Suntem sau nu suntem responsabili de alegerea partenerului?

Aceasta-i întrebarea.

Oricare dintre noi am făcut alegeri pentru care e mai util să fie responsabili hormonii. Util pentru noi și, cel mai important, pentru imaginea noastră de sine. Dar dincolo de un artificiu de calcul al minții care ne permite să învățăm ceva și să mergem mai departe în același timp, oare să fie alegerea partenerului doar o decizie chimică?

Eu nu cred că hormonii decid o relație. O fi el începutul chimic, nu zic, dar alegerea partenerului e ceva mai complicată. Pentru că, pe lângă scântei, implică valori comune. Despre cum ne căutăm valorile comune, atât conștient cât și inconștient, promit să revin.

Ce face un om spune ceva despre el, nu despre mine

ce face un om

Afirmația din titlu este, pentru mine, un principiu prin care abordez propria realitate și – pe cât posibil – pe a celorlalți.

Aș începe prin a o ilustra printr-un exemplu clasic. Să zicem că aflu că cel mai bun prieten sau, mai rău, partenerul de viață m-a mințit. Într-o atare împrejurare, de cele mai multe ori, concluzionez că nu mă mă respectă sau nu mă iubește. Dar oare, când eu am făcut același lucru (și cine crede că n-a mințit vreodată și are mai mult de 10 ani ca vârstă, să mă sune pentru programare !..) – revin – de ce am făcut asta?… Pentru că aveam vreo problemă cu respectul sau iubirea pentru cineva?… Sau pentru că îmi era teamă de consecințele pe care le-ar putea aduce spusul adevărului?… Din experiența mea, a doua variantă e cea valabilă. Deci, când omul minte sau face orice altceva, asta are legatură cu el și cu propriile lui probleme.

Si poate că întrebați acum la ce ajută toată dezbaterea? Odată ce înțeleg că omul care îmi taie calea în trafic sau se așează în fața mașinii mele la semafor face o declarație despre graba lui sau despre nivelul personal de înțelegere și educație și că nu are legătură cu mine sau respectul lui față de mine, se întâmplă o schimbare majoră. Aceea că pot înțelege că nu de mine este vorba ci de modul în care omul a învățat să procedeze.

La fel, când șeful îmi arunca lucrările pe jos, asta nu spune despre mine că sunt prost, ci spune despre el că e total nepregătit să fie șef.

Pe scurt, ideea este că noi acționăm spre rezolvarea propriilor probleme. Deci dacă țip la cineva nu fac asta pentru el ci pentru mine. Adică nu fac asta pentru că nu-l respect sau nu-l iubesc ci pentru că mi-e poate frică să simt că nu sunt ascultată.

Ce face un om spune ceva despre el, nu despre mine. Iar ce fac eu spune povestea mea.

Ce dorim și ce primim de la relații: Lista și magazinul

lista si magazinul
Vorbeam în articolul trecut despre faptul că, la baza implicării într-o relație paralelă stă ceva care lipsește celui care se implică în acea relație și despre cum este, de multe ori, mai ușor să iau din altă parte ce lipsește decât să conștientizez ce anume nu am și să comunic asta.

Vă propun un exercițiu de imaginație. Dacă azi, când ajungeți, acasă îi cereți partenerului de viață un milion de euro cadou și el vă răspunde: ”Nu am…”, îl credeți? Și – mai departe – întrebarea e, daca nu îi are, vă supărați? Dacă îl credeți, pentru ca chiar nu-i are, răspunsul e – probabil – nu. În schimb, dacă nu-l credeți, pentru că vă așteptați să-i aibă, aș crede că vă supărați. Cu ce e diferit să ceri comunicare, afecțiune sau înțelegere și să nu aibă, vă întreb?…

Pornind de la conceptul academic, că într-o relație avem propriile nevoi de acoperit, mie îmi place să utilizez sintagma „Lista și Magazinul”. Să presupunem că aveți o listă de cumpărături făcută de acasă. Si să mai zicem că aveți pe listă legume. Ieșiți din casă și nimeriți la mercerie. Vă place vanzătoarea (vânzatorul) și de aici încolo aveți doua variante. Să gătiți nasturi pentru cină sau să gasiți un supermarket.

Relațiile sunt la fel, doar că ceva mai complicate. Nu numai că fiecare dintre noi are o listă proprie, dar nici măcar nu știm tot ce e scris pe ea. Pentru că n-o să credeți dar, mare parte din ea, ne-o fac părinții. Așa incât, chiar si când vrem, nu putem spune ce ne dorim chiar în totalitate. La asta adăugăm și faptul că odată ce faci lista cunoscută ești vulnenabil. Așa că, uneori, e mai comod să te faci să crezi că ești la magazinul potrivit, deși mancarea are gust vădit de nasturi.

Logica spune că ar fi util măcar să spun ce am pe listă și să încerc să aflu dacă magazinul ar fi dispus să se reprofileze. Doar că pare, câteodată cel puțin mult mai usor, măcar din când în când, să nu mă mulțumesc cu nasturi ci să iau masa în oraș.
Putem afla ce avem pe listă și putem lua decizii informați. Voi ce credeți despre asta?…

Începuturile unui psiholog

Inceputurile unui psiholog

Uite că a venit faimoasa și vulnerabila zi a începutului. Mai ales vulnerabilă, ceea ce justifică alegerea pozei. Așa încât, ca orice psiholog vulnerabil care se respectă, zic că e potrivit să încerc să explic ce fac, de ce m-am apucat, unde vreau să ajung și ce-mi doresc.

Îmi place să spun despre mine că sunt un purtător de felinar ce însoțește oameni în drumul lor interior spre lucruri pe care ei încă nu știu că le cunosc. În limbajul curent, asta se cheamă psiholog.

De apucat, m-am apucat pentru că – să folosesc un clișeu – mi-am găsit vocația. Adică formulat mai puțin complicat, e prima dată în viață când nu numai că nu vreau să ies la pensie dar zâmbesc când mă trezesc dimineața. Muncesc de la 18 ani și am împlinit 45, așa că asta e ceva.

Până să ajung să îmi dau seama de vocație, am înțeles cât de important este să te înțelegi pe tine, să ai curajul să vezi ce vrei și, mai ales, ce nu vrei, să conștientizezi care sunt procesele prin care ajungi să faci alegeri și să le poți folosi în ajutorul tău. Slavă cerului, am avut o existență suficient de complicată încât să am teren pentru exersat. Nu am o viață perfectă, dar îmi înțeleg alegerile și am făcut pace cu ele.

Îmi doresc să reușesc să cobor meseria aleasă din înălțimile unde doar „nebunii” și „nefericiții cu probleme mari” ajung să apeleze la psiholog și să o aduc în viața firească a omului care își dorește să înțeleagă cum îi funcționează mintea și să aleagă să și-o folosească pentru el și nu împotriva lui. Cum îmi place mie să spun – să ai o minte în cap și nu un cap în minte.

Un atac de panică sau un episod depresiv îți tulbură semnificativ existența dar nu ajungi aici dintr-o dată. Ajungi aici parcurgând un drum de-a lungul căruia ai ignorat semnale. Profilaxie? Poate fi și asta… Dar poate fi optimizarea ta și a vieții tale cu lucruri și prin cuvinte simple.

Lucrurile mari sunt făcute din lucruri mici. A spune “nu”, a ști să fi singur fără să te simți singur, a înțelege cum îți influențezi trăirile prin dialogul tău interior și implicit cum poți face asta în așa fel încât să te ajute, nu să te încurce, sunt toate lucruri mici. Dar, dacă le punem la un loc, ajungem la un lucru mare – viața trăită.

Îmi propun deci să pun în scris, fără cuvinte complicate, ce știu și am văzut că funcționează. Și sper să vă conving că interacțiunea cu un psiholog (adică psihoterapia) nu e doar un remediu pentru cei bolnavi ci poate fi și un generator de viață nouă și eficiență personală.

Și, deloc în ultimul rând, îmi doresc să pot avea privilegiul de a fi purtătorul de felinar potrivit pentru mulți, mulți oameni.

Dar, până atunci, cu următoarele postări o să încerc să pun laolaltă câteva lucruri despre cum conjugăm omul, adică ce putem face cu trecutul, prezentul și viitorul nostru.