva” ori „nu ești în stare să iei decizii singur”. În fine, fiecare schemă vine cu axioma ei specifică și în același timp personalizată de experiența și personalitatea purtătorului. Atât timp cât nu conștientizez schema, îi permit să acționeze, să facă alegeri care urmează să demonsteze axioma care o ține activă. În consecință, de vreme ce „pot fi părăsit oricând”, schema mă va determina să aleg partenerii de viață care îi demonstrează validitatea, adică pe cei indisponibili emoțional sau incapabili de atașament de durată. La fel, dacă mesajul schemei este „nu poți lua decizii singur” mă va îndrepta către oameni dispuși să decidă în locul meu, chiar dacă implică eventual ca eu să trăiesc viața altcuiva.
De ce nu învățam din greșelile noastre? Pentru că schemele disfunționale sunt, realist vorbind, inevitabile. Dar dacă încep să te împiedice să acționezi așa cum îți dorești, alegerea de a îți identifica fișierele executabile, de a le localiza și de a le dezinstala îți aparține.
(imagine: completecoach.pro)
Leave a Reply