După cum promiteam săptămâna trecută, să ne distrăm un pic astăzi pe tema mecanismelor și a modalităților prin care dăm semnificație realității și cum se leagă acest lucru de stresul nostru cel de toate zilele.
Mai întâi să vedem care sunt mecanismele. Care credeți că este definiția realității? – Ce vezi? Ce auzi? Ce simți? Sau ce întelegi din toate acestea? – Eu zic că ultima variantă este cea corectă. Să explic.
Suntem în permanență înconjurați de infinit de multe informații. Avem o gamă relativ variată de unelte care ne conectează la ce se întâmplă în jurul nostru (mai academic exprimat – analizori). Vedem, auzim, mirosim, simțim. Pe lângă toate astea, mai avem atenția. Ne folosim atenția ca pe un soi de lupă. Cu ea extragem din realitate ce ne interesează. Iar ceea ce ne interesează sau rezonează cu noi, e personal. Așa se face că, deși se-ntâmplă să vedem același lucru împreună cu un grup de oameni, detaliile pe care le reținem și ceea ce înțelegem din ce ne înconjoară e diferit. Pe lângă ce vedem sau auzim adăugăm semnificație. Semnificația e ca un soi de amprentă. Adică unică și personală. Pentru că ea reflectă experiența mea de până atunci (evenimente placute sau mai puțin plăcute cu realitatea din fața mea, concluzii, axiome, etc.) precum și ceea ce mă preocupă în momentul respectiv.
O să mă leg tot de exemplul cu maratonul (din articolul trecut). Mi-ar fi plăcut să pot să fac un soi de sondaj printre participanții de la marathon. Ca să văd câți dintre ei au mai înființat un cabinet în timp ce ajungeau la finish. Stomatologic măcar, că nu trebuie să facem psihoterapie chiar toți. Probabil că au fost și unii care pur și simplu alergau. Cred eu că e valabil pentru alergătorii din Kenya, căci la viteza pe care o aveau, din locul meu modest, pare cam imposibil să faci și alte chestii în același timp. Sunt sigură că alergau pe lăngă mine și semnificații mai complicate sau mai simple, probabil multe vise, pariuri cu propria persoană sau cu alții…
Și-acum să ne întoarcem la punctul de origine. La stres adică. În funcție de semnificația pe care o dau unui eveniment mă voi stresa mai mult sau mai puțin. Adică dacă, de pildă, povestea pe care mi-o spun e că la vârsta și cu pregătirea mea nu o să mă mai angajeze nimeni în veci, iar asta înseamnă automat că job-ul de acum e unica soluție de supraviețuire, voi fi cu stresul până la tavan la cel mai mic indiciu că aș putea greși ceva. Dacă e cazul, voi înghiți orice mizerie a șefului sau a colegului pentru că – nu-i așa – nu am altă soluție. Iar dacă mă trezesc cu perspectiva de concediere voi fi blocat și demoralizat, convins de dinainte de a mă apuca să caut că n-am nicio valoare și n-are niciun rost.
Morala? Există unele studii semnificative care ne demonstrează că IQ-ul e învins la puncte de încrederea în sine. Și altele, dar tot serioase, care demonstrează că felul în care semnific realitatea de zi cu zi acutizează stresul perceput peste nivelul de care am nevoie pentru a face față realității obiective. Adică, parafrazând o veche zicală, te poți trezi că “pe afară vopsești gardul, și-năuntru nu e leopardul”, ci puiul de pisică, ce-i drept tărcat, de la vecini.
(Imagine: http://lolkitten.org/)
