Mie îmi place să definesc autodezvăluirea ca fiind lupta dintre frica de respingere și dorința de intimitate. Să mă explic…
Pare că noi, oamenii, trecem prin viață sub formă de broaște țestoase. Diferit de ele, nu ne naștem cu o carapace ci suntem educați să o formăm. Poate că primul strat e format din prima lacrimă pe care învăț să o ascund. Poate că următorul e reprezentat de prima frică pe care nu o recunosc pentru că trebuie să fiu puternic sau poate de prima așteptare transformată în dezamăgire. Nu știu care e ordinea în care se așează acolo prima tristețe ascunsă de zâmbet, prima nedreptate pusă în scuze sau prima renunțare ca pavăză contra vinovăției. Nici prima minciună care ascunde gândul nepotrivit.
De fapt, oricare ar fi ordinea în care creștem o carapace în jurul adevăratului eu, tot ceea ce contează este că pe vremea maturității e pe deplin formată. Mii de secunde de vinovății, frici, tristeți sau furii au bătătorit-o și antrenat-o să reziste. Deasupra se formează ultimul strat, cel care ne trece pe sub radarul existenței, format din imaginea despre care credem că ne avantajează în relație cu ceilalți.
În interiorul carapacei mă aflu eu, omul pe care experiența îl învață că e la adăpost înăuntru dar pe care nevoia de împlinire relațională îl împinge în afară. Gabriel Liiceanu se întreba: „oare oamenii dezbrăcați sunt goi?” Eu cred că oricât de dezbrăcați am fi, nu suntem goi decât fără carapace. Adică fără apărări, fără perfecțiune, fără nemurire. Iar sentimentul ăsta e de natură să ne înspăimânte. Ca purtător de carapace, chiar dacă sunt respins, pot suporta durerea de vreme ce , eu – adevăratul eu – sunt protejat. Dar dacă mă arăt cu adevărat, odată ce dau jos, strat după strat, tot ceea ce e clădit pe baza de acceptabilitate și evitare a suferinței, rămân doar eu, cu sufletul meu cel adevărat la vedere, cu sensibilitățile la o atingere distanță, cu imperfecțiunile la discreția ochiului ridicat la rang de microscop.
Mai cred însă și că, de vreme ce ne naștem fără carapace suntem proiectați să simțim intimitatea doar în afara ei. Așa cum fizic, avem nevoie ca pielea să atingă piele, și sufletește avem nevoie de nivelul la care celălalt duce autodezvăluirea până la capăt. Orice nepotrivire între nivelul autodezvăluire al celor ce clădesc relația, se simte pentru cel mai vulnerabil (și deci mai în afara carapacei) la fel de dureros ca o furtună de nisip pe pielea cea mai fină.
Tot Gabriel Liiceanu zicea că, pentru a ajunge la intimitate e nevoie de proporția corectă între „a fi dezbrăcat” și „a fi gol”. Iar asta e ușor de demonstrat. Sunt sigură că cei care au aderat la acțiunea călătoriei în chiloți de la metrou au fost doar dezbrăcați, nu goi. Să negi că ai o carapace e doar revoltă, nu intimitate.
Umblăm prea mult prin lume ca țestoase și prea puțin ca noi, cei adevărați. Și culmea este că, odată ce înveți că vulnerabilitatea e doar o stare, durerea rămâne inevitabilă, dar suferința devine opțională. Da, doare câteodată când te învârți prin lume fără carapace. Dar dincolo de vânătăile pe care le capeți inevitabil de la cei rămași țestoase, intimitatea experimentată cu cei pe care chiar ajungi să îi cunoști chiar merită. Și, nu numai că merită dar vindecă.
(imagine: www.gopixpic.com)
