E clar că este nevoie de o minte luminată pentru a putea produce o metaforă simplă, intuitivă și grăitoare. De aia, vorba unui om “celebru” și în viață, nu putem toți asculta Schopenhauer. Care Schopenhauer obișnuia să spună că relațiile dintre oameni seamănă cu cele dintre arici. Care arici au, iarna, o dilemă. Au nevoie să se încălzească stând împreună, dar dacă se aproprie se înțeapă unul pe altul. Totuși, dacă se îndepărtează, îngheață. Așa că fiecare arici are nevoie să calculeze care este gradul de apropiere care oferă căldură suficientă și o durere suportabilă. Și ziceți voi că nu descrie, simplu și perfect, relațiile dintre oameni. Metafora a fost suficient de puternică încât să fie preluată de Freud, la propriu și la figurat, de vreme ce în 1909 declara că se duce în America pentru a vedea un arici sălbatic și a ține conferințe. Dincolo de istoricul metaforei și de măiestria lui Schopenhauer, dilema intimității ne dă de furcă zdravăn. Frica de a fi rănit se luptă constant cu nevoia acută de intimitate și, implicit, apropiere. Oamenii cei mai apropiați sunt cei care au potențialul de a te face să suferi. Dar oare singurătatea merită lipsa durerii?
Dilema dintre apropriere și posibilitatea suferinței ne face să intrăm intr-un soi de dualitate emoțională – ori de câte ori cineva ne atrage, ne și sperie. Atracția declașează activarea tuturor vulnerabilităților iar anxietatea pune la bătaie toate mecanismele de apărare. Atunci când câștigă dorința de apropiere, reușim să lăsăm vulnerabilitățile la vedere. Atunci când anxietatea e campionul, mecanismele de apărare vor fi cele vizibile. Așa putem ajunge în situația în care suntem distanți ori ironici tocmai cu cei care ne atrag cel mai mult sau în cea în care ne implicăm în relații cu persoane care ne resping )(fizic sau emoțional). La fel, de fiecare dată când ne îndepărtăm de persoanele pe care le iubim, e un semn că în dilema dintre intimitate și anxietate, câștigă cea din urmă.
Apropierea ne face susceptibili la rănire. Odată ce înveți să iubești pe cineva, nu există nicio garanție că nu va pleca din viața ta. Odată ce lași să se vadă cu adevărat cine ești, nu există nicio garanție că vei fi acceptat. În mod ironic, singurătatea poate părea mai sigură, mai ales dacă reușești să faci alegeri care să îți dea iluzia că ești totuși cu cineva.
Dar oare, merită să nu vezi oceanul pentru că există posibilitatea unui tsunami? Să nu vezi lumea de la etajul cel mai de sus pentru că există posibilitatea unui cutremur? Să nu iubești pentru că ai putea fi părăsit? Să nu lași să se vadă cine ești pentru că ai putea fi respins? O replică dintr-un film oarecare spunea că „dacă te uiți în urmă la ultimul an de viață și nu îți aduci aminte de ceea ce te-a făcut să râzi sau să plângi, înseamnă că ai pierdut un an”.
Intimitatea este un act de curaj. Implică autodezvăluire și acceptarea faptului că o persoană pe care nu o poți controla devine importantă pentru tine. Te forțează să inveștești în relație știind că poți pierde oricând. Te împinge să te arăți cu sufletul pe față, știind că asta te lasă fără apărare în fața respingerii. Intimitatea, adică a fi cu adevărat apropiat de cineva, merită asumarea riscului de a fi rănit.
(imagine: idiotsandwisdom.blogspot.ro)
