Puține lucruri pe lumea asta sunt mai dureroase decât să te simți respins. Nu contează dacă este vorba de faptul că ești sigurul din grup care nu a fost invitat la petrecere sau că nu te-au ales pe tine pentru job ori dacă partenerul tău de viață (sau partenera) vrea să se despartă de tine sau dacă, deși nu pare să plece nicăieri, te critică de-ți merg fulgii. Doar intensitatea e alta, în funcție de cât de mult contează ce se petrece pentru tine. De unde ni se trage oare sensibilitatea la respingere? Să vedem…
Indiferent de subiect, să auzi “nu” se simte ca o ușă trântită peste degetele sufletului. Adică respingerea doare, doare al dracului de tare. La propriu. Studiile ne arată că atunci când ne simțim respinși se activează aceleași zone de scoarță care sunt responsabile și pentru procesarea durerii fizice. Cât despre durerea resimțită atunci când ne despărțim de partener, un alt studiu ne spune că durerea resimțită la vederea pozei persoanei care ne-a părăsit este similară cu aceea resimțită dacă îți verși cana cu cafea fierbinte pe mână. Nu este deci de mirare că se lasă cu deranj.
Mai mult, durerea nu este singura consecință a respingerii. De parcă nu ajungea că doare, se instalează și nesiguranța. Toate îndoielile despre propria persoană, inclusiv cele pe care le credeam rezolvate se activează brusc și încep să nu mai fiu sigur de valoarea mea. Fie situațional (adică personal sau profesional), fie în general dacă trauma este destul de puternică. Siguranța (inclusiv cea de sine) este o nevoie de bază așa că de aici încep să curgă și restul consecințelor – iritabilitate, stres, insomnie, dialog interior obsesiv cu privire la persoana (situația) care ne-a făcut să ne simțim respinși.
Acum, la fel de adevărat este că reacția noastră la respingere diferă. Unii dintre noi suntem hipersensibili, alții suntem mai (scuzată fie-mi exprimarea) nesimțiți. Carevasăzică nu toți cooperăm cu respingerea în același fel. Care să fie diferența? Studiile arată că persoanele cu o stimă de sine sănătoasă ies mai puțin șifonate atunci când sunt respinse. Ceea ce este valabil și pentru persoanele care se percep ca fiind influente social. Aici nu mă pot abține să nu remarc că poate de asta policiticienii par să fie insensibili la criticile cetățeanului de rând.
In fine, cum știi dacă faci parte din cei hipersensibili la respingere? Dacă ești cu ochii în patru și vânezi orice manifestare care poate fiind interpretată ca dezaprobatoare la adresa ta și dacă, oricât de neînsemnată ar fi aceasta, te afectează negativ. Sau dacă atunci când te simți respins te întorci împotriva ta și te auto-devalorizezi până când devii depresiv și terminat emoțional. Ori dacă orice experiență negativă în relația cu ceilalți capătă proporții de catastrofă. Toate acestea sunt semne că nu ești pregătit să faci față respingerii.
Problema este că, realist vorbind, respingerea face parte din viață. Pentru că suntem diferiți și pentru că tindem să credem că dreptatea este de partea noastră. Așa că n-are rost să încercăm să evităm respingerea ci doar să ne antrenăm să-i facem față, învățând să ne auto-valorizăm corect, având grijă de stima noastră de sine. Primul pas și cel mai important pas este resemnificarea respingerii. Dar despre asta – săptămâna viitoare.
(imagine: www.newappsblog.com)
Leave a Reply