Ce găsim în căutarea fericirii

ce gasim in cautarea fericirii

 

 

 

 

După oarecare pauză,  să începem cu o temă de gândire, un film și o carte, ambele asortate la temă. În mare parte, meseria de psihoterapeut presupune să discuți cu oameni aflați în căutarea fericirii. La prima vedere, ai crede că-i încurajez să facă asta, așa-i? Ei bine, nu chiar.

Primul lucru pe care îl fac este să clarific niște alte chestii. Cum ar fi, de pildă, că fericirea nu presupune să fii tot timpul fericit. Ci să fii, în general, mulțumit de viața ta. Dacă fericirea devine o stare continuă, atunci se numește manie și e o problemă serioasă.  Dacă aspiri la fericire, e mai mult decât utilă capacitatea de a schimba lucrurile care nu-ți convin, precum și pe aceea ce a face abstracție de alea pe care nu le poți schimba, chiar dacă nu-ți convin. Altfel spus, fericirea este o existență umană în care trăitorul găsește un sens în experiențele lui pozitive sau negative, deopotrivă.

Următorul lucru de clarificat în incursiunea găsirii fericirii este acela că nu există emoții pozitive sau negative. Ci doar emoții. Și că a te feri ca dracu’ de tămâie de alea negative nu aduce fericirea ci doar consolidează și face prevalente emoțiile pe care le eviți.

Tot la fel de important este înțelegerea adevărului crud că suntem singurii trăitori ai vieții noastre, iar restul sunt privitori. De ce crud? Pentru că asta presupune că nu există un model universal de fericire. Nu numai că nu s-a născut ăla care să se uite pe geamul existenței mele și  să-mi spună mie (trăitorului) că pepenele (nefericiirii mele) pe care dorm e doar mazăre dar nici nu-mi poate spune care e rețeta prin care transform pepenele în ceva pe care pot dormi.  Iar asta înseamnă că suntem singurii cunoscători ai ingredientelor necesare pentru rețeta fericii proprii, adică sunt suntem responsabili pentru ea.

Ultimul lucru pe care îl clarific este acela că pentru a fi fericit, un muritor nu are nevoie de o viață perfectă ci doar de capacitatea de a face pace cu ea, înainte de a-i cere mai mult. Adică diferența între a-ți trăi viața cu perseverență sau cu înverșunare și înțelegerea faptului că diferența fundamentală dintre ele e că perseverența (spre deosebire de înverșunare, firește) te lasă să te bucuri de pașii intermediari și nu otrăvește orice e mai puțin decât rezultatul final.

Culmea e că, muritorul care internalizează cele de mai sus constantă că nu mai are de căutat fericirea niciunde, ea fiind de cele mai multe ori fix sub nasul lui existențial.

În fine, pentru că nu e cum ați crede că e musai să fii fericit pentru a zâmbi ci merge și invers, vă recomand două abordări cu mult umor. Prima, o carte,  The Subtle Art of Not Giving a Fuck, poate fi o unealtă eficientă în selectarea ingredientelor fericirii personale sau  “fuck-giving-worthy” , vorba scriitorului. Cea de-a doua, un film, Hector în căutarea fericirii, o să vă poarte într-un fel mult subtil și amuzant prin pașii pe care i-am dat și eu mai sus. Și Hector, ca oricare dintre noi, constată pân’ la coadă că fericirea se află în proximitatea trăitorului și nu la capătul lumii.

(imagine: http://www.gtgrowth.com)

Atenția – Micul Dumnezeu la purtător

atentia

Suntem bombardați în fiecare moment de un număr infinit de stimuli sau biți, cum vreți să spuneți. Unealta pe care o folosim pentru a face față bombardamentului informațional cu pricina este atenția. Mie îmi place s-o numesc Micul Dumnezeu la purtător. De ce? Pentru că așa cum originalul a creat lumea(conform poveștii biblice), la fel facem și noi. Adică ne creăm (și recreăm, dacă-i nevoie) lumea (vezi realitatea) individuală și paralelă cu alte realități (ale celorlalți de lângă noi).

Aici găsiți un test care vă ilustrează ce vreau să spun. Vă rog să vedeți despre ce este vorba înainte să mergeți mai departe. Nu de alta, dar așa e mult mai distractiv.

Ei bine? Cum a fost? V-a dat de gândit? Așadar, avem un film și o instrucțiune. Pe care o urmăm și, la sfârșit (odată cu schimbarea instrucțiunilor) avem dovada că lucrurile la care nu suntem atenți, nu există în lumea noastră. Și-acum imaginați-vă că în viața de zi cu zi funcționează fix la fel. Doar vocea e una diferită.  La început va fi cea a părinților noștri, apoi a noastră.  Instrucțiunile constau din îndemnuri, pilde și convingeri. Pe care începem să le achiziționăm încă de mici. Toate la un loc vor determina care sunt stimulii pe care îi luăm în considerare în construirea lumii noastre.  Ce nu se încadrează, va trece cu vederea la fel de simplu și pe negândite ca ceea ce s-a petrecut în film.

La asta ajută inventarierea convingerilor și a îndemnurilor personale. La conștietizarea principiilor pe care le folosesc în interacțiunea mea cu infinitul informațional. Ce încerc să spun este că trăim într-un univers virtual al tuturor posibilităților. Și că alegem. Nu contează dacă pe baza unor criterii conștiente sau inconștiente pentru că până la urmă, nu-i așa, curentul electric ne curentează și dacă nu știm că trece prin priză. Conștientizarea lor e primul pas. Abia apoi pot decide dacă vreau să schimb ceva în formularea lor.

Nu e ușor. De nu mă credeți încercați să decideți în poza din deschiderea articolului, care dintre câini și pisici sunt desenați complet. Dar, indiferent de cât de complicat o fi să ai un strop de obiectivitate, merită. Alegerile acestea se reflectă în tiparele noastre relaționale, adică în tipul de partener pe care ni-l alegem. Sau stau la baza profețiilor auto-împlinite. Ne selectează tipul de feedback primit din lumea înconjurătoare.  Și toate astea, pe tăcute, cu naturalețe și fără de explicații. La fel de simplu și de natural cum n-am văzut “ursul” din film. Că de aceea îmi place să spun că este Micul Dumnezeu la purtător. Pentru că atenția face posibil ca, îndată ce  ajungi adult, să îți faci lucrurile cu mâna ta, în timp ce pare că se ocupă altcineva – destinul, conspirația sau, de ce nu, chiar Dumnezeu, cel Mare și, sigur că da, atotputernic.

(imagine : www.ucl.ac.uk/vdu/oldvdu/research_williams.html)

Recunoștința, pastila de fericire de fiecare zi

recunostinta

O să încep cu este recunoștința și aș vrea să o definesc ca fiind emoția care exprimă mulțumirea pentru ceva ce ai. Opusă celei prin care exprimi ceva ce-ți dorești, dar nu ai. Știu că termenul de recunoștință poate avea iz de clișeu, dar îmi asum riscul. Clișeu sau nu, studiile demonstrează că există o corelație clară între „cantitatea” de recunoștință prezentă în viața cetățeanului și calitatea percepută a vieții acestuia. La fel ca toate abilitățile de pe lumea asta, nici capacitatea de a simți sau exprima recunoștință  ne e obligatoriu primită la naștere. Unii facem asta natural, alții nu chiar. Vestea bună este că, dacă nu ne descurcăm prea bine la capitolul recunoștință, putem învăța.

Dar mai întâi haideți să vedem ce pierdem dacă nu avem obișnuința de a fi recunoscători. În primul rând valoare. Pentru că a fi recunoscător asta presupune – să conștientizezi valoarea a ceea ce ai. În momentul în care decid că un lucru „mi se cuvine” sau că „e normal să fie așa” pierd posibilitatea de a-i conștientiza valoarea. De unde și vorba că omul își dă seama ce-i lipsește după ce pierde ce-a avut. Nu e mare lucru să fii sănătos decât după ce nu mai ești. Nu e mare lucru să fie cineva lângă tine decât atunci când ești singur. Și ce mare lucru e să lucrezi undeva, atât timp cât nu ești șomer.

Următorul lucru pe listă este capacitatea de a face față greutăților inerente vieții. Recunoștința înțeleasă corect nu înseamnă să mă mulțumesc cu ce am în timp de mă fac că nu văd ce nu-mi convine. Ci înseamnă să capitalizez energie din lucrurile care merg bine pentru a mă putea mobiliza să le schimb pe cele care nu-mi plac.

Nu în ultimul rând dacă nu sunt recunoscător pierd sănătate. Mai ales din cea cardiacă. Nu glumesc… Știința ne arată că o „baie” de câteva minute de recunoștință ne calmează ritmul cardiac similar cu ce se obține prin tehnici de meditație.  Tot recunoștința poate fi responsabilă și de întărirea sistemului imunitar.

Cele de mai sus sunt doar câteva dintre motivele care  demonstrează utilitatea recunoștinței. Să trecem acum la cum putem învăța să o exprimăm.  Ideea este că nu prea suntem educați în direcția asta. Spunem mult prea rar „mulțumesc”. Și nu facem discriminări. Nu ne mulțumim nici nouă înșine, nici altora. Carevasăzică, simplul și banalul „mulțumesc” e primul pas către recunoștință. Și, surpriză, cea mai multă recunoștință se pierde din luatul de-a gata a lucrurilor mărunte.  Uităm că lucrurile mari se fac din lucruri mici. Și că „normalitarea” se definește de multe ori prin continuitate.  Și vă provoc – luați orice lucru „normal” pe care partenerul de viață, copilul ori colegul îl face zi de zi. Încercați să vă aduceți aminte când ați spus ultima dată un „mulțumesc” în schimb.  Și spuneți, azi sau mâine,  un „mulțumesc ” adevărat. Până la urmă e vorba de „normalul” de care altul vă scutește sau pe care face efortul să îl facă. Așadar, primul pas către exersarea recunoștinței e să-mi propun o doză de(cel puțin)  3 „mulțumesc”/ zi.

Studiile arată că 3 (trei) minute de recunoștință pe zi sunt suficiente pentru a ne crește calitatea vieții. Așadar, dedică trei minute în fiecare seară pentru a identifica lucrurile pentru care îți poți fi ție ori altcuiva recunoscător.  Oricât de greu ar fi, sunt sigură că sunt. Și, mai ales dacă e greu, în lucrurile bune (chiar dacă nu multe) se află puterea de a merge mai departe.

(imagine: laughingattheiword.com)

Cum știi dacă părinții tăi au inteligența emoțională a unei greble?

cum stii daca parintii tai

O să încep printr-un “disclaimer”. Părinții fac și ei ce pot. Până la urmă, marea lor majoritate, sunt OK. Te-mbracă, te încalță și te trimit la școală. Au grijă să te facă om. Și totuși eu am în cabinet în fiecare zi clienți care își consumă energia gândindu-se la ce-ar fi putut ajunge dacă aveau altă pereche de părinți, în timp ce se simt vinovați că se gândesc la asta.  De regulă acesta este primul semn că, deși au fost ocrotiți la modul concret, au fost neglijați emoțional.  Daniel Goleman definește inteligența emoțională ca fiind abilitatea persoanei de a identifica, exprima și controla propriile emoții, la pachet cu abilitatea de a le pricepe pe ale celorlalți și de a ști cum să reacționeze adaptativ la ele. Neglijarea emoțională presupune incapacitatea părintelui de a adresa corect nevoile emoționale ale copilului. Adevărul trist e că nu ne putem învăța copiii decât ce știm și noi să facem. Carevasăzică, cum știi dacă părinții tăi au (sau aveau) inteligența emoțională a unei greble?

De exemplu, dacă te vedeau intrând trist pe ușă și în loc să auzi “te văd trist, te-a supărat cineva la școală?” auzeai un neutru “Și, cum a fost la școală?”. Sau dacă faceau “mișto” de nesiguranțele tale în loc să bage de seamă cât de teamă îți era să mergi la vreun examen ori la prima întâlnire. Sau dacă reușeau să fie sterili emoțional în fața oricărei vicisitudini (de la decesul bunicii, la defectarea mașinii de spălat).  Pentru că aceste ipostaze (și nu numai) sunt semne clare că, de vreme ce nu știau să își identifice și să își exprime propriile emoții nu aveau cum să le priceapă pe ale tale. Și, dacă ei au fost așa, atunci tu astăzi nu ai cum să identifici propriile emoții, să le faci față sau să le exprimi. Unul dintre semne ar putea fi generalizarea expresiei “mă simt rău” pentru orice stare emoțională, de la vinovăție la frica de stomatolog. Un altul incapacitatea de oferi suport emoțional alte persoane.

Sau dacă, de plidă, după ședința cu părinții la care aflau că ți-ai făcut profesoara de mate “tâmpită”-n gura mare intrau pe ușă direct urlând la tine și comunicându-ți doar pedeapsa, fără să te întrebe și care-i versiunea ta și fără să-ți explice cum ai putea data viitoare să îți exprimi dezaprobarea mai adaptativ. Acesta ar fi semnul că nu se pricep să-și controleze propriile emoții și nici să le exprime fără învinețirea ascultătorului (la propriu sau la figurat). Și dacă ei au fost așa, nu e exclus ca astăzi tu să ai probleme cu managementul furiei ori să fii veșnic nemulțumit sau revoltat.

Să mergem mai departe… Dacă te-au acuzat toată copilăria și adolescența că ești leneș (puturos, loază sau similar) și n-au văzut anxietatea din spatele procrastinării, acest lucru e doar dovada faptului că nu-și recunoșteau nesiguranța proprie în rolul de părinte. Și dacă ei așa făceau atunci probabil că tu astăzi treci prin viață însoțit de un discurs intern de genul “nu ești bun de nimic”, “nu faci nimic ca lumea” sau variante.

Dacă erau adepții sintagmei cu pupatul copilului doar atunci când doarme sau dacă te criticau constant sau dacă se îndoiau constant de tine. Nu e decât un semn că habar n-aveau cum să-și exprime afecțiunea și dorința ca tu să reușești în viață. Iar dacă ei erau așa, probabil astăzi nici tu n-au curaj să te afirmi drept cine ești de teama că vei fi respins ori poate ești intens autocritic.

Dacă te recunoști, ce-i de făcut?  Inteligența emoțională se antrenează. La orice vârstă. Citește, informează-te, găsește un psihoterapeut care să ți se potrivească. Va fi de muncă, dar se poate.

(imagine :www.ookee.ro)

Anatomia superstiției – De la pisica neagră la numărul 13

anatomia superstitiei

Omenirea are o relație permanentă și de lungă durată cu  superstițiile. Unele mai puerile, altele mai “mature”, unele mai simple altele mai complicate. Într-un fel sau altul, oricare dintre noi am ajuns în situația în care am formulat superstiții. Azi mi-am propus o scurtă incursiune în anatomia superstiției – ce este, de ce apelăm la ea și ce rol are în viața noastră de toate zilele.

Să presupunem că ai de făcut o călătorie de afaceri. Marți, 13 ianuarie, cursa RO 1350, cu decolare la 13.50. Tu stai pe Strada Conspirației nr. 13, la apartamentul 50. Mai pleci? Dar dacă, atunci când ieși pe ușă, te întâlnești cu vecina care îți spune că tocmai se duce la o înmormântare. A murit o prietenă dragă, exact în anul în care ar fi împlinit 50 de ani… Mai pleci în călătorie? Și dacă pleci (sau nu pleci) și avionul are probleme la aterizare, o să mai pleci vreodată în viața ta cu vreo cursă care are cea mai vagă legătură cu 1350?

Ceea ce am făcut mai sus a fost să imaginez o serie de coincidențe. Dar ce este, de fapt, o coincidență? DEX-ul o descrie ca o potrivire (întâmplătoare) a unor lucruri, evenimente, fapte. Cheia este (întâmplătoare) și prin asta mă refer nu la cuvânt ci la plasarea lui în paranteze. Până și DEX-ul lăsând o cale de scăpare de la exactitatea definiției. Științific vorbind, DEX-ul o dă în bară, o co-incidență neputând fi altfel decât întâmplătoare. Tot științific vorbind, o coincidență este, de fapt,  formarea unei legături mentale între două elemente, cu elemente similare dar aleatoare.  Noi ne pricepem extrem de bine la a găsi legături. De altminteri, procesul uman de înțelegere este condiționat de capacitatea de a face legături (nu neapărat corecte) între lucruri. Avem nevoie de sens și suntem hotărâți să-l găsim. Odată ce găsim un sens și îl confirmăm intern, se formează ceea ce se numește o semnificație. Pe care o aloc evenimentului, lucrului sau persoanei. Nu mai am decât să ajung la concluzia că semnificația este și va fi replicabilă pentru a ajunge la o superstiție și, eventual la un ritual menit să o contracareze sau să o încurajeze.

Tot pe exemplul de mai sus, haideți să vedem cum funcționează. Marți 13, cursa RO 1350, decolare la 13.50. De aici pleacă toată problema. De ce? Simplu – mintea noastră funcționează pe bază de tipare, așa încât suntem proiectați să le găsim. Dacă sunt proiectat să găsesc tipare, voi fi implicit atent (conștient sau nu) la similitudini. Deci, mintea mea se prinde că avem un element comun – 1350. Odată ce văd tiparul, trec (automat) la confirmarea acestuia. Pentru că deja sunt atent la 1350, încep să selectez stimulii din aceeași clasă, în mod inconștient.  Așa că orice are 1350 în componență strigă pick me ca măgarul din Shrek.  Așa fac legătura între datele plecării și locul unde locuiesc. Și, inconștient, încep să mă întreb care este sensul tuturor coincidențelor. O fi bine? Dacă o fi semnul vreunei catastrofe? Dacă reușesc să mă conving suficient că există vreo legătură între informații, în mod automat voi încerca să confirm sau să infirm scenariul. Așa că povestea cu înmormântarea vine la fix. Mai ales că, nu-i așa, coroborează cu izul de dezastru conținut în numărul 13 și cu ghinionul lui aferent  și cu cele trei ceasuri rele din oricare marți care se respectă.  Are deci rolul de a face foarte tentantă renunțarea la călătorie. Ulterior, cireașa de pe tort e reprezentată de problemele avionului care au darul de a confirma că, în tot amalgamul de coincidențe, există un fir călăuzitor – salvarea mea de la pericol. Și iată superstiția în toată splendoarea ei  – ferește-te de 1350. Și uite așa, ajungi să te muți de la Conspirației 13, apartamentul 50, să nu mai bei cafeaua care costă 13 lei 50….. și altele.

Generalizând cele de mai sus, devine clar că mecanismul prin care se formează superstițiiile este de fapt unul de apărare în lupta contra necunoscutului. Superstițiile ne dau iluzia predicției și, respectiv, pe cea a controlului unui viitor necunoscut. Să nu știi ce naiba îți rezervă viitorul este înalt inconfortabil, așa că, de vreme ce superstiția pare să furnizeze o axiomă de genul “dacă – atunci”, reprezintă rețeta cea mai la îndemână.

Poate sunteți tentați să credeți că numai oamenii dezvoltă superstiții. Răspunsul este nu, pot chiar și porumbeii, doar că ale noastre sunt mai elaborate. Găsiți aici experimentul lui Skinner care a demonstrat că porumbeii pot fi condiționați să facă o legătură (falsă) între comportamentul lor și momentul la care sunt hrăniți.

Experimentul lui Skinner ne mai demonstrează ceva. Anume că o superstiție este o legătură. Ceea ce înseamnă că dacă se face, se poate și desface, prin ruperea cauzalității “dacă-atunci”. În exemplul de mai sus, asta ar presupune să mă urc în următoarea cursă 1350, de la 13.50, marți 13 și să constat că nu se va întâmpla nimic. Până la urmă, vă spun din proprie experiență că cea mai sigură cale să te prinzi că pisica neagră nu ghicește viitorul este să stai cu ea în casă. Eu stau cu una, de vreo 10 ani și nu se pricepe la nimic altceva decât s-ar pricepe o pisică de orice altă culoare. Nu de alta, dar am și una tărcată.

Superstițiile au și efecte pozitive. Studiile arată că oamenii care au credința că sunt “ajutați”, fie de un obiect (talisman) sau de o entitate tind să fie mai persistenți în eforturile lor, să se descurajeze mai greu și să aibă mai multă încredere că vor reuși. Științific vorbind, asta nu face decât să demonstreze că există posibilitatea ca orice tip de credință (fie ea spirituală sau de alt tip) să influențeze nu cursul lucrurilor ci doar nivelul de încredere în capacitatea mea de a atinge obiectivul dorit.

(imagine: theindependent.sg)

Sindromul “lumea periculoasă”

sindromul lumea e periculoasa

Oamenii devin din ce în ce mai răi, trăim într-o lume din ce în ce mai periculoasă, e din ce în ce mai riscant să trăiești pe lumea asta… Nu știu dacă vă sună cunoscut afirmațiile de genul ăsta. Viziunea „paranoică” asupra lumii o numesc eu, mai în glumă mai în serios. Tipul de abordare a realității care ne face să credem că orice necunoscut e chitit să ne înșele sau să ne rănească, că violența este la ea acasă în lumea în care trăim sau că sfârșitul lumii este pe undeva prin apropiere.

În treacăt fie spus, sindromul lumea periculoasă (the mean world syndrome) chiar există ca termen.  Derivă din teoria cultivării a lui George Gebner. Teoria se bazează pe cercetări începute prin 1960 despre impactul televiziunii asupra cetățeanului consumator de TV, mai precis răspunsul la întrebarea „influențează sau nu televiziunea percepția  despre lume și viață a consumatorului?”. Concluzionează că suntem influențați de emisiunile pe care le urmărim și că măsura în care credem că ce vedem este adevărat este directă proporțională cu gradul de expunere.  Un grad mare de expunere determină persoana în chestiune să creadă că ceea ce vede la televizor reprezintă o descriere exactă a lumii în care trăiește (adică sindromul lumii periculoase).

Ironic, dacă ne apucăm să ne justificăm științific și măsurabil fricile cu privire la nesiguranța lumii în care trăim, numerele nu prea ne ajută. Găsiți aici un articol care o să vă dea cifre și statisitici care o să se bată cap în cap cu jurnalele de știri pe care le urmăriți.

Deci, dacă lumea e de fapt un loc sigur, de ce o percepem ca periculoasă? Ei bine, eu cred că, în primul rând,  ni se trage de la „blestemul” celor două emisfere.  Poți privi lumea rațional sau emoțional. Sau. Adică una sau alta. Atunci când suntem emoționali, nu putem fi raționali.

Mai apoi, pentru a experimenta o emoție, ai nevoie de o cogniție (de o poveste despre ceea ce vezi). De asta spun că frica se învață. Cu emoția în sine ne naștem, dar învățăm să ne construim un dialog interior care să o producă. De cele mai multe ori, în spatele unei persoane cu frică de lumea periculoasă, se află o istorie traumatică de familie care prin care a învățat că lumea este rea.  Bunici deportați sau trimiși în lagăr, morți violente sau dispariții, pierderi sau confiscări de averi. Mesajul „lumea e un loc periculos” se trasmite pe linie genealogică prin îndemne de genul „cu străinii nu știi niciodată”, prin închiderea ușii cu trei yale sau prin „nu aduce copii în casă dacă nu-i cunoaștem bine”.  La moștenire se adaugă apoi expunerea la informații cu caracter negativ despre lume. Informații de tipul ăsta sunt gârlă și în cele mai diferite medii, de la jocuri pe calculator la filme, știri sau reality shows.  Rațional privind lucrurile, o istorie personală chiar dacă dureroasă, nu poate fi baza pentru o concluzie finală despre lume și viață. Așa cum nici accidentele de mașină de la știri nu pot fi baza rațională pentru a decide dacă a călători cu mașina este riscant.   Și nici îndemnurile părințești, oricât de bine intenționate, nu pot fi baza documentată pentru felul în care aleg să relaționez cu lumea. Doar că în fața emoției, rațiunea nu are nicio șansă. Și dacă ai mei erau real îngrijorați o să echivalez autenticitatea emoției cu cea a informației. La fel voi proceda mai apoi cu ce primesc la știri. În ceea ce privește experiența personală, acolo chiar că nu prea am mari șanse să trec peste emoție.

Și mă gândesc că e mult mai ușor să ilustrez ce vreau să spun printr-o poveste. A altcuiva.  Găsiți aici povestea unui om obișnuit care alege la un moment dat să plece în lume.  Aproape lefter. Bazându-se pe alții pentru a ajunge de la A la B. A-ul nu mai știu exact care a fost, dar B=A, de vreme ce omul a făcut ocolul lumii. Ne spune că nu e o experiență pentru oricine, dar ne mai spune că ceea ce a câștigat la capătul călătoriei a fost încrederea în oameni și o viziune cu mult mai optimistă și mai luminoasă asupra lumii.  Din punctul de vedere al psihologului aici de față, ce a făcut a fost că și-a modificat cognițiile care se aflau la baza părerii despre lume. În loc de frică, astăzi simte multă încredere.

Concluzia? Nu știi dacă lumea în care trăiești e cu adevărat periculoasă. Știi doar ce simți față de ea.  Dacă ce simți e frică, e poate momentul să conștientizezi  care sunt afirmațiile ce-ți definesc raportul tău cu lumea.  Și dacă consideri că e cazul, să le schimbi.

(imagine: heidelblog.net)

Mă urăsc, cum am ajuns aici?

ma urăsc cum am ajuns aici

Pentru oricare dintre noi și măcar o dată în viață a fost valabilă expresia „nu-mi trebuie dușmani, mă descurc și singur”. Ne place sau nu, este o realitate faptul că o covârșitoare majoritate a limitelor pe care le avem sunt auto-impuse sau auto-determinate. Punctul de plecare este sentimentul de lipsă de valoare a propriei persoane. Umătorul pas este auto-critica. Finalul este afirmația “mă urăsc”.

De unde ni se trage? Culmea este că… de la un lucru bun. Adică de la faptul că suntem diferiți. Diferențele îndeamnă la comparații. Problema este că, pentru fiecare dintre noi există varianta în care diferit înseamnă special (interpretat pozitiv) sau defect (interpretat negativ). Bipolaritarea este explicată de faptul că vocea noastră interioară poate juca două roluri. Rolul de susținător (de membru în „fan club”) și rolul de critic. În rolul de susținător, vocea interioară este ghidată de auto-acceptare, de auto-înțelegere și de auto-motivare. În rolul de critic, aceeași voce interioară este ghidată de negare, de ură de sine, de paranoia și suspiciune. Dacă vocea mea interioară joacă doar rareori rolul de critic, atunci pot compensa cu ușurință pagubele produse. Dar dacă rolul principal este de critic, atunci vocea mea interioară devine un soi de furnizor de coaching către dezastru. Va fi acolo exact când trebuie pentru a descuraja orice demers – „Pe bune,uită-te la viața ta, o să fii tu în stare să faci asta?”. Sau pentru a minimaliza orice realizare – „Ai avut baftă, altminteri iar o dădeai în bară”. Sau pentru a te convinge că orice feed-back pozitiv e o minciună sfruntată și că, de fapt, ești doar un dilentant fraudulos în propria viață sau carieră, pe cale să fie demascat– „Tu chiar crezi că ăștia cred ce spun sau sunt doar amabili?”

Care sunt temele cele mai frecvente pe care le adoptă criticul? „Nu sunt demn să fiu iubit” e poate cea mai comună dintre ele. Ceea ce este logic pentru că suntem animale sociale și dragostea (cel puțin la prima vedere) garantează acceptarea. La dezvoltarea scenariului care să ne ajute să concluzionăm că suntem de neiubit se află mesajele pe care le primim din interacțiunea cu ceilalți și, mai ales felul în care le interpretăm. Cheia rezolvării nu este, așa cum tot auziți, să înveți să te iubești pe tine însuți ci să înțelegi cum ai ajuns să vezi în realitate doar mesaje de respingere. Pentru că, ce-i drept nu are cum să te iubească toată lumea, dar nici nu ai nevoie să te iubească decât cei care contează pentru tine. Iar cheia, se află de cele mai multe ori, în copilărie.

Următoarea temă pare să fie „nu sunt destul de bun”. Care are la bază perfecționismul. Urmat îndeaproape de procrastinarea care are rolul de a nu oferi dovezi contrarii. Până la urmă dacă nu duc nimic la bun sfârșit nu voi afla dacă sunt bun sau nu. De data asta, cheia rezolvării este definirea concretă și realistă a lui „destul de bun”, ceea ce are darul de a pune la îndemână contra-argumente în lupta impotriva criticului intern.

Și așa ajungem la umătoarea temă – „sunt un impostor” (sau complexul impostorului). Care ne bântuie pe oricare dintre noi și care este rezultatului combinației dintre dorința de a le ști pe toate și vulnerabilitatea de a ști că nu ai cum. În cazul ăsta rezolvarea o reprezintă, vorba lui Confucius, exersarea realității care ne dovedește că primul pas în obținerea înțelepciunii și cunoașterii este propoziția „nu știu”.

Ajungem la următoarea temă demnă de menționat adică „am mai mult decât merit”, care derivă din cele de mai înainte. Pentru că, de vreme ce sunt de neiubit, nu sunt destul de bun și sunt un impostor orice altceva mai mult decât un tratament cu smoală și pene este, nu-i așa, mai mult decât merit. Aici demersul presupune descoperirea tiparelor care m-au ajutat să construiesc o imagine negativă despre mine și regăsirea valorii de sine prin conștientizarea adevărului științific care spune că nu am cum să nu fi făcut nimic la viața mea, pentru că „nimic” nu există decât în imaginație.

Ultima temă este, celebra temere „o să o dau în bară”. Aici problema se iscă din definirea conceptului de succes, mai precis din echivalarea acestuia cu „fără de greșeală”. Cheia rezolvării este conștientizarea avantajelor „datului în bară”.

Ideea de final este că specia umană are parte de o provocare de la naștere. Aceea de a găsi o cale de ieșire din ciclicitatea dintre realitate și percepția noastră despre ea. Adică, practic, a învăța să le folosim pentru noi și nu împotriva noastră.

(imagine: mythologian.net)

Ce este autenticitatea și ce vrea ea de la noi

ce este autenticitatea si ce vrea ea de la noi

Trăim într-o lume din ce în ce mai liberală în concepții și în care avem din ce în ce mai multe opțiuni. De vreme ce concepțiile se relaxează asta implică, pe de altă parte, pierderea reperelor obligatorii. Acum ceva vreme era clar că aveai de trăit o viață adultă în care care norma de urmat era o facultate, o meserie, o căsătorie, copiii aferenți și-o pensie. Toate aveau chiar și o vârstă recomandată. Acum, singurul lucru rămas recomandat se referă la prețurile din supermaket. Am mai rămas doar cu repere generoase (vezi vagi) cu privire la ce e imoral, ce e ilegal sau ce îngrașă. În rest, poți deveni orice, oricând, oriunde. Până și mamă la 70 de ani. Când aveam repere, individualitatea era mai puțin folosită, fiind mai degrabă nevoită să se adapteze la norme. Acum că nu le mai avem, individualitatea e cea care contează și implicit întrebarea existențial-socială „cine sunt și ce naiba vreau eu de la viață”. Așa ajungem la termenul de autenticitate. Practic, autenticitatea este abilitatea de a trăi în fiecare zi conform răspunsului la întrebare.

Autenticitatea presupune așadar nu numai să fii conștient și responsabil de acțiunile tale dar și să te porți în conformitate și armonie cu dorințele, principiile, gândurile, valorile și nevoile tale. Lipsa de angajament față de propria persoană (comportamentul neautentic) rănește serios conceptul de sine și are ca rezultat probleme emoționale. Cu alte cuvinte, impostura față de propria persoană se lasă cu represalii serioase la nivel psihologic și moral, cu atât mai mult cu cât individualitatea a rămas cam singurul reper considerat a fi demn de luat în seamă.

Ați putea fi tentați să credeți că a fi autentic se reduce la a-ți exprima opinia cu privire la fotbal ori politică. Dar, din păcate sau din fericire, nu este așa. Dacă, de exemplu, jobul pe care îl am mă pune în situația să vând produse în care nu cred sau să concediez oameni „nevinovați” ori să comunic idei sau planuri de acțiune în care nu cred – toate acestea sunt abdicări de la autenticitate. Dacă mai citești și studiul care a concluzionat că una dintre modalitățile de adresare a lipsei de autenticitate o reprezintă impulsul de a te implica în activitățile caritabile iar apoi te uiți la profilul celor implicați, de regulă, în acest tip de activitate ajungi relativ repede la concluzia că locurile în care muncim nu sunt prea sunt cele care ne reprezintă.

Ce ne împiedică să ne afirmăm autenticitatea? Teama de represalii combinată cu teama de a ne răzgândi. Cum funcționează ele împreună? Să zicem că eu am ajuns la lucrez la o bancă pentru că părinții au insistat să mă trimită la Finanțe/Contabilitate. Duc două vieți acum. Cea de persoană în taior și cea de rockeriță, ce se tatuează doar în locuri ce pot fi ascunse cu ușurință de ținuta business. Urăsc mașina pe care o folosesc în timpul săptămânii, tânjind după motorul pe care mi-l doresc de fapt. Urăsc și mersul la bancă. Doar sper că voi putea cândva să-mi finanțez business-ul meu – un studio pentru tatuaje.  Nu am curaj să schimb ce fac. Ce-ar spune oare părinții mei? Să mergi la bancă e mult mai acceptabil social decât să faci tatuaje. Ce-aș face mai departe? Și cum să pierd ce am clădit până acum? Cum să mă răzgândesc? Și uite așa din lupta dintre afirmare și depresie câștigă… cine credeți?

Acesta e un caz extrem. Și nu, nu e imaginat. Ideea de reținut este aceea că orice abatere de la autenticitate se simte ca un compromis intern ce generează suferință. Nu zic că omul are de făcut doar ce îl reprezintă pe deplin dar cred că dacă înțelegi ce preț plătești în lipsa ei, atunci ai șansa să te asiguri că și merită.

(imagine: http://www.popmatters.com/post/131308-/)

Sentimente reabilitate – nesiguranța ca generator de dezvoltare personală

nesiguranța

Ca parte din “cruciada” mea privind reabilitatea emoțiilor și sentimentelor “negative” a venit și rândul nesiguranței. Este definită de regulă a fiind opusul lui “sigur de sine”. La prima vedere, nesiguranța are legătură cu îndoiala de sine, a fost categorisită ca fiind negativă și găsim din belșug cărți care ne învață, mai mult sau mai puțin documentat, cum să scăpăm de ea.

Nesiguranța este o manifestare a anxietății generată de lipsa de informații despre acceptabilitatea propriei persoane . Atunci când devenim nesiguri de propria persoană acest lucru are legătură cu preocuparea de a fi la înălțimea așteptărilor (ale mele personale sau ale celorlalți) și cu lipsa validării. Ca orice alt sentiment sau emoție devine o problemă atunci când trece de nivelul gestionabil. Cantitatea potrivită de nesiguranță generează,de cele mai multe ori, disponibilitate pentru dezvoltarea propriei persone sau a relației care o generează . Nesiguranța nu e nici mai bună nici mai rea decât siguranța de sine. Ambele au beneficii și (tot) ambele pot genera probleme dacă trec de nivelul rezonabil și justificabil existențial.

Așa cum am mai spus, problema noastră nu sunt sentimentele sau emoțiile ci comportamentele pe care le avem în încercarea de “scăpa” de emoțiile sau sentimentele încadrate ca fiind negative. Haideți să vedem care sunt comportamentele tipice asociate cu fuga de nesiguranță.

Suspendarea experimentării. Viața se învață, deci experimentarea este absolut vitală. În cazul în care nu știu ce vreau, experimentarea devine singura cale prin care pot lua o decizie. Dacă încetez să experimentez, încetez practic să trăiesc. Pentru că expune la lucrul cu lipsa de informație, experimentarea este, de fapt, un soi de vaccin care, în timp, asigură creșterea toleranței la nesiguranță.

Suspendarea obținerii de feedback. Nesiguranța tinde să fie asociată cu îngrijorări privind părerea celorlați despre persoana mea. Singura cale reală de a afla ce gândesc ceilalți este obținerea de feed-back. Axioma statistică care ne învață că 98% dintre griji nu se întâmplă niciodată se aplică și pentru îngrijorările dictate de nesiguranță. Obținerea de feedback de la ceilalți este, de cele mai multe ori, un antidot eficient.

Suspendarea autenticității. Vectorul nesiguranței este îndoiala de sine. De vreme ce ajung să cred că nu sunt suficient de bun așa cum sunt, pot tinde să mă port așa cum cred că se așteaptă de la mine. Dacă fac acest lucru nu mai pot însă obține dovada clară că oamenii mă pot iubi pentru cine sunt și nu pentru ce fac pentru ei. Practicarea autenticității duce și ea la imunizarea contra nesiguranței.

Adevărul este că tot ceea ce poate cere un om de la viață este, vorba lui Erich Fromm, nu să fie sigur de el ci să se educe să aibă toleranță la nesiguranță. Avem alternative comportamentale pentru a ne crește toleranța: să fim cine suntem (autenticitatea), să ne gândim și să ne răzgândim (experimentarea) și să gândim doar pentru noi, nu și pentru ceilalți (obținerea de feedback).

(Imagine: cierracotton.blogspot.ro)

Îți controlezi emoțiile sau te controlează ele pe tine?

iti controlezi emotiile sau te controlează ele pe tine

„Îți controlezi emoțiile sau te controlează ele pe tine” este nu numai o întrebare. Poate fi și o afirmație. Pentru că dacă nu le controlezi tu, atunci te controlează ele.

Primul pas începe prin acceptarea adevărului că nu emoțiile ne omoară ci comportamentele pe care le adoptăm ca să scăpăm de ele. Atitudinea de evitare ni se trage, în primul rând, de la catalogarea emoțiilor ca fiind pozitive sau negative. Al doilea motiv de evitare are legătură cu felul în care emoțiile sunt procesate fizic. Oricare emoție este însoțită de manifestări fiziologice tipice. Iar cele care însoțesc emoțiile cu reputație proastă nu sunt prea confortabile.

După clasificarea pe care o folosesc eu, există opt emoții de bază. Dintre ele doar două pot fi considerate pozitive, una neutră iar celelalte sunt (așa-zis) negative. De unde putem concluziona cu ușurință că dacă pleci de la premisa că vrei doar emoții plăcute o să ai de dezvoltat ceva comportamente de evitare pentru cele neplăcute și majoritare în același timp. Atitudinea corectă este acceptarea tuturor emoțiilor și adresarea (înțelegerea și exprimarea) lor într-un mod adaptativ pentru mine și relațiile mele.

Al doilea adevăr este acela că noi nu ne facem nouă deservicii. Așa că orice emoție (plăcută sau nu) are rol de semnalare a unui tip de interacțiune între mine și realitate. Poate că nu ne convine rezultatul (vezi comportamentul pe care îl adoptăm pentru evitarea emoției) dar emoția are rol de protecție. De la frică, la furie sau rușine toate emoțiile semnalează o nepotrivire între realitate și individ.

Următorul lucru de luat în seamă este acela că emoțiile nu apar din neant. Sunt rezultatul interacțiunii noastre cu realitatea, adică rezultatul unor percepții și a unor gânduri. Așa că oricât de intensă sau de negativă ar fi o emoție, vestea bună este că suntem creatorii ei. Mai exact, vestea bună este de fapt logica care spune că dacă eu am creat-o atunci tot eu pot să creez o alta, mai adaptativă sau la un nivel mai ușor de gestionat. Ca atare, deși suntem învățați să fim atenți la ce simțim, este la fel de important să ne câștigăm „îndemânarea” de a fi atenți și la ce gândim.

Următorul principiu de luat în calcul este că emoțiile nu reprezintă realitatea ci interacțiunea dintre noi și realitate. Emoțiile nu au logică. Așa că nu exprimă un adevăr ci o reacție la un dialog interior. De multe ori dialogul meu interior poate fi irațional. Adică să nu reflecte realitatea ci percepția mea despre ea. O emoție nu este validă sau invalidă, dar gândurile care o determină sunt fie valide, fie invalide.

Ultimul aspect este că nu există emoție distructivă ci doar un nivel distructiv al emoției. Iar nivelul ajunge să fie distructiv doar dacă nu corectez interacțiunea mea cu realitatea, adică dialogul meu interior.

Îți controlezi emoțiile atunci când capeți obișnuința de a fi atent la dialogul tău interior și de a-l gestiona în așa fel încât să te ajute să faci față realității, atunci când devine o obișnuință să le accepți și să le faci cunoscute în mod constructiv. Te controlează ele pe tine atunci când, neadresate și ne-exprimate ajung la nivelul care le face imposibil de gestionat.

(imagine: http://www.thegrindstone.com)