Frica – avem oare nevoie de sofware update?

by Leave a Comment

frica avem oare nevoie de software updates

Ți-e frică de înălțimi sau de cădere în gol? Ori poate de spații deschise? Ești preocupat până la obsesie de posibilitatea de a fi grav bolnav? Sau de eventualitatea în care tu ai putea fi în pericol sau cei aproape ție ar putea păți ceva? Ai frică de apă, de șerpi, de insecte? Ei bine, nu ți se întâmplă doar ție. Și culmea este că, deși frica este înalt inconfortabilă, totul a început cu intenții bune. Strămoșii noștri simțeau la fel iar asta a făcut posibil ca noi să existăm azi.

Toate fricile de mai sus au în comun faptul că ne pot pune viața în pericol. Dar cum am ajuns la frică? Să ne imaginăm că tu ai fi proiectatul sistemelor de operare pentru hardware-ul(vezi creierul) prototipului ființei umane. Să mai presupunem că treaba ta ar fi să ai un produs finit care să poate supraviețui într-o lume preistorică și neprietenoasă. O lume în care cine mănâncă pe cine este regula de bază. Care crezi că ar fi dotarea principală pe care ai considera necesar să o incluzi? Frica. Ea ar avea rol adaptativ și de scăpare al pielii. Indivizii care ar fi urmat să moștenească pământular fi fost (printre altele) cei care aveau frică de înălțime (pentru că asta i-ar fi împiedicat să cadă de prea sus), cei care aveau frică de spațiile mici (pentru că asta i-ar fi scutit să se trezească înghesuiți de vreun șarpe sau vreun tigru), cei care s-ar fi temut de spațiile deschise (pentru că asta i-ar fi scutit să devină tentanți pentru vreun prădător) sau cei care s-ar fi speriat cel mai tare și, implicit, ar fi alergat cel mai repede. Și uite așa, software-ul proiectat de tine ar fi fost transmis din generație în generație. Ți se pare că bat cîmpii? Ei bine…

77% dintre mamele cu frică de apă declară că, la prima vedere a unei piscine, copiii lor au manifestat frică de apă. Defapt, din ce trăiești mai departe de maresau ocean, de asta ai mai mari șanse să îți fie frică de apă. Un alt studiu a corelat diverse frici din copilărie cu incidența accidentelor în decursul vieții. Nu e de mirare că s-a descoperit că frica de înălțimi din copilărie era invers proporțională cu accidentarea. Exemple sunt mai multe dar concluzia ar putea fi aceea că software-ul se transmite și că, pe alocuri, încă ne păzește pielea. Primim deci, de la naștere, un sofware care vine de-a gata cu niște frici ancestrale.

Păi și dacă sunt ancestrale, de ce naiba m-a apucat frica de zbor cu avionul la 30 de ani, și brusc – m-a întrebat unul dintre clienții mei. O întrebare interesantă, trebuie să recunoașteți. Explicația este că, după perioada din copilărie de manifestare a diverselor frici ancestrale (de întuneric, de monștri, de separare, etc.), software-ul se dezactivează și are nevoie de un anumit nivel de stres pentru a se reactiva. Aceasta pare să fie explicația faptului că tulburările anxioase apar, de regulă, începând cu stadiul tânărului adult.

Unde începe problema? Nu știu ce ai fi făcut tu în pielea dezvoltatorului de software dar chestia este că rasa umană a primit o versiune care se adaptează dar nu are incluse update-uri (deh, o fi fost preistorie și tăiere de fonduri în același timp). Partea adaptabilă ne face să adaugăm experiențele și, implicit, fricile personale la cele preistorice. De exemplu, de cele mai multe ori, e suficientă o singură indigestie spectaculoasă pentru a te lecui de mîncatul unui anumit aliment. Până aici pare că încă suntem în zona în care frica e un lucru bun, dar pentru că am primit versiunea fără update-uri, stimulii au rămas la fel de activi ca acum 50.000 de ani, doar că acum în spații deschise riști să te omoare doar poluarea sau expunerea la soare (pe care l-am “stricat” tot noi), alergatul rapid are ca beneficiu doar medalii, iar frica de stat în lift se lasă cu foarte mult mers pe scări. În plus, suntem expuși la bug-uri (pe numele lor academic erori cognitive). Unul dintre bug-uri este emiterea celui mai negru scenariu. Pilotul avionului deschide ușa de la cabină, deci e clar că ne prăbușim. Nu mai aud cu o ureche deci e clar că am cancer. Bug-ul împiedică generarea de scenarii alternative pozitive, lăsând cel mai negru scenariu ca alternativă prevalentă. Următorul exemplu ar putea ficatastrofizarea- adică “abilitatea” de a nu vedea decât potențiale dezastre. Mi-e teamă că o să fiu atât de penibil încât toată lumea o să se ridice și o să iasă din sală. Mi-e teamă că nu voi găsi niciodată un partener de viață. Lista e mai lungă, dar o să mă opresc aici.

Gîndește-te la fricile sau fobiile tale din perspectivă evoluționistă. La ce or fi fost ele utile acum 50.000 de ani? La ce mai sunt utile acum? De cele mai multe ori concluzia este că ai de-a face cu un răspuns corect, în epoca greșită. Altfel spus, că ai nevoie de un software update. Cum se poate face acest lucru? Te invit să stăm de vorbă și să găsim împreună update-urile de care are nevoie versiunea ta de software.

(imagine: osxdaily.com)

Aricii lui Schopenhauer sau dilema intimității

by Leave a Comment

aricii lui shopenhauer

E clar că este nevoie de o minte luminată pentru a putea produce o metaforă simplă, intuitivă și grăitoare. De aia, vorba unui om “celebru” și în viață, nu putem toți asculta Schopenhauer. Care Schopenhauer obișnuia să spună că relațiile dintre oameni seamănă cu cele dintre arici. Care arici au, iarna, o dilemă. Au nevoie să se încălzească stând împreună, dar dacă se aproprie se înțeapă unul pe altul. Totuși, dacă se îndepărtează, îngheață. Așa că fiecare arici are nevoie să calculeze care este gradul de apropiere care oferă căldură suficientă și o durere suportabilă. Și ziceți voi că nu descrie, simplu și perfect, relațiile dintre oameni. Metafora a fost suficient de puternică încât să fie preluată de Freud, la propriu și la figurat, de vreme ce în 1909 declara că se duce în America pentru a vedea un arici sălbatic și a ține conferințe. Dincolo de istoricul metaforei și de măiestria lui Schopenhauer, dilema intimității ne dă de furcă zdravăn. Frica de a fi rănit se luptă constant cu nevoia acută de intimitate și, implicit, apropiere. Oamenii cei mai apropiați sunt cei care au potențialul de a te face să suferi. Dar oare singurătatea merită lipsa durerii?

Dilema dintre apropriere și posibilitatea suferinței ne face să intrăm intr-un soi de dualitate emoțională – ori de câte ori cineva ne atrage, ne și sperie. Atracția declașează activarea tuturor vulnerabilităților iar anxietatea pune la bătaie toate mecanismele de apărare. Atunci când câștigă dorința de apropiere, reușim să lăsăm vulnerabilitățile la vedere. Atunci când anxietatea e campionul, mecanismele de apărare vor fi cele vizibile. Așa putem ajunge în situația în care suntem distanți ori ironici tocmai cu cei care ne atrag cel mai mult sau în cea în care ne implicăm în relații cu persoane care ne resping )(fizic sau emoțional). La fel, de fiecare dată când ne îndepărtăm de persoanele pe care le iubim, e un semn că în dilema dintre intimitate și anxietate, câștigă cea din urmă.

Apropierea ne face susceptibili la rănire. Odată ce înveți să iubești pe cineva, nu există nicio garanție că nu va pleca din viața ta. Odată ce lași să se vadă cu adevărat cine ești, nu există nicio garanție că vei fi acceptat. În mod ironic, singurătatea poate părea mai sigură, mai ales dacă reușești să faci alegeri care să îți dea iluzia că ești totuși cu cineva.

Dar oare, merită să nu vezi oceanul pentru că există posibilitatea unui tsunami? Să nu vezi lumea de la etajul cel mai de sus pentru că există posibilitatea unui cutremur? Să nu iubești pentru că ai putea fi părăsit? Să nu lași să se vadă cine ești pentru că ai putea fi respins? O replică dintr-un film oarecare spunea că „dacă te uiți în urmă la ultimul an de viață și nu îți aduci aminte de ceea ce te-a făcut să râzi sau să plângi, înseamnă că ai pierdut un an”.

Intimitatea este un act de curaj. Implică autodezvăluire și acceptarea faptului că o persoană pe care nu o poți controla devine importantă pentru tine. Te forțează să inveștești în relație știind că poți pierde oricând. Te împinge să te arăți cu sufletul pe față, știind că asta te lasă fără apărare în fața respingerii. Intimitatea, adică a fi cu adevărat apropiat de cineva, merită asumarea riscului de a fi rănit.

(imagine: idiotsandwisdom.blogspot.ro)

Mă urăsc, cum am ajuns aici?

by Leave a Comment

ma urăsc cum am ajuns aici

Pentru oricare dintre noi și măcar o dată în viață a fost valabilă expresia „nu-mi trebuie dușmani, mă descurc și singur”. Ne place sau nu, este o realitate faptul că o covârșitoare majoritate a limitelor pe care le avem sunt auto-impuse sau auto-determinate. Punctul de plecare este sentimentul de lipsă de valoare a propriei persoane. Umătorul pas este auto-critica. Finalul este afirmația “mă urăsc”.

De unde ni se trage? Culmea este că… de la un lucru bun. Adică de la faptul că suntem diferiți. Diferențele îndeamnă la comparații. Problema este că, pentru fiecare dintre noi există varianta în care diferit înseamnă special (interpretat pozitiv) sau defect (interpretat negativ). Bipolaritarea este explicată de faptul că vocea noastră interioară poate juca două roluri. Rolul de susținător (de membru în „fan club”) și rolul de critic. În rolul de susținător, vocea interioară este ghidată de auto-acceptare, de auto-înțelegere și de auto-motivare. În rolul de critic, aceeași voce interioară este ghidată de negare, de ură de sine, de paranoia și suspiciune. Dacă vocea mea interioară joacă doar rareori rolul de critic, atunci pot compensa cu ușurință pagubele produse. Dar dacă rolul principal este de critic, atunci vocea mea interioară devine un soi de furnizor de coaching către dezastru. Va fi acolo exact când trebuie pentru a descuraja orice demers – „Pe bune,uită-te la viața ta, o să fii tu în stare să faci asta?”. Sau pentru a minimaliza orice realizare – „Ai avut baftă, altminteri iar o dădeai în bară”. Sau pentru a te convinge că orice feed-back pozitiv e o minciună sfruntată și că, de fapt, ești doar un dilentant fraudulos în propria viață sau carieră, pe cale să fie demascat– „Tu chiar crezi că ăștia cred ce spun sau sunt doar amabili?”

Care sunt temele cele mai frecvente pe care le adoptă criticul? „Nu sunt demn să fiu iubit” e poate cea mai comună dintre ele. Ceea ce este logic pentru că suntem animale sociale și dragostea (cel puțin la prima vedere) garantează acceptarea. La dezvoltarea scenariului care să ne ajute să concluzionăm că suntem de neiubit se află mesajele pe care le primim din interacțiunea cu ceilalți și, mai ales felul în care le interpretăm. Cheia rezolvării nu este, așa cum tot auziți, să înveți să te iubești pe tine însuți ci să înțelegi cum ai ajuns să vezi în realitate doar mesaje de respingere. Pentru că, ce-i drept nu are cum să te iubească toată lumea, dar nici nu ai nevoie să te iubească decât cei care contează pentru tine. Iar cheia, se află de cele mai multe ori, în copilărie.

Următoarea temă pare să fie „nu sunt destul de bun”. Care are la bază perfecționismul. Urmat îndeaproape de procrastinarea care are rolul de a nu oferi dovezi contrarii. Până la urmă dacă nu duc nimic la bun sfârșit nu voi afla dacă sunt bun sau nu. De data asta, cheia rezolvării este definirea concretă și realistă a lui „destul de bun”, ceea ce are darul de a pune la îndemână contra-argumente în lupta impotriva criticului intern.

Și așa ajungem la umătoarea temă – „sunt un impostor” (sau complexul impostorului). Care ne bântuie pe oricare dintre noi și care este rezultatului combinației dintre dorința de a le ști pe toate și vulnerabilitatea de a ști că nu ai cum. În cazul ăsta rezolvarea o reprezintă, vorba lui Confucius, exersarea realității care ne dovedește că primul pas în obținerea înțelepciunii și cunoașterii este propoziția „nu știu”.

Ajungem la următoarea temă demnă de menționat adică „am mai mult decât merit”, care derivă din cele de mai înainte. Pentru că, de vreme ce sunt de neiubit, nu sunt destul de bun și sunt un impostor orice altceva mai mult decât un tratament cu smoală și pene este, nu-i așa, mai mult decât merit. Aici demersul presupune descoperirea tiparelor care m-au ajutat să construiesc o imagine negativă despre mine și regăsirea valorii de sine prin conștientizarea adevărului științific care spune că nu am cum să nu fi făcut nimic la viața mea, pentru că „nimic” nu există decât în imaginație.

Ultima temă este, celebra temere „o să o dau în bară”. Aici problema se iscă din definirea conceptului de succes, mai precis din echivalarea acestuia cu „fără de greșeală”. Cheia rezolvării este conștientizarea avantajelor „datului în bară”.

Ideea de final este că specia umană are parte de o provocare de la naștere. Aceea de a găsi o cale de ieșire din ciclicitatea dintre realitate și percepția noastră despre ea. Adică, practic, a învăța să le folosim pentru noi și nu împotriva noastră.

(imagine: mythologian.net)

Acceptarea inteligentă

by Leave a Comment

acceptarea inteligentă

Eu cred că acceptarea inteligentă se află la mijlocul scalei dintre Balada Miorița și Revoltă pe Bounty. Vine cu înțelegerea faptului că, realist vorbind, nu există nici libertate absolută dar nici nu poți primi chiar tot ce ți se oferă. Până la urmă, dincolo de Zen sau alte forme de înțelepciune, acceptarea este o acțiune. Aceea de a accepta. Și ca orice acțiune are consecințe. Acceptarea inteligentă presupune a accepta atunci când avantajele sunt mai importante sau mai numeroase decât dezavantajele.

Când este acceptarea avantajoasă? Atunci când am obosit să lupt, de exemplu. Adică atunci când am nevoie să îmi trag sufletul pentru o vreme. Sau atunci când am nevoie de timp pentru a găsi soluții mai eficiente decât acceptarea. A accepta un eveniment nu este o acțiune irevocabilă întotdeauna. De pildă, pot avea nevoie să accept o vreme că partenerul a avut sau are o aventură până pot decide ce vreau să fac mai departe. Sau pot hotărâ să accept un job plătit mai prost sau care nu mă atrage neapărat până când voi găsi o altă oportunitate.

Acceptarea mai poate fi avantajoasă atunci când nu pot schimba realitatea și am nevoie de timp să înțeleg cum pot schimba relaționarea mea cu ea. O boală sau un accident soldat cu urmări serioase, ori moartea cuiva drag au nevoie de acțiunea de acceptare a realității. Acceptarea vine cu un pact de încetare a ostilităților dintre mine și realitate și, implicit, cu posibilitatea de a mobiliza resursele în favoarea resemnificării traumei. Găsiți aici o carte în care puteți citi despre povești de viață care ilustrează procesul resemnificării unei traume.

Acceptarea inteligentă se aplică și în cazuri mai puțin dramatice, din viața de zi cu zi. Și aici e important să conștientizez că eu fac niște alegeri și că ele vor veni și cu dezavantaje care necesită acceptare. Să luăm de pildă traficul bucureștean. Dacă vrei la București (poate pentru că salariile sunt mai mari, oportunitățile mai multe ori fetele mai târziu acasă), atunci ai de acceptat traficul. Și de găsit metode prin care să îți treacă timpul mai cu folos decât înjurând sau claxonând.

Auto-acceptarea inteligentă, ruda auto-aplicată a acceptării, vine cu înțelegerea faptului că suntem imperfecți dar perfectibili. Că putem gestiona schimbările mai bine dacă încetăm să ne luptăm cu ce nu ne convine și mobilizăm energia către obținerea a ceea ce ne dorim în schimb. Altfel spus, auto-acceptarea inteligentă vine la pachet cu axioma „pentru orice lucru care nu-ți convine, există opusul lui pe care ți-l dorești” .

Când este acceptarea distructivă, deci dezanvatajoasă? Atunci când încalcă semnificativ valorile mele și, în consecință îmi afectează autenticitatea. Acceptarea unui abuz (personal sau profesional) sau acceptarea unei relații disfucționale intră în această categorie. Dacă ajung aici este momentul potrivit să mă întreb, vorba zicalei, ce mă sperie mai tare – un sfârșit de groază sau o groază fără sfârșit? Ajungem în situațiile de acest tip atunci când acceptarea se grefează pe sentimentul de neputință și se transformă în resemnare.

Primul pas către integrarea acceptării inteligente în viața ta este obișnuința de a-ți chestiona nemulțumirile cu bunăvoință, asumarea responsabilității și deschidere către schimbare. Acest simplu fapt va transforma acceptarea din fatalitate în alegere conștientă. Nu va mai fi o înfrîngere ci o acțiune adaptativă care ține cont de obiectivele tale de viață.

(imagine: http://socialexpression.net)

Arta de a sta degeaba

by Leave a Comment

arta de a sta degeaba

Sunt sigură că în copilărie ați avut parte de cel puțin o porție de „castane” părintești servite cu ocazia statului degeaba. Atunci, la începuturile vieții, statul degeaba părea să fie o chestie la îndemână. Făcutul de ceva părea mai complicat și, lucru deloc de neglijat, părea și mult mai mult apreciat de oamenii adulți din viața voastră. Vremurile au trecut și azi, adulți fiind, sunt sigură că vă pricepeți al naibii de bine la făcutul de ceva. Problema e… Oare vă mai amintiți de arta de a sta degeaba?

Ei bine, din experiența mea de cabinet, arta statului degeaba s-a pierdut cu desăvârșire. Văd eu asta în spaima din ochii clienților mei care primesc tema „în week-end, te rog să stai degeaba două ore”. Cum adică să stau degeaba, mă întreabă? Adică ce să fac? Opusul lui ceva, adică nimic, zic eu. Adică cum nimic, să stau așa cu ochii pe pereți, întreabă Păi, cum stăteai degeaba când erai copil, insist eu eu de fiecare dată.

Și vă întreb… Cum se simțea statul degeaba copil fiind? De ce era nevoie de tot efortul și morala parentală pentru a ne extrage din starea aia? Doar pentru că atunci puteam sta, de tâmpiți, cu ochii pe pereți? Sau, nu cumva, pentru că ceea ce se vedea ca „stat degeaba” era de fapt o stare de atenție și conectare cu propria persoană? O stare în care nu conta decât relaxarea și bucuria de a trăi acel moment de visare sau de odihnă ori de experimentare deplină a unei senzații (fie ea și sub forma pământească a înghețatei preferate)?

Chestia este că „a nu face nimic” este un eveniment în sine. Implică coborârea de pe roata zilnică a existenței active. Momentul în care te oprești din dusul copiilor la școală, mersul la serviciu, participarea la ședințe, pregătitul mesei, spălatul pe dinți sau orice altceva. „A nu face nimic” este intervalul de timp scutit de orice „trebuie”, orice „ar fi bine să”, orice „se așteaptă de la mine să” sau orice altă ordine sau rutină a lucrurilor.

Termenul cel mai apropiat de starea pe care încerc să o definesc ar fi „La dolce far niente”, adică literal „a face dulcele nimic”. Momentul de liniște în care pare că timpul stă pe loc, gândurile vin și pleacă, fără un scop sau o finalitate, în care mă limitez la plăcerea senzațiilor și trăirilor mele și care se sfârșeste doar atunci când decid eu. „Nimicul dulce” e timpul dedicat mie exclusiv, departe de lumea dezlănțuită. Un moment de vid existențial în care toate sunt deopotrivă aproape și departe, în desfășurare și oprite, în care toate posibilitățile există simultan și echidistant față de propria mea persoană.

Nu știu ce inseamnă pentru voi a sta degeaba, „a face dulcele nimic”. Pentru mine poate fi orice, de la a mă bucura de un pahar de vin roșu și vechi la tristețea de a termina o carte bună sau la privitul în gol în compania unui apus (sau răsărit) de soare.

Deci, mai stăpâniți arta de a sta degeaba? Si dacă da, cînd ați gustat ultima dată din „dulcele nimic”?

(imagine: http://contemplareltodoylanada.blogspot.ro/)

Ce este autenticitatea și ce vrea ea de la noi

by Leave a Comment

ce este autenticitatea si ce vrea ea de la noi

Trăim într-o lume din ce în ce mai liberală în concepții și în care avem din ce în ce mai multe opțiuni. De vreme ce concepțiile se relaxează asta implică, pe de altă parte, pierderea reperelor obligatorii. Acum ceva vreme era clar că aveai de trăit o viață adultă în care care norma de urmat era o facultate, o meserie, o căsătorie, copiii aferenți și-o pensie. Toate aveau chiar și o vârstă recomandată. Acum, singurul lucru rămas recomandat se referă la prețurile din supermaket. Am mai rămas doar cu repere generoase (vezi vagi) cu privire la ce e imoral, ce e ilegal sau ce îngrașă. În rest, poți deveni orice, oricând, oriunde. Până și mamă la 70 de ani. Când aveam repere, individualitatea era mai puțin folosită, fiind mai degrabă nevoită să se adapteze la norme. Acum că nu le mai avem, individualitatea e cea care contează și implicit întrebarea existențial-socială „cine sunt și ce naiba vreau eu de la viață”. Așa ajungem la termenul de autenticitate. Practic, autenticitatea este abilitatea de a trăi în fiecare zi conform răspunsului la întrebare.

Autenticitatea presupune așadar nu numai să fii conștient și responsabil de acțiunile tale dar și să te porți în conformitate și armonie cu dorințele, principiile, gândurile, valorile și nevoile tale. Lipsa de angajament față de propria persoană (comportamentul neautentic) rănește serios conceptul de sine și are ca rezultat probleme emoționale. Cu alte cuvinte, impostura față de propria persoană se lasă cu represalii serioase la nivel psihologic și moral, cu atât mai mult cu cât individualitatea a rămas cam singurul reper considerat a fi demn de luat în seamă.

Ați putea fi tentați să credeți că a fi autentic se reduce la a-ți exprima opinia cu privire la fotbal ori politică. Dar, din păcate sau din fericire, nu este așa. Dacă, de exemplu, jobul pe care îl am mă pune în situația să vând produse în care nu cred sau să concediez oameni „nevinovați” ori să comunic idei sau planuri de acțiune în care nu cred – toate acestea sunt abdicări de la autenticitate. Dacă mai citești și studiul care a concluzionat că una dintre modalitățile de adresare a lipsei de autenticitate o reprezintă impulsul de a te implica în activitățile caritabile iar apoi te uiți la profilul celor implicați, de regulă, în acest tip de activitate ajungi relativ repede la concluzia că locurile în care muncim nu sunt prea sunt cele care ne reprezintă.

Ce ne împiedică să ne afirmăm autenticitatea? Teama de represalii combinată cu teama de a ne răzgândi. Cum funcționează ele împreună? Să zicem că eu am ajuns la lucrez la o bancă pentru că părinții au insistat să mă trimită la Finanțe/Contabilitate. Duc două vieți acum. Cea de persoană în taior și cea de rockeriță, ce se tatuează doar în locuri ce pot fi ascunse cu ușurință de ținuta business. Urăsc mașina pe care o folosesc în timpul săptămânii, tânjind după motorul pe care mi-l doresc de fapt. Urăsc și mersul la bancă. Doar sper că voi putea cândva să-mi finanțez business-ul meu – un studio pentru tatuaje.  Nu am curaj să schimb ce fac. Ce-ar spune oare părinții mei? Să mergi la bancă e mult mai acceptabil social decât să faci tatuaje. Ce-aș face mai departe? Și cum să pierd ce am clădit până acum? Cum să mă răzgândesc? Și uite așa din lupta dintre afirmare și depresie câștigă… cine credeți?

Acesta e un caz extrem. Și nu, nu e imaginat. Ideea de reținut este aceea că orice abatere de la autenticitate se simte ca un compromis intern ce generează suferință. Nu zic că omul are de făcut doar ce îl reprezintă pe deplin dar cred că dacă înțelegi ce preț plătești în lipsa ei, atunci ai șansa să te asiguri că și merită.

(imagine: http://www.popmatters.com/post/131308-/)

Sentimente reabilitate – nesiguranța ca generator de dezvoltare personală

by Leave a Comment

nesiguranța

Ca parte din “cruciada” mea privind reabilitatea emoțiilor și sentimentelor “negative” a venit și rândul nesiguranței. Este definită de regulă a fiind opusul lui “sigur de sine”. La prima vedere, nesiguranța are legătură cu îndoiala de sine, a fost categorisită ca fiind negativă și găsim din belșug cărți care ne învață, mai mult sau mai puțin documentat, cum să scăpăm de ea.

Nesiguranța este o manifestare a anxietății generată de lipsa de informații despre acceptabilitatea propriei persoane . Atunci când devenim nesiguri de propria persoană acest lucru are legătură cu preocuparea de a fi la înălțimea așteptărilor (ale mele personale sau ale celorlalți) și cu lipsa validării. Ca orice alt sentiment sau emoție devine o problemă atunci când trece de nivelul gestionabil. Cantitatea potrivită de nesiguranță generează,de cele mai multe ori, disponibilitate pentru dezvoltarea propriei persone sau a relației care o generează . Nesiguranța nu e nici mai bună nici mai rea decât siguranța de sine. Ambele au beneficii și (tot) ambele pot genera probleme dacă trec de nivelul rezonabil și justificabil existențial.

Așa cum am mai spus, problema noastră nu sunt sentimentele sau emoțiile ci comportamentele pe care le avem în încercarea de “scăpa” de emoțiile sau sentimentele încadrate ca fiind negative. Haideți să vedem care sunt comportamentele tipice asociate cu fuga de nesiguranță.

Suspendarea experimentării. Viața se învață, deci experimentarea este absolut vitală. În cazul în care nu știu ce vreau, experimentarea devine singura cale prin care pot lua o decizie. Dacă încetez să experimentez, încetez practic să trăiesc. Pentru că expune la lucrul cu lipsa de informație, experimentarea este, de fapt, un soi de vaccin care, în timp, asigură creșterea toleranței la nesiguranță.

Suspendarea obținerii de feedback. Nesiguranța tinde să fie asociată cu îngrijorări privind părerea celorlați despre persoana mea. Singura cale reală de a afla ce gândesc ceilalți este obținerea de feed-back. Axioma statistică care ne învață că 98% dintre griji nu se întâmplă niciodată se aplică și pentru îngrijorările dictate de nesiguranță. Obținerea de feedback de la ceilalți este, de cele mai multe ori, un antidot eficient.

Suspendarea autenticității. Vectorul nesiguranței este îndoiala de sine. De vreme ce ajung să cred că nu sunt suficient de bun așa cum sunt, pot tinde să mă port așa cum cred că se așteaptă de la mine. Dacă fac acest lucru nu mai pot însă obține dovada clară că oamenii mă pot iubi pentru cine sunt și nu pentru ce fac pentru ei. Practicarea autenticității duce și ea la imunizarea contra nesiguranței.

Adevărul este că tot ceea ce poate cere un om de la viață este, vorba lui Erich Fromm, nu să fie sigur de el ci să se educe să aibă toleranță la nesiguranță. Avem alternative comportamentale pentru a ne crește toleranța: să fim cine suntem (autenticitatea), să ne gândim și să ne răzgândim (experimentarea) și să gândim doar pentru noi, nu și pentru ceilalți (obținerea de feedback).

(Imagine: cierracotton.blogspot.ro)

Te simți copleșit, ce e de făcut?

by Leave a Comment

Articolul de fața a început cu o dilemă. Nu mă puteam hotărî ce anume imagine să atașez la temă. M-am tot învârtit în jurul cozii, ceea ce nu mă caracterizează. Și până la urmă mi-am dat seama de ce anume nu puteam lua o decizie. Pentru că, dacă te simți copleșit, ambele poze se aplică. Depinde doar de unde te uiți. Din interiorul nostru, sufletește și emoțional, a fi copleșit de viața ta de se simte cam așa:

te simti coplesit

Dar, dacă ai putea vedea din afară atunci s-ar vedea, de cele mai multe ori, cam așa:

overwhelmed

O să încep cu varianta de interior, cea sufletească. Atunci când te simți copleșit e ca și cum primești din plin un val uriaș de neputință și de lipsă de control, la pachet cu un nivel ridicat de anxietate. Deși valul este uriaș, ne ia deseori prin suprindere. Prinși în vârtejul existenței de fiecare zi, nu avem timp să ne uităm la orizonturile acesteia. Fie ratăm sau ne facem că nu vedem semnalele de alarmă – aglomerarea programului, semnele de oboseală, scăparea de sub control a listei de lucruri de făcut care pare că devină din ce în ce mai laborioasă și mai greu de limitat, fie că vreun eveniment negativ și neașteptat chiar apare fără avertizare, sentimentul că propria viață devine prea greu de dus, este copleșitor. Culmea este că, cel mai greu loviți sunt tocmai cei care cred că sunt puternici. De vreme ce sunt obișnuiți să se descurce, sentimentul de pierdere a direcției și a controlului îi dezorientează complet. Chiar dacă atotputernicii sunt loviți mai acut, nu e ușor pentru nimeni.

Varianta de exterior, cea a realității fizice și pragmatice, pune în evidență faptul că suntem înhămați la căruța existențială. Diferit de măgarul din imagine, deși unele lucruri din căruță sunt la „impuse”, mare parte din încărcătură este opțională. Adică depinde de alegerile noastre. În mod ironic, avem abilitatea de a ne menține căruța supraîncărcată. Dacă viața nu ne pune vreo încărcătură greu de dus (evenimente traumatice sau negative) ne ocupăm singuri să nu lăsăm căruța goală. Nu e surprinzător deci că evenimentele negative au un impact calitativ asupra preocupărilor noastre. Ca să păstrăm metafora, tocmai evenimentele traumatice sau negative ne determină să facem o selecție drastică a încărcăturii din căruța existențială pentru a putea reveni cu picioarele pe pământ.

Deci, dacă te simți copleșit, ce e de făcut? În primul rând să accepți că îți poate fi greu și că acest lucru te sperie. Până la urmă e firesc să nu fie confortabil atunci când ești într-o situație grea sau complicată. Acceptă că e omenesc să îți fie greu. Următorul pas este să devii conștient de dialogul tău interior. Nu ajută deloc să îți spui (de exemplu), uitându-te la lista interminabilă cu lucruri de făcut „n-ai nicio șansă să termini până mori”. E mult mai constructiv să îți spui că vei face tot ce poți acum și că pentru restul vei căuta soluții sau ajutor. În plus, încearcă să generezi, pe lângă scenarii catastrofice legate de ce nu poți face chiar acum și altele, alternative și pozitive, despre soluții și despre renegocierea termenelor de livrare sau condițiilor de rezolvare. Prioritizarea severă este următorul pas. Oare chiar toate lucrurile sunt de făcut acum? Știu că ar fi drăguț să fie toate gata, dar este chiar pe viață și pe moarte? Ce ai nevoie acum?

Spuneam mai sus că evenimentele negative ne impactează calitativ căruța existențială pentru că ne forțează să ne facem ordine în ea și să ne întrebăm, serios și cu răspundere, ce anume chiar contează pentru noi. Dar oare nu putem face asta și fără de cucuie existențiale? Din proprie inițiativă, adică? Poate că poza cu măgarul ar fi de înrămat deasupra oricărui birou. Așa, ca mic îndemn de inventar al lucrurilor puse în căruța existențială de fiecare zi.

(Imagini: Clark Little/ huffingtonpost.com și motivationalbuck.com)

Îți controlezi emoțiile sau te controlează ele pe tine?

by Leave a Comment

iti controlezi emotiile sau te controlează ele pe tine

„Îți controlezi emoțiile sau te controlează ele pe tine” este nu numai o întrebare. Poate fi și o afirmație. Pentru că dacă nu le controlezi tu, atunci te controlează ele.

Primul pas începe prin acceptarea adevărului că nu emoțiile ne omoară ci comportamentele pe care le adoptăm ca să scăpăm de ele. Atitudinea de evitare ni se trage, în primul rând, de la catalogarea emoțiilor ca fiind pozitive sau negative. Al doilea motiv de evitare are legătură cu felul în care emoțiile sunt procesate fizic. Oricare emoție este însoțită de manifestări fiziologice tipice. Iar cele care însoțesc emoțiile cu reputație proastă nu sunt prea confortabile.

După clasificarea pe care o folosesc eu, există opt emoții de bază. Dintre ele doar două pot fi considerate pozitive, una neutră iar celelalte sunt (așa-zis) negative. De unde putem concluziona cu ușurință că dacă pleci de la premisa că vrei doar emoții plăcute o să ai de dezvoltat ceva comportamente de evitare pentru cele neplăcute și majoritare în același timp. Atitudinea corectă este acceptarea tuturor emoțiilor și adresarea (înțelegerea și exprimarea) lor într-un mod adaptativ pentru mine și relațiile mele.

Al doilea adevăr este acela că noi nu ne facem nouă deservicii. Așa că orice emoție (plăcută sau nu) are rol de semnalare a unui tip de interacțiune între mine și realitate. Poate că nu ne convine rezultatul (vezi comportamentul pe care îl adoptăm pentru evitarea emoției) dar emoția are rol de protecție. De la frică, la furie sau rușine toate emoțiile semnalează o nepotrivire între realitate și individ.

Următorul lucru de luat în seamă este acela că emoțiile nu apar din neant. Sunt rezultatul interacțiunii noastre cu realitatea, adică rezultatul unor percepții și a unor gânduri. Așa că oricât de intensă sau de negativă ar fi o emoție, vestea bună este că suntem creatorii ei. Mai exact, vestea bună este de fapt logica care spune că dacă eu am creat-o atunci tot eu pot să creez o alta, mai adaptativă sau la un nivel mai ușor de gestionat. Ca atare, deși suntem învățați să fim atenți la ce simțim, este la fel de important să ne câștigăm „îndemânarea” de a fi atenți și la ce gândim.

Următorul principiu de luat în calcul este că emoțiile nu reprezintă realitatea ci interacțiunea dintre noi și realitate. Emoțiile nu au logică. Așa că nu exprimă un adevăr ci o reacție la un dialog interior. De multe ori dialogul meu interior poate fi irațional. Adică să nu reflecte realitatea ci percepția mea despre ea. O emoție nu este validă sau invalidă, dar gândurile care o determină sunt fie valide, fie invalide.

Ultimul aspect este că nu există emoție distructivă ci doar un nivel distructiv al emoției. Iar nivelul ajunge să fie distructiv doar dacă nu corectez interacțiunea mea cu realitatea, adică dialogul meu interior.

Îți controlezi emoțiile atunci când capeți obișnuința de a fi atent la dialogul tău interior și de a-l gestiona în așa fel încât să te ajute să faci față realității, atunci când devine o obișnuință să le accepți și să le faci cunoscute în mod constructiv. Te controlează ele pe tine atunci când, neadresate și ne-exprimate ajung la nivelul care le face imposibil de gestionat.

(imagine: http://www.thegrindstone.com)

De ce nu contează ce gândesc ceilalți?

by Leave a Comment

de ce nu conteaza ce gandesc ceilalti

Despre citirea gândurilor am pomenit la începutul aventurilor mele “scriitoricești”. Dar chiar dacă nu știm ce gândesc ceilalți, are oare vreun rost să ne pese?

Înainte să ajungem la vreo concluzie logică, haideți să explorăm originile preocupării noastre pentru ce se întâmplă în capul celorlalți cu privire la persoana noastră. La baza preocupării este nevoia de a fi acceptat. Evoluționist vorbind, ni se trage de la începuturile noastre, adică din timpurile când eram doar omul pe cale să devină pe deplin sapiens.  Atunci, să fii acceptat de tribul tău era una dintre singurele, dacă nu unica metodă de supraviețuire. Tribul însemna acces mai facil la hrană, la adăpost și la apărare. Ce te punea în pericol atunci, te putea mânca la prânz.  Acesta este începutul care ne mai trezește și azi nevoia de acceptare și, respectiv frica de respingere. Societatea s-a schimbat ceva de atunci. Admiratorii ei spun că a evoluat. La fel și mare parte din creierul nostru. O parte a a lui însă a rămas neschimbată. Și deși partea evoluată pricepe că data din calendar ne plasează în 2015, partea ancestrală nu a băgat de seamă că peisajul s-a schimbat, că mamuții au dispărut, că peștera s-a transformat în apartament….  Așa că nu încetează să ne trimită semnașe despre cât de important este să fii acceptat și să nu fii singur.

Ne place sau nu, vorba bancului, asta avem cu asta defilăm. Nu ne putem schimba creierul. Ar fi și păcat pentru că face și multe lucruri bune. Putem însă înțelege cum funcționează și putem să trăim armonios ținând cont de particularitățile lui. Să vedem cum funcționează asta în cazul de față.

În primul rând e clar că o să-mi pese pentru că asta mă ajută să am sentimentul că mă integrez social. În plus, am stabilit că nu avem buton de “on/off”. Pot însă defini ce reprezintă astăzi “tribul” pentru mine. Dacă pe vremea peșterii probabil apucam să văd vreo 20 de oameni diferiți în cursul vieții, probabil toți din tribul meu, astăzi nu tot ce văd are vreo legătură cu tribul meu. Redefinirea noțiunii de trib și reactualizarea ei la viața mea de azi  îmi poate face viața suportabilă. Pentru că păstrează cam aceleași dimensiuni numerice. Oricât de multă lume aș cunoaște, cei care chiar contează pentru mine ajung probabil tot pe la 20 ca număr. Dacă sunt mult mai mulți decât atât, atunci înseamnă că e de lucru la redefinirea lui “contează pentru mine”.

Cum știu dacă un om e parte din tribul meu sau nu? Păi să vedem… Eu zic că se aplică următoarele criterii: (1) are influență directă (impact) în viața mea, (2) are sisteme de valori similare cu ale mele și (3) l-am investit emoțional. Dacă le aplicați, câți oameni contează astăzi pentru voi?

Odată ce am tribul definit, mai am de luat în calcul niște adevăruri existențiale, formulate practic:

Suntem singurii trăitori ai vieții noastre. Restul sunt privitori. Asta implică faptul că nimeni nu știe mai bine decât noi ce ni se potrivește și ce ne face mulțumiți de viața noastră. Părerea exterioară vieții mele e de luat în calcul, dar numai ținând cont de faptul că sunt, până la urmă, singurul expert în viața mea. Ceea ce e greșit pentru altul, poate fi bun pentru mine. Și viceversa.

Viața e prea scurtă. Asta ne împiedică să ne plictisim dar ne presează să ne realizăm, să ne îndeplinim potențialul maxim. Dacă țin cont de prea multe păreri, nu mai am timp să trăiesc.

Nu poți trece prin viață mulțumind pe toată lumea. Pentru că suntem imperfecți și, mai ales pentru că suntem diferiți. În plus, oamenii sunt echipați să le pese mai mult de propria persoană (deci nu de alții), să uite repede ce nu le convine și să accepte ce nu pot schimba.

Deci, de ce nu contează ce gândesc ceilalți? Pentru că dacă nu sunt atent, greutatea gândurilor pe care le atribui celorlalți devine o povară. Pentru că odată ce las deoparte ce pot aștepta ceilalți de la mine, am șansa de a afla cine sunt.  Nu în ultimul rând pentru că,  odată ce înțeleg că ar fi de dorit ca ceilalți să mă accepte dar nu e obligatoriu, mă eliberez de condiționarea acceptabilității și devin liber să am viața proprie, conform așteptărilor mele.

(imagine: thesurvivalplaceblog.com)