Aricii lui Schopenhauer sau dilema intimității

aricii lui shopenhauer

E clar că este nevoie de o minte luminată pentru a putea produce o metaforă simplă, intuitivă și grăitoare. De aia, vorba unui om “celebru” și în viață, nu putem toți asculta Schopenhauer. Care Schopenhauer obișnuia să spună că relațiile dintre oameni seamănă cu cele dintre arici. Care arici au, iarna, o dilemă. Au nevoie să se încălzească stând împreună, dar dacă se aproprie se înțeapă unul pe altul. Totuși, dacă se îndepărtează, îngheață. Așa că fiecare arici are nevoie să calculeze care este gradul de apropiere care oferă căldură suficientă și o durere suportabilă. Și ziceți voi că nu descrie, simplu și perfect, relațiile dintre oameni. Metafora a fost suficient de puternică încât să fie preluată de Freud, la propriu și la figurat, de vreme ce în 1909 declara că se duce în America pentru a vedea un arici sălbatic și a ține conferințe. Dincolo de istoricul metaforei și de măiestria lui Schopenhauer, dilema intimității ne dă de furcă zdravăn. Frica de a fi rănit se luptă constant cu nevoia acută de intimitate și, implicit, apropiere. Oamenii cei mai apropiați sunt cei care au potențialul de a te face să suferi. Dar oare singurătatea merită lipsa durerii?

Dilema dintre apropriere și posibilitatea suferinței ne face să intrăm intr-un soi de dualitate emoțională – ori de câte ori cineva ne atrage, ne și sperie. Atracția declașează activarea tuturor vulnerabilităților iar anxietatea pune la bătaie toate mecanismele de apărare. Atunci când câștigă dorința de apropiere, reușim să lăsăm vulnerabilitățile la vedere. Atunci când anxietatea e campionul, mecanismele de apărare vor fi cele vizibile. Așa putem ajunge în situația în care suntem distanți ori ironici tocmai cu cei care ne atrag cel mai mult sau în cea în care ne implicăm în relații cu persoane care ne resping )(fizic sau emoțional). La fel, de fiecare dată când ne îndepărtăm de persoanele pe care le iubim, e un semn că în dilema dintre intimitate și anxietate, câștigă cea din urmă.

Apropierea ne face susceptibili la rănire. Odată ce înveți să iubești pe cineva, nu există nicio garanție că nu va pleca din viața ta. Odată ce lași să se vadă cu adevărat cine ești, nu există nicio garanție că vei fi acceptat. În mod ironic, singurătatea poate părea mai sigură, mai ales dacă reușești să faci alegeri care să îți dea iluzia că ești totuși cu cineva.

Dar oare, merită să nu vezi oceanul pentru că există posibilitatea unui tsunami? Să nu vezi lumea de la etajul cel mai de sus pentru că există posibilitatea unui cutremur? Să nu iubești pentru că ai putea fi părăsit? Să nu lași să se vadă cine ești pentru că ai putea fi respins? O replică dintr-un film oarecare spunea că „dacă te uiți în urmă la ultimul an de viață și nu îți aduci aminte de ceea ce te-a făcut să râzi sau să plângi, înseamnă că ai pierdut un an”.

Intimitatea este un act de curaj. Implică autodezvăluire și acceptarea faptului că o persoană pe care nu o poți controla devine importantă pentru tine. Te forțează să inveștești în relație știind că poți pierde oricând. Te împinge să te arăți cu sufletul pe față, știind că asta te lasă fără apărare în fața respingerii. Intimitatea, adică a fi cu adevărat apropiat de cineva, merită asumarea riscului de a fi rănit.

(imagine: idiotsandwisdom.blogspot.ro)

Mă urăsc, cum am ajuns aici?

ma urăsc cum am ajuns aici

Pentru oricare dintre noi și măcar o dată în viață a fost valabilă expresia „nu-mi trebuie dușmani, mă descurc și singur”. Ne place sau nu, este o realitate faptul că o covârșitoare majoritate a limitelor pe care le avem sunt auto-impuse sau auto-determinate. Punctul de plecare este sentimentul de lipsă de valoare a propriei persoane. Umătorul pas este auto-critica. Finalul este afirmația “mă urăsc”.

De unde ni se trage? Culmea este că… de la un lucru bun. Adică de la faptul că suntem diferiți. Diferențele îndeamnă la comparații. Problema este că, pentru fiecare dintre noi există varianta în care diferit înseamnă special (interpretat pozitiv) sau defect (interpretat negativ). Bipolaritarea este explicată de faptul că vocea noastră interioară poate juca două roluri. Rolul de susținător (de membru în „fan club”) și rolul de critic. În rolul de susținător, vocea interioară este ghidată de auto-acceptare, de auto-înțelegere și de auto-motivare. În rolul de critic, aceeași voce interioară este ghidată de negare, de ură de sine, de paranoia și suspiciune. Dacă vocea mea interioară joacă doar rareori rolul de critic, atunci pot compensa cu ușurință pagubele produse. Dar dacă rolul principal este de critic, atunci vocea mea interioară devine un soi de furnizor de coaching către dezastru. Va fi acolo exact când trebuie pentru a descuraja orice demers – „Pe bune,uită-te la viața ta, o să fii tu în stare să faci asta?”. Sau pentru a minimaliza orice realizare – „Ai avut baftă, altminteri iar o dădeai în bară”. Sau pentru a te convinge că orice feed-back pozitiv e o minciună sfruntată și că, de fapt, ești doar un dilentant fraudulos în propria viață sau carieră, pe cale să fie demascat– „Tu chiar crezi că ăștia cred ce spun sau sunt doar amabili?”

Care sunt temele cele mai frecvente pe care le adoptă criticul? „Nu sunt demn să fiu iubit” e poate cea mai comună dintre ele. Ceea ce este logic pentru că suntem animale sociale și dragostea (cel puțin la prima vedere) garantează acceptarea. La dezvoltarea scenariului care să ne ajute să concluzionăm că suntem de neiubit se află mesajele pe care le primim din interacțiunea cu ceilalți și, mai ales felul în care le interpretăm. Cheia rezolvării nu este, așa cum tot auziți, să înveți să te iubești pe tine însuți ci să înțelegi cum ai ajuns să vezi în realitate doar mesaje de respingere. Pentru că, ce-i drept nu are cum să te iubească toată lumea, dar nici nu ai nevoie să te iubească decât cei care contează pentru tine. Iar cheia, se află de cele mai multe ori, în copilărie.

Următoarea temă pare să fie „nu sunt destul de bun”. Care are la bază perfecționismul. Urmat îndeaproape de procrastinarea care are rolul de a nu oferi dovezi contrarii. Până la urmă dacă nu duc nimic la bun sfârșit nu voi afla dacă sunt bun sau nu. De data asta, cheia rezolvării este definirea concretă și realistă a lui „destul de bun”, ceea ce are darul de a pune la îndemână contra-argumente în lupta impotriva criticului intern.

Și așa ajungem la umătoarea temă – „sunt un impostor” (sau complexul impostorului). Care ne bântuie pe oricare dintre noi și care este rezultatului combinației dintre dorința de a le ști pe toate și vulnerabilitatea de a ști că nu ai cum. În cazul ăsta rezolvarea o reprezintă, vorba lui Confucius, exersarea realității care ne dovedește că primul pas în obținerea înțelepciunii și cunoașterii este propoziția „nu știu”.

Ajungem la următoarea temă demnă de menționat adică „am mai mult decât merit”, care derivă din cele de mai înainte. Pentru că, de vreme ce sunt de neiubit, nu sunt destul de bun și sunt un impostor orice altceva mai mult decât un tratament cu smoală și pene este, nu-i așa, mai mult decât merit. Aici demersul presupune descoperirea tiparelor care m-au ajutat să construiesc o imagine negativă despre mine și regăsirea valorii de sine prin conștientizarea adevărului științific care spune că nu am cum să nu fi făcut nimic la viața mea, pentru că „nimic” nu există decât în imaginație.

Ultima temă este, celebra temere „o să o dau în bară”. Aici problema se iscă din definirea conceptului de succes, mai precis din echivalarea acestuia cu „fără de greșeală”. Cheia rezolvării este conștientizarea avantajelor „datului în bară”.

Ideea de final este că specia umană are parte de o provocare de la naștere. Aceea de a găsi o cale de ieșire din ciclicitatea dintre realitate și percepția noastră despre ea. Adică, practic, a învăța să le folosim pentru noi și nu împotriva noastră.

(imagine: mythologian.net)

Cum să stai călare pe dragon – Încăpățânarea și managementul ei

managementul încăpățânării

Sunt sigură că ați primit admonestări în copilărie legate de încăpățânare. De fapt, mai mult sau mai puțin, în copilărie tindea să fie categorisită ca încăpățânare orice încercare de a face invers decât se așteaptă de la tine pentru mai mult de 30 de secunde (aici, evident că aștept comentarii de la fiica mea). Știți deja că eu pun la mare preț contextul. În cazul de față contextul face, de multe ori diferența între încăpățânare și perseverență. Altfel spus, perseverența este o încăpățânare într-o direcție considerată ca fiind greșită.

De unde ni se trage încăpățînarea? În primul rând de la instinctul de apărare. Încăpățânarea previne ceea ce se numește „datul înapoi”, adică pare că ne împiedică să pierdem teren în relațiile cu ceilalți. Vine la pachet cu percepția că nu putem ceda și că este absolut necesar să ne apărăm punctul de vedere. În cazul acesta, concesia vine la pachet cu umilința de a nu fi putut să îți aperi punctul de vedere. În al doilea rând, e util să ne amintim că orice relație implică, până la urmă, un skadenberg între interesele mele (emoționale, relaționale sau de orice alt fel) și ale celuilalt. Aici, concesia înseamnă supunere sau slăbiciune. Încăpățânarea ne poate oferi iluzia deținerii puterii sau a controlului relației. În al treilea rând, deși nu ne place să auzim asta, ținem scoruri. Așa încât încăpățânarea poate deveni un instrument eficient prin care îmi frustrez (vezi plătesc polițe) adversarului relațional.

Totuși, de vreme ce ne uităm la cum să stăm călare pe dragon, haideți să vedem cum ne descurcăm cu încăpățânații, respectiv cu cei care perseverează în direcția opusă celei pe care ne-o dorim noi. Haideți să luăm în calcul câteva situații în care apare încăpățânarea.

Prima ar fi cea în care omul simte nevoia de a-și susține punctul de vedere, de a își afirma opinia. Popular, tendința de a face acest lucru se exprimă prin „Gică-contra”. De aici rezultă, că oamenii încăpățânați și mai ales cei care refuză să discute rațional motivul încăpățânării lor sunt, de regulă, cei care au probleme cu stima de sine. Pentru ei, e important să își afirme opinia și nu le pasă de consecințe. Dacă dați peste modelul acesta de încăpățânat, atunci aveți nevoie mai întâi să securizați relația, adică să asigurați omul că îl apreciați. Încercarea de a-i explica ce consecințe pot apărea e inutilă, de vreme ce nu asta e problema lui (sau ei).

O altă situație, ar fi teama de schimbare. Asta se regăsește la încăpățânații „tradiționaliști”. În cazul ăsta aveți nevoie să găsiți asemănările între situația „tradițională” (vezi curentă) și cea nouă. Aveți de gestionat și adresat temerile omului cu privire la schimbare și abia apoi puteți discuta despre avantajele schimbării.

Următorul generator de încăpățânare este ceea ce în vânzări se definește ca „motivul ascuns”. Mai direct, spus situația în care omul consideră că motivul lui nu poate fi comunicat, cel mai probabil pentru că îl crede de neaaceptat sau nepotrivit. Așa că, de vreme ce nu poate spune care e problema lui, va folosi încăpățânarea ca pe un fel de deghizare. Ce puteți face este să încercați să gândiți cu mintea lui și să vedeți dacă puteți repera sau intui motivul buclucaș.

O altă situație este generată de teama de a fi considerat prea adaptabil. Altfel spus aplicarea în practică a credinței că omul de valoare nu spune „da” din prima. Aici aveți nevoie de timp și de răbdare. Și de simt ludic pentru a intra în jocul omului, pretinzând cot la cot cu el că nu știți care e decizia finală.

Încăpățânații sunt și ei oameni. Cea mai bună dovadă e că și noi, cei perseverenți, am fost încăpățânați de multe ori.

(imagine :gwynteatro.wordpress.com)

Acceptarea inteligentă

acceptarea inteligentă

Eu cred că acceptarea inteligentă se află la mijlocul scalei dintre Balada Miorița și Revoltă pe Bounty. Vine cu înțelegerea faptului că, realist vorbind, nu există nici libertate absolută dar nici nu poți primi chiar tot ce ți se oferă. Până la urmă, dincolo de Zen sau alte forme de înțelepciune, acceptarea este o acțiune. Aceea de a accepta. Și ca orice acțiune are consecințe. Acceptarea inteligentă presupune a accepta atunci când avantajele sunt mai importante sau mai numeroase decât dezavantajele.

Când este acceptarea avantajoasă? Atunci când am obosit să lupt, de exemplu. Adică atunci când am nevoie să îmi trag sufletul pentru o vreme. Sau atunci când am nevoie de timp pentru a găsi soluții mai eficiente decât acceptarea. A accepta un eveniment nu este o acțiune irevocabilă întotdeauna. De pildă, pot avea nevoie să accept o vreme că partenerul a avut sau are o aventură până pot decide ce vreau să fac mai departe. Sau pot hotărâ să accept un job plătit mai prost sau care nu mă atrage neapărat până când voi găsi o altă oportunitate.

Acceptarea mai poate fi avantajoasă atunci când nu pot schimba realitatea și am nevoie de timp să înțeleg cum pot schimba relaționarea mea cu ea. O boală sau un accident soldat cu urmări serioase, ori moartea cuiva drag au nevoie de acțiunea de acceptare a realității. Acceptarea vine cu un pact de încetare a ostilităților dintre mine și realitate și, implicit, cu posibilitatea de a mobiliza resursele în favoarea resemnificării traumei. Găsiți aici o carte în care puteți citi despre povești de viață care ilustrează procesul resemnificării unei traume.

Acceptarea inteligentă se aplică și în cazuri mai puțin dramatice, din viața de zi cu zi. Și aici e important să conștientizez că eu fac niște alegeri și că ele vor veni și cu dezavantaje care necesită acceptare. Să luăm de pildă traficul bucureștean. Dacă vrei la București (poate pentru că salariile sunt mai mari, oportunitățile mai multe ori fetele mai târziu acasă), atunci ai de acceptat traficul. Și de găsit metode prin care să îți treacă timpul mai cu folos decât înjurând sau claxonând.

Auto-acceptarea inteligentă, ruda auto-aplicată a acceptării, vine cu înțelegerea faptului că suntem imperfecți dar perfectibili. Că putem gestiona schimbările mai bine dacă încetăm să ne luptăm cu ce nu ne convine și mobilizăm energia către obținerea a ceea ce ne dorim în schimb. Altfel spus, auto-acceptarea inteligentă vine la pachet cu axioma „pentru orice lucru care nu-ți convine, există opusul lui pe care ți-l dorești” .

Când este acceptarea distructivă, deci dezanvatajoasă? Atunci când încalcă semnificativ valorile mele și, în consecință îmi afectează autenticitatea. Acceptarea unui abuz (personal sau profesional) sau acceptarea unei relații disfucționale intră în această categorie. Dacă ajung aici este momentul potrivit să mă întreb, vorba zicalei, ce mă sperie mai tare – un sfârșit de groază sau o groază fără sfârșit? Ajungem în situațiile de acest tip atunci când acceptarea se grefează pe sentimentul de neputință și se transformă în resemnare.

Primul pas către integrarea acceptării inteligente în viața ta este obișnuința de a-ți chestiona nemulțumirile cu bunăvoință, asumarea responsabilității și deschidere către schimbare. Acest simplu fapt va transforma acceptarea din fatalitate în alegere conștientă. Nu va mai fi o înfrîngere ci o acțiune adaptativă care ține cont de obiectivele tale de viață.

(imagine: http://socialexpression.net)

Când să nu iei viața personal

cum să nu iei viața personal

Probabil că ați mai auzit îndemnul ăsta – n-o lua personal… Și, la fel de probabil, ori de câte ori l-ați auzit,  v-a enervat. Luăm multe lucruri personal, poate prea multe și prea des. Într-un fel se justifică că doar „e viața mea, cum să nu o iau personal” dar, la fel de adevărat este că luatul personal implică o investiție serioasă de timp, emoție și energie. Așa că mi-am zis să trecem în revistă momentele în care nu face să iei viața personal ci e mai înțelept să treci mai departe.

Carevasăzică, să începem… Luăm viața personal atunci când luăm realitatea în posesie. La propriu, adică folosind pronumele posesiv. „Mi-a tăiat calea”, „a trecut în fața mea”, „ își bate joc de mine” sunt numai câteva exemple. De câte ori îl folosim pentru a descrie realitatea e util să ne întrebăm dacă e vorba despre noi. Adică dacă, mie mi-a tăiat calea sau se grăbește. Ori dacă a trecut în fața mea sau doar a depășit pe toată lumea. Sau dacă își bate joc de mine sau pur și simplu așa se poartă el/ea. Realitatea este, adeseori impersonală pentru că nu suntem, niciunul dintre noi, atât de importanți încât să fie permanent vorba despre vreunul dintre noi.

Următoarea împrejurare este insuccesul. Mai precis atunci când generalizăm evenimentul și catastrofizăm urmările. Să mă explic… Atunci când cineva nu mă acceptă (pe mine sau munca mea) nu înseamnă că sunt de neaaceptat ci doar că omul din fața mea nu de acord cu mine sau cu munca mea. Atunci când se întâmplă și doar el. Adică evenimentul este singular și nu are vreo obligație să se multiplice la lumea întreagă. Și o părere negativă este doar una și nu implică faptul că nimeni nu va mai aprecia ce fac veci-pururi.

Să mergem mai departe, pentru că următoarea situație în care tindem să luăm lucrurile personal este atunci când (voit sau nu) primim o călcătură pe vreuna dintre bătăturile noastre existențiale. Adică atunci când cineva o nimerește peste o sensibilitate sau nesiguranță. Ideea este că, dacă eu am făcut pace cu propriile imperfecțiuni și sunt tolerant cu mine am mult mai multe șanse să nu iau personal vreun comentariu care nimerește peste vreun „defect”. Dacă răspunsul la comentariul celuilalt tinde să fie intens acesta este un semn că e nevoie să adresez problema și, fie să accept că nu-s perfect, fie să am un plan de acțiune pentru a redresa „defectul”. Am mult mai multe șanse să primesc păreri oneste și deschide dacă nu iau lucrurile personal ci constructiv.

Ultima împrejurare este aceea în care luăm de bun ce auzim și nu luăm în considerare contextul. Suntem diferiți. În plus, tindem să caracterizăm negativ diferențele de comportamente și de valori. Așa că înainte să decid valoarea de adevăr a unei afirmații despre mine, am mai întâi nevoie să mă uit la omul care o face și, mai ales, la care sunt diferențele dintre mine și el. Poate părea ironic dar deseori acest pas simplu e suficient să întoarcă o jignire într-un compliment. Să exemplific pe propria mea piele… Dacă vecina mea ce n-a deschis în viața ei vreo carte îmi spune că sunt inconștientă că dau bani pe cărți e asta o jignire ori doar e o descriere (cam nepoliticoasă, ce-i drept) a diferenței dintre noi?

Eu garantez că dacă aplicați principiile de mai sus, veți fi cu mult mai zen. Mai calmi, mai liniștiți și mult mai zâmbitori. Pentru că dacă nu e personal, atunci nu am de ce mă enerva. Și dacă nu mă enervez am mult mai multe șanse să fiu rațional și să zâmbesc.

(imagine: members.makeadentleadership.com)

Arta de a sta degeaba

arta de a sta degeaba

Sunt sigură că în copilărie ați avut parte de cel puțin o porție de „castane” părintești servite cu ocazia statului degeaba. Atunci, la începuturile vieții, statul degeaba părea să fie o chestie la îndemână. Făcutul de ceva părea mai complicat și, lucru deloc de neglijat, părea și mult mai mult apreciat de oamenii adulți din viața voastră. Vremurile au trecut și azi, adulți fiind, sunt sigură că vă pricepeți al naibii de bine la făcutul de ceva. Problema e… Oare vă mai amintiți de arta de a sta degeaba?

Ei bine, din experiența mea de cabinet, arta statului degeaba s-a pierdut cu desăvârșire. Văd eu asta în spaima din ochii clienților mei care primesc tema „în week-end, te rog să stai degeaba două ore”. Cum adică să stau degeaba, mă întreabă? Adică ce să fac? Opusul lui ceva, adică nimic, zic eu. Adică cum nimic, să stau așa cu ochii pe pereți, întreabă Păi, cum stăteai degeaba când erai copil, insist eu eu de fiecare dată.

Și vă întreb… Cum se simțea statul degeaba copil fiind? De ce era nevoie de tot efortul și morala parentală pentru a ne extrage din starea aia? Doar pentru că atunci puteam sta, de tâmpiți, cu ochii pe pereți? Sau, nu cumva, pentru că ceea ce se vedea ca „stat degeaba” era de fapt o stare de atenție și conectare cu propria persoană? O stare în care nu conta decât relaxarea și bucuria de a trăi acel moment de visare sau de odihnă ori de experimentare deplină a unei senzații (fie ea și sub forma pământească a înghețatei preferate)?

Chestia este că „a nu face nimic” este un eveniment în sine. Implică coborârea de pe roata zilnică a existenței active. Momentul în care te oprești din dusul copiilor la școală, mersul la serviciu, participarea la ședințe, pregătitul mesei, spălatul pe dinți sau orice altceva. „A nu face nimic” este intervalul de timp scutit de orice „trebuie”, orice „ar fi bine să”, orice „se așteaptă de la mine să” sau orice altă ordine sau rutină a lucrurilor.

Termenul cel mai apropiat de starea pe care încerc să o definesc ar fi „La dolce far niente”, adică literal „a face dulcele nimic”. Momentul de liniște în care pare că timpul stă pe loc, gândurile vin și pleacă, fără un scop sau o finalitate, în care mă limitez la plăcerea senzațiilor și trăirilor mele și care se sfârșeste doar atunci când decid eu. „Nimicul dulce” e timpul dedicat mie exclusiv, departe de lumea dezlănțuită. Un moment de vid existențial în care toate sunt deopotrivă aproape și departe, în desfășurare și oprite, în care toate posibilitățile există simultan și echidistant față de propria mea persoană.

Nu știu ce inseamnă pentru voi a sta degeaba, „a face dulcele nimic”. Pentru mine poate fi orice, de la a mă bucura de un pahar de vin roșu și vechi la tristețea de a termina o carte bună sau la privitul în gol în compania unui apus (sau răsărit) de soare.

Deci, mai stăpâniți arta de a sta degeaba? Si dacă da, cînd ați gustat ultima dată din „dulcele nimic”?

(imagine: http://contemplareltodoylanada.blogspot.ro/)

Ce este autenticitatea și ce vrea ea de la noi

ce este autenticitatea si ce vrea ea de la noi

Trăim într-o lume din ce în ce mai liberală în concepții și în care avem din ce în ce mai multe opțiuni. De vreme ce concepțiile se relaxează asta implică, pe de altă parte, pierderea reperelor obligatorii. Acum ceva vreme era clar că aveai de trăit o viață adultă în care care norma de urmat era o facultate, o meserie, o căsătorie, copiii aferenți și-o pensie. Toate aveau chiar și o vârstă recomandată. Acum, singurul lucru rămas recomandat se referă la prețurile din supermaket. Am mai rămas doar cu repere generoase (vezi vagi) cu privire la ce e imoral, ce e ilegal sau ce îngrașă. În rest, poți deveni orice, oricând, oriunde. Până și mamă la 70 de ani. Când aveam repere, individualitatea era mai puțin folosită, fiind mai degrabă nevoită să se adapteze la norme. Acum că nu le mai avem, individualitatea e cea care contează și implicit întrebarea existențial-socială „cine sunt și ce naiba vreau eu de la viață”. Așa ajungem la termenul de autenticitate. Practic, autenticitatea este abilitatea de a trăi în fiecare zi conform răspunsului la întrebare.

Autenticitatea presupune așadar nu numai să fii conștient și responsabil de acțiunile tale dar și să te porți în conformitate și armonie cu dorințele, principiile, gândurile, valorile și nevoile tale. Lipsa de angajament față de propria persoană (comportamentul neautentic) rănește serios conceptul de sine și are ca rezultat probleme emoționale. Cu alte cuvinte, impostura față de propria persoană se lasă cu represalii serioase la nivel psihologic și moral, cu atât mai mult cu cât individualitatea a rămas cam singurul reper considerat a fi demn de luat în seamă.

Ați putea fi tentați să credeți că a fi autentic se reduce la a-ți exprima opinia cu privire la fotbal ori politică. Dar, din păcate sau din fericire, nu este așa. Dacă, de exemplu, jobul pe care îl am mă pune în situația să vând produse în care nu cred sau să concediez oameni „nevinovați” ori să comunic idei sau planuri de acțiune în care nu cred – toate acestea sunt abdicări de la autenticitate. Dacă mai citești și studiul care a concluzionat că una dintre modalitățile de adresare a lipsei de autenticitate o reprezintă impulsul de a te implica în activitățile caritabile iar apoi te uiți la profilul celor implicați, de regulă, în acest tip de activitate ajungi relativ repede la concluzia că locurile în care muncim nu sunt prea sunt cele care ne reprezintă.

Ce ne împiedică să ne afirmăm autenticitatea? Teama de represalii combinată cu teama de a ne răzgândi. Cum funcționează ele împreună? Să zicem că eu am ajuns la lucrez la o bancă pentru că părinții au insistat să mă trimită la Finanțe/Contabilitate. Duc două vieți acum. Cea de persoană în taior și cea de rockeriță, ce se tatuează doar în locuri ce pot fi ascunse cu ușurință de ținuta business. Urăsc mașina pe care o folosesc în timpul săptămânii, tânjind după motorul pe care mi-l doresc de fapt. Urăsc și mersul la bancă. Doar sper că voi putea cândva să-mi finanțez business-ul meu – un studio pentru tatuaje.  Nu am curaj să schimb ce fac. Ce-ar spune oare părinții mei? Să mergi la bancă e mult mai acceptabil social decât să faci tatuaje. Ce-aș face mai departe? Și cum să pierd ce am clădit până acum? Cum să mă răzgândesc? Și uite așa din lupta dintre afirmare și depresie câștigă… cine credeți?

Acesta e un caz extrem. Și nu, nu e imaginat. Ideea de reținut este aceea că orice abatere de la autenticitate se simte ca un compromis intern ce generează suferință. Nu zic că omul are de făcut doar ce îl reprezintă pe deplin dar cred că dacă înțelegi ce preț plătești în lipsa ei, atunci ai șansa să te asiguri că și merită.

(imagine: http://www.popmatters.com/post/131308-/)

Sentimente reabilitate – nesiguranța ca generator de dezvoltare personală

nesiguranța

Ca parte din “cruciada” mea privind reabilitatea emoțiilor și sentimentelor “negative” a venit și rândul nesiguranței. Este definită de regulă a fiind opusul lui “sigur de sine”. La prima vedere, nesiguranța are legătură cu îndoiala de sine, a fost categorisită ca fiind negativă și găsim din belșug cărți care ne învață, mai mult sau mai puțin documentat, cum să scăpăm de ea.

Nesiguranța este o manifestare a anxietății generată de lipsa de informații despre acceptabilitatea propriei persoane . Atunci când devenim nesiguri de propria persoană acest lucru are legătură cu preocuparea de a fi la înălțimea așteptărilor (ale mele personale sau ale celorlalți) și cu lipsa validării. Ca orice alt sentiment sau emoție devine o problemă atunci când trece de nivelul gestionabil. Cantitatea potrivită de nesiguranță generează,de cele mai multe ori, disponibilitate pentru dezvoltarea propriei persone sau a relației care o generează . Nesiguranța nu e nici mai bună nici mai rea decât siguranța de sine. Ambele au beneficii și (tot) ambele pot genera probleme dacă trec de nivelul rezonabil și justificabil existențial.

Așa cum am mai spus, problema noastră nu sunt sentimentele sau emoțiile ci comportamentele pe care le avem în încercarea de “scăpa” de emoțiile sau sentimentele încadrate ca fiind negative. Haideți să vedem care sunt comportamentele tipice asociate cu fuga de nesiguranță.

Suspendarea experimentării. Viața se învață, deci experimentarea este absolut vitală. În cazul în care nu știu ce vreau, experimentarea devine singura cale prin care pot lua o decizie. Dacă încetez să experimentez, încetez practic să trăiesc. Pentru că expune la lucrul cu lipsa de informație, experimentarea este, de fapt, un soi de vaccin care, în timp, asigură creșterea toleranței la nesiguranță.

Suspendarea obținerii de feedback. Nesiguranța tinde să fie asociată cu îngrijorări privind părerea celorlați despre persoana mea. Singura cale reală de a afla ce gândesc ceilalți este obținerea de feed-back. Axioma statistică care ne învață că 98% dintre griji nu se întâmplă niciodată se aplică și pentru îngrijorările dictate de nesiguranță. Obținerea de feedback de la ceilalți este, de cele mai multe ori, un antidot eficient.

Suspendarea autenticității. Vectorul nesiguranței este îndoiala de sine. De vreme ce ajung să cred că nu sunt suficient de bun așa cum sunt, pot tinde să mă port așa cum cred că se așteaptă de la mine. Dacă fac acest lucru nu mai pot însă obține dovada clară că oamenii mă pot iubi pentru cine sunt și nu pentru ce fac pentru ei. Practicarea autenticității duce și ea la imunizarea contra nesiguranței.

Adevărul este că tot ceea ce poate cere un om de la viață este, vorba lui Erich Fromm, nu să fie sigur de el ci să se educe să aibă toleranță la nesiguranță. Avem alternative comportamentale pentru a ne crește toleranța: să fim cine suntem (autenticitatea), să ne gândim și să ne răzgândim (experimentarea) și să gândim doar pentru noi, nu și pentru ceilalți (obținerea de feedback).

(Imagine: cierracotton.blogspot.ro)

De ce e util să existe viață după muncă

de ce e util sa existe viata si dupa munca

Chiar dacă acum sunt de altă parte a baricadei, după ceva timp petrecut în câmpul muncii corporatiste știu și eu, așa cum știți și voi că “se caută” oamenii dedicați muncii lor. Dar oare ce înseamnă asta? Dacă ne uităm în dicționar, dedicat înseamnă “consacrat unei îndeletniciri”. În dicționarul organizațional însă dedicat e interpretat, de multe ori, ca fiind echivalent cu 10 sau 12 ore de muncă. Omul muncii care are și viață personală devine astfel “detașat de realitățile de business”, adică neimplicat, nededicat profesiei și, implicit, companiei pentru care lucrează. Ajungem pe nesimțite la situația în care a pleca la terminarea programului oficial echivalează cu “a sparge ușa”, în care nu răspunde la email-uri sau telefon în concediu este o dovadă de nepăsare și, în care a pleca fără laptop-ul companiei acasă te lasă fără posibilitatea de a menționa orele lucrate în timpul tău liber și fără vreo dovadă că ești “implicat activ în business”. Am auzit scuze de genul: “Îmi pare rău că am întârziat, dar nu vroiam să plec primul. Am așteptat să plece altcineva înaintea mea.” Știu oameni care au pierdut relații dragi lor pentru că cei de lângă ei nu mai vedeau decât omul lipit de laptop. Știu oameni care nu au plecat în concediu de ani de zile. De ce e util să existe viață după muncă?

A nu avea posibilitatea sau, mai exact, a nu-ți crea posibilitatea de a te detașa de munca ta creează mai multe probleme. Prima și cea mai evidentă este consumul de resurse iar sindromul de burnout e rezultatul final. Dacă pe temen scurt un „heirup” poate avea justificări și beneficii, pe temen mediu și lung efortul peste limită și imposibilitatea de a te rupe zilnic de legătura cu munca se întoarce împotriva ta. Performanța de top nu poate fi susținută decât prin alternarea efortului cu odihna (mentală, fizică și psihică). Companiile deștepte țin cont de asta. Dar, ca în orice lucru, deșteptăciunea nu e de găsit pe toate drumurile.

Următoarea problemă este că atașarea permanentă de muncă te „de-atașează” de restul lucrurilor sau persoanelor din viața ta. Care persoane pot înțelege logic care este rațiunea dedicării tale exlusive dar emoțional, de vreme ce nu se mai simt conectați cu tine, se vor distanța la rândul lor.  Oamenii care contează pentru tine nu vor mai avea ce e mai bun de la tine ci ce mai rămâne din tine după muncă. De cele mai multe ori oboseală, nervozitate sau – pur și simplu – inerția de până la somn.

A treia problemă este că ai nevoie să știi ce e important pentru tine în afara muncii. Nu de alta, dar la un moment dat nu vei mai munci. Cultura japoneză pentru muncă asigură dedicație exclusivă în timpul vieții active și o totală dezorientare în afara ei (dezorientare rezolvată nu rareori prin sinucidere). Mulți dintre noi ne pricepem să ne gestionăm cariera dar suntem mult mai puțin pricepuți când vine vorba restul vieții noastre.

Știu care sunt constrângerile unei cariere. Le simt și astăzi pentru că acum 4 ani am decis să o iau de la început. Dar la fel de bine știu, și nu doar din cărți, că este absolut necesar să îți dedici timp pentru propria persoană. Și că nu poți aștepta asta de la compania la care lucrezi. Când e ultima dată când te-ai rupt de muncă și ți-ai dedicat timp pentru tine, fără să îți pese ce se întâmplă în următoarele două sau trei ore? Când e ultima dată când nu ai mâncat de prânz cu ochii în laptop? Când e ultima dată când nu ai lucrat deloc în week-end? Când e ultima dată când ai plecat în concediu, fără laptop și fără obligația de răspunde la telefoane sau mail-uri?

Dacă vrei să muncești eficient ai nevoie să trăiești. De asta e util să existe viață după muncă.

(imagine: euchoo.net/blog.bk/node/180)

Te simți copleșit, ce e de făcut?

Articolul de fața a început cu o dilemă. Nu mă puteam hotărî ce anume imagine să atașez la temă. M-am tot învârtit în jurul cozii, ceea ce nu mă caracterizează. Și până la urmă mi-am dat seama de ce anume nu puteam lua o decizie. Pentru că, dacă te simți copleșit, ambele poze se aplică. Depinde doar de unde te uiți. Din interiorul nostru, sufletește și emoțional, a fi copleșit de viața ta de se simte cam așa:

te simti coplesit

Dar, dacă ai putea vedea din afară atunci s-ar vedea, de cele mai multe ori, cam așa:

overwhelmed

O să încep cu varianta de interior, cea sufletească. Atunci când te simți copleșit e ca și cum primești din plin un val uriaș de neputință și de lipsă de control, la pachet cu un nivel ridicat de anxietate. Deși valul este uriaș, ne ia deseori prin suprindere. Prinși în vârtejul existenței de fiecare zi, nu avem timp să ne uităm la orizonturile acesteia. Fie ratăm sau ne facem că nu vedem semnalele de alarmă – aglomerarea programului, semnele de oboseală, scăparea de sub control a listei de lucruri de făcut care pare că devină din ce în ce mai laborioasă și mai greu de limitat, fie că vreun eveniment negativ și neașteptat chiar apare fără avertizare, sentimentul că propria viață devine prea greu de dus, este copleșitor. Culmea este că, cel mai greu loviți sunt tocmai cei care cred că sunt puternici. De vreme ce sunt obișnuiți să se descurce, sentimentul de pierdere a direcției și a controlului îi dezorientează complet. Chiar dacă atotputernicii sunt loviți mai acut, nu e ușor pentru nimeni.

Varianta de exterior, cea a realității fizice și pragmatice, pune în evidență faptul că suntem înhămați la căruța existențială. Diferit de măgarul din imagine, deși unele lucruri din căruță sunt la „impuse”, mare parte din încărcătură este opțională. Adică depinde de alegerile noastre. În mod ironic, avem abilitatea de a ne menține căruța supraîncărcată. Dacă viața nu ne pune vreo încărcătură greu de dus (evenimente traumatice sau negative) ne ocupăm singuri să nu lăsăm căruța goală. Nu e surprinzător deci că evenimentele negative au un impact calitativ asupra preocupărilor noastre. Ca să păstrăm metafora, tocmai evenimentele traumatice sau negative ne determină să facem o selecție drastică a încărcăturii din căruța existențială pentru a putea reveni cu picioarele pe pământ.

Deci, dacă te simți copleșit, ce e de făcut? În primul rând să accepți că îți poate fi greu și că acest lucru te sperie. Până la urmă e firesc să nu fie confortabil atunci când ești într-o situație grea sau complicată. Acceptă că e omenesc să îți fie greu. Următorul pas este să devii conștient de dialogul tău interior. Nu ajută deloc să îți spui (de exemplu), uitându-te la lista interminabilă cu lucruri de făcut „n-ai nicio șansă să termini până mori”. E mult mai constructiv să îți spui că vei face tot ce poți acum și că pentru restul vei căuta soluții sau ajutor. În plus, încearcă să generezi, pe lângă scenarii catastrofice legate de ce nu poți face chiar acum și altele, alternative și pozitive, despre soluții și despre renegocierea termenelor de livrare sau condițiilor de rezolvare. Prioritizarea severă este următorul pas. Oare chiar toate lucrurile sunt de făcut acum? Știu că ar fi drăguț să fie toate gata, dar este chiar pe viață și pe moarte? Ce ai nevoie acum?

Spuneam mai sus că evenimentele negative ne impactează calitativ căruța existențială pentru că ne forțează să ne facem ordine în ea și să ne întrebăm, serios și cu răspundere, ce anume chiar contează pentru noi. Dar oare nu putem face asta și fără de cucuie existențiale? Din proprie inițiativă, adică? Poate că poza cu măgarul ar fi de înrămat deasupra oricărui birou. Așa, ca mic îndemn de inventar al lucrurilor puse în căruța existențială de fiecare zi.

(Imagini: Clark Little/ huffingtonpost.com și motivationalbuck.com)