Ce găsim în căutarea fericirii

ce gasim in cautarea fericirii

 

 

 

 

După oarecare pauză,  să începem cu o temă de gândire, un film și o carte, ambele asortate la temă. În mare parte, meseria de psihoterapeut presupune să discuți cu oameni aflați în căutarea fericirii. La prima vedere, ai crede că-i încurajez să facă asta, așa-i? Ei bine, nu chiar.

Primul lucru pe care îl fac este să clarific niște alte chestii. Cum ar fi, de pildă, că fericirea nu presupune să fii tot timpul fericit. Ci să fii, în general, mulțumit de viața ta. Dacă fericirea devine o stare continuă, atunci se numește manie și e o problemă serioasă.  Dacă aspiri la fericire, e mai mult decât utilă capacitatea de a schimba lucrurile care nu-ți convin, precum și pe aceea ce a face abstracție de alea pe care nu le poți schimba, chiar dacă nu-ți convin. Altfel spus, fericirea este o existență umană în care trăitorul găsește un sens în experiențele lui pozitive sau negative, deopotrivă.

Următorul lucru de clarificat în incursiunea găsirii fericirii este acela că nu există emoții pozitive sau negative. Ci doar emoții. Și că a te feri ca dracu’ de tămâie de alea negative nu aduce fericirea ci doar consolidează și face prevalente emoțiile pe care le eviți.

Tot la fel de important este înțelegerea adevărului crud că suntem singurii trăitori ai vieții noastre, iar restul sunt privitori. De ce crud? Pentru că asta presupune că nu există un model universal de fericire. Nu numai că nu s-a născut ăla care să se uite pe geamul existenței mele și  să-mi spună mie (trăitorului) că pepenele (nefericiirii mele) pe care dorm e doar mazăre dar nici nu-mi poate spune care e rețeta prin care transform pepenele în ceva pe care pot dormi.  Iar asta înseamnă că suntem singurii cunoscători ai ingredientelor necesare pentru rețeta fericii proprii, adică sunt suntem responsabili pentru ea.

Ultimul lucru pe care îl clarific este acela că pentru a fi fericit, un muritor nu are nevoie de o viață perfectă ci doar de capacitatea de a face pace cu ea, înainte de a-i cere mai mult. Adică diferența între a-ți trăi viața cu perseverență sau cu înverșunare și înțelegerea faptului că diferența fundamentală dintre ele e că perseverența (spre deosebire de înverșunare, firește) te lasă să te bucuri de pașii intermediari și nu otrăvește orice e mai puțin decât rezultatul final.

Culmea e că, muritorul care internalizează cele de mai sus constantă că nu mai are de căutat fericirea niciunde, ea fiind de cele mai multe ori fix sub nasul lui existențial.

În fine, pentru că nu e cum ați crede că e musai să fii fericit pentru a zâmbi ci merge și invers, vă recomand două abordări cu mult umor. Prima, o carte,  The Subtle Art of Not Giving a Fuck, poate fi o unealtă eficientă în selectarea ingredientelor fericirii personale sau  “fuck-giving-worthy” , vorba scriitorului. Cea de-a doua, un film, Hector în căutarea fericirii, o să vă poarte într-un fel mult subtil și amuzant prin pașii pe care i-am dat și eu mai sus. Și Hector, ca oricare dintre noi, constată pân’ la coadă că fericirea se află în proximitatea trăitorului și nu la capătul lumii.

(imagine: http://www.gtgrowth.com)

Există viață și după închiderea telefonului mobil ?

exista viata si dupa telefonul mobil

Îmi amintesc de prima mea experiență cu telefonia mobilă. Prin 1995. Pe vremea când asta presupunea un echipament de mărimea a două cărămizi. Se numea Telemobil. L-am primit în responsabilitate de la șeful meu olandez. Pe durata concediului petrecut la 2 mai. Îl țineam pe dulapul din camera gazdei (pentru că doar acolo avea semnal) și alergam de năucă să vorbesc pe băncuța din fața porții lui Tanti Lenuța. Unde eram atracția trecătorilor. Azi, toate programările de la cabinet depind de telefonul mobil, devenit la rândul lui Smartphone. Și nu numai programările. De la momentul izolării lui pe dulap am ajuns la un altul la care, acum vreo 2 ani, am realizat că trebuie să fac skanderbeg cu propria persoană pentru a alerga prin Herăstrău fără telefon. Nu știu voi cum sunteți, dar deși nu stau chiar toată ziua cu ochii și urechile lipite de telefon, tot e ca și cum a ajuns oarecum să facă parte integrantă din viața mea. Mult prea integrantă. Carevasăzică, o mai exista viață și după închiderea telefonul mobil?

O să încep cu cât timp ne petrecem folosind mobilul. Ce am reușit să aflu este că, indiferent cât estimăm că îl folosim, odată ce intră în ecuație și o aplicație care să măsoare timpul de folosire cu spirit de răspundere, se dovedește inevitabil că subestimăm timpul petrecut. Adică ne călărim telefoanele mobile mult mai mult decât conștientizăm că o facem.  Rezultatele măsurate te pun pe gânduri pentru că indică o medie de vreo 5 (cinci) ore / zi. Și dacă vi se pare puțin o să mai adaug o informație. Aceea că 5 ore înseamnă aproape o treime din timpul pe care îl petrecem treji.  Devine logic că putem afirma că omenirea a devenit dependentă de un paralelipiped electronic, denumit telefon mobil. Și, oricât de tenant e să ai lumea la un click distanță, eu zic să ne gândim un pic și care sunt efectele negative ale dependenței cu pricina, care includ de la izolarea socială, oboseala mentală sau afectarea relațiilor de cuplu și până la banalul dat cu capul de pom (sau variante similare) în timp ce trimiți sms-uri și nu te uiți pe unde mergi (nu glumesc, iată și studiul).

Care sunt semnele că ai o problemă și care ar fi pașii de urmat pentru recâștigarea integrității de sub dominația telefonului mobil? Să încep cu semnele… Într-un studiu desfășurat în Statele Unite au fost mobilizați 1000 de studenți din 10 țări, cinci continente. Au fost “privați” de accesul la orice tip de informație sau conexiune (inclusiv accesul la telefonul mobil) timp de 24 de ore și au fost rugați să-și documenteze experiența. Mulți dintre ei au descris simtome ca stări de anxietate, neliniște sau singurătate și au caracterizat senzația care a însoțit experiența ca fiind similară sevrajului. Când e ultima dată când ai stat 24 de ore (sau măcar 12) fără a avea posibilitatea de a-ți accesa mobilul? Când e ultima dată când ai plecat fără mobil de acasă sau când ți s-a terminat bateria? Cât de des îți verifici telefonul? Și nu cumva asta faci primul lucru când te trezești?

Ce e de făcut? Lisa Stroman e de părere că sunt câteva acțiuni care te-ar putea elibera de sub dominația mobilului. (1) Fă altceva primul lucru când te trezești. Verificatul telefonului pe post de breakfast te conectează cu realitatea mult prea brusc, iar asta stresează. (2) Când ieși cu prietenii, pune telefonul undeva unde nu ajungi ușor la el (în rucsac sau în geantă). Asta te va ajuta să-ți chiar vezi interlocutorii și să te bucuri de ei. (3) Pune o oră limită seara, oră după care nu mai accesa telefonul. Dacă vine sfârșitul lumii o să te prinzi și fără Facebook.

Există viață și după închiderea telefonului mobil. Jur că da. Nu de alta dar sunt suficient de bătrână încât să fi apucat vremurile în care nu te întreba nimeni “unde ești” când răspundeai la telefon. Nu pentru că nu conta ci pentru că era clar pentru apelant unde ești fixat de telefon. Vremea la care telefonul era “undeva”, nu “peste tot”. Și da, pricep ce câștigăm odată cu mobilul, dar, pe de altă parte, cred și că nu conștientizăm ce pierdem.

(imagine: http://blog.globalstreetart.com/)

Fobia de zbor – cum funcționează și cum se poate vindeca

World trip 3

Logica are prea puțin de-a face cu anxietatea în general și cu fobia de zbor în particular. Statistica ne spune că 1 din 45 de milioane de zboruri se prăbușesc. Statistica în chestiune e, ce-i drept valabilă pentru Statele Unite. Dar asta nu i-a împiedicat pe americani ca după 9/11 să refuze să zboare cu avionul pe motiv că nu mai era sigur și să apeleze la mașini pe motiv că erau. Rezultatul? O creștere a mortalității. Pentru că deși părea că mersul cu mașina e mai sigur, de vreme ce se desfășura la sol, volanul era în controlul omului cu pricina și în mașina lui nu erau cetățeni de origine arabă, realist vorbind, lucrurile nu stau așa. E mult mai periculos pe autostrăzile americane decât în avion. Dar haideți să înțelegem cum se petrec lucrurile – cum funcționează fobia de zbor și cum se poate vindeca.

Dar cum spuneam, procesul nu este unul logic ci unul emoțional. Iar pentru emoțiile mele 45 de milioane nu înseamnă nimic. Unu ăla, în schimb, înseamnă posibilitatea ca 1 să fie echivalent cu zborul în care mă aflu eu. Echivalarea asta e suficientă pentru ca amygdala să se activeze și să producă deranj (sub formă hormoni de stres) și ca posesorul ei să se poarte de parcă 1 în 45 de milioane înseamnă o probabilitate de 100%.

Odată hormonii de stres eliberați în sistem, mai sunt și alți factori care fac ca frica de zbor să fie greu de gestionat.  Amygdala oprește alarma doar dacă este îndeplinită una dintre condițiile următoare: (1) cauza pericolului este identificată ca fiind neamenințătoare  sau (2) dacă  este amenintătoare atunci posesorul ei preia controlul, caz în care intră în scenă  partea executivă, deci rațională a creierului sau (3) dacă este amenințătoare și se identifică o cale de scăpare. Dacă sunteți atenți, rezultă „foarte logic” de ce să fii într-un tub în care se aud o sumedenie de zgomote pe care nu le poți interpreta, condus de altul la 10,000 de metri altitudine și fără oprire între stații pare mai nesigur decât o cutie care rulează pe sol, produce zgomote cunoscute, este condusă de tine și pe care o poți opri când vrei.

Dar amygdala e mulțumită cu logica proprie așa că, în ciuda celor de mai sus,  contra-argumentul unei persoane cu fobie de zbor va fi, de cele mai multe ori acela că „e un fapt că puține câte or fi ele, avioanele se prăbușesc, iar asta se întâmplă tot timpul și nu am cum să știu dacă nu o să fie chiar avionul cu care zbor eu ”. Contra-argument care permite trecerea de la imposibilitate la posibilitate, iar apoi la probabilitate și la aproape certitudine.  Iar asta ne face să ajungem de unde am plecat, în ciuda tuturor argumentelor raționale, fie ele și umoristice.

De aceea, soluția care funcționează implică desensibilizarea sistematică la stimul. Adică practic un proces prin care omul devine ceva mai nesimțit (sau insensibil, cum doriți) cu privire la probabilitatea ca 1-ul cu pricina în 45 de milioane  să fie avionul în care urmează să se afle el. Procesul implică între 6 și 8 ședințe de imagerie dirijată adică niște exerciții prin care se alternează relaxarea cu imaginarea de scene legate de zborul cu avionul. Și, n-o să credeți funcționează.  Chiar dacă pare simplu, funcționează. Ajută omul care deja evită zborul sau pe acela care trăiește un coșmar când zboară să redevină călătorul ros doar de curiozitatea locurilor pe care urmează să le vadă și nu de frica de a pica din ceruri. Fobia de zbor se poate vindeca.

(imagine: flyfright.com)

Frica – avem oare nevoie de sofware update?

frica avem oare nevoie de software updates

Ți-e frică de înălțimi sau de cădere în gol? Ori poate de spații deschise? Ești preocupat până la obsesie de posibilitatea de a fi grav bolnav? Sau de eventualitatea în care tu ai putea fi în pericol sau cei aproape ție ar putea păți ceva? Ai frică de apă, de șerpi, de insecte? Ei bine, nu ți se întâmplă doar ție. Și culmea este că, deși frica este înalt inconfortabilă, totul a început cu intenții bune. Strămoșii noștri simțeau la fel iar asta a făcut posibil ca noi să existăm azi.

Toate fricile de mai sus au în comun faptul că ne pot pune viața în pericol. Dar cum am ajuns la frică? Să ne imaginăm că tu ai fi proiectatul sistemelor de operare pentru hardware-ul(vezi creierul) prototipului ființei umane. Să mai presupunem că treaba ta ar fi să ai un produs finit care să poate supraviețui într-o lume preistorică și neprietenoasă. O lume în care cine mănâncă pe cine este regula de bază. Care crezi că ar fi dotarea principală pe care ai considera necesar să o incluzi? Frica. Ea ar avea rol adaptativ și de scăpare al pielii. Indivizii care ar fi urmat să moștenească pământular fi fost (printre altele) cei care aveau frică de înălțime (pentru că asta i-ar fi împiedicat să cadă de prea sus), cei care aveau frică de spațiile mici (pentru că asta i-ar fi scutit să se trezească înghesuiți de vreun șarpe sau vreun tigru), cei care s-ar fi temut de spațiile deschise (pentru că asta i-ar fi scutit să devină tentanți pentru vreun prădător) sau cei care s-ar fi speriat cel mai tare și, implicit, ar fi alergat cel mai repede. Și uite așa, software-ul proiectat de tine ar fi fost transmis din generație în generație. Ți se pare că bat cîmpii? Ei bine…

77% dintre mamele cu frică de apă declară că, la prima vedere a unei piscine, copiii lor au manifestat frică de apă. Defapt, din ce trăiești mai departe de maresau ocean, de asta ai mai mari șanse să îți fie frică de apă. Un alt studiu a corelat diverse frici din copilărie cu incidența accidentelor în decursul vieții. Nu e de mirare că s-a descoperit că frica de înălțimi din copilărie era invers proporțională cu accidentarea. Exemple sunt mai multe dar concluzia ar putea fi aceea că software-ul se transmite și că, pe alocuri, încă ne păzește pielea. Primim deci, de la naștere, un sofware care vine de-a gata cu niște frici ancestrale.

Păi și dacă sunt ancestrale, de ce naiba m-a apucat frica de zbor cu avionul la 30 de ani, și brusc – m-a întrebat unul dintre clienții mei. O întrebare interesantă, trebuie să recunoașteți. Explicația este că, după perioada din copilărie de manifestare a diverselor frici ancestrale (de întuneric, de monștri, de separare, etc.), software-ul se dezactivează și are nevoie de un anumit nivel de stres pentru a se reactiva. Aceasta pare să fie explicația faptului că tulburările anxioase apar, de regulă, începând cu stadiul tânărului adult.

Unde începe problema? Nu știu ce ai fi făcut tu în pielea dezvoltatorului de software dar chestia este că rasa umană a primit o versiune care se adaptează dar nu are incluse update-uri (deh, o fi fost preistorie și tăiere de fonduri în același timp). Partea adaptabilă ne face să adaugăm experiențele și, implicit, fricile personale la cele preistorice. De exemplu, de cele mai multe ori, e suficientă o singură indigestie spectaculoasă pentru a te lecui de mîncatul unui anumit aliment. Până aici pare că încă suntem în zona în care frica e un lucru bun, dar pentru că am primit versiunea fără update-uri, stimulii au rămas la fel de activi ca acum 50.000 de ani, doar că acum în spații deschise riști să te omoare doar poluarea sau expunerea la soare (pe care l-am “stricat” tot noi), alergatul rapid are ca beneficiu doar medalii, iar frica de stat în lift se lasă cu foarte mult mers pe scări. În plus, suntem expuși la bug-uri (pe numele lor academic erori cognitive). Unul dintre bug-uri este emiterea celui mai negru scenariu. Pilotul avionului deschide ușa de la cabină, deci e clar că ne prăbușim. Nu mai aud cu o ureche deci e clar că am cancer. Bug-ul împiedică generarea de scenarii alternative pozitive, lăsând cel mai negru scenariu ca alternativă prevalentă. Următorul exemplu ar putea ficatastrofizarea- adică “abilitatea” de a nu vedea decât potențiale dezastre. Mi-e teamă că o să fiu atât de penibil încât toată lumea o să se ridice și o să iasă din sală. Mi-e teamă că nu voi găsi niciodată un partener de viață. Lista e mai lungă, dar o să mă opresc aici.

Gîndește-te la fricile sau fobiile tale din perspectivă evoluționistă. La ce or fi fost ele utile acum 50.000 de ani? La ce mai sunt utile acum? De cele mai multe ori concluzia este că ai de-a face cu un răspuns corect, în epoca greșită. Altfel spus, că ai nevoie de un software update. Cum se poate face acest lucru? Te invit să stăm de vorbă și să găsim împreună update-urile de care are nevoie versiunea ta de software.

(imagine: osxdaily.com)

Te simți copleșit, ce e de făcut?

Articolul de fața a început cu o dilemă. Nu mă puteam hotărî ce anume imagine să atașez la temă. M-am tot învârtit în jurul cozii, ceea ce nu mă caracterizează. Și până la urmă mi-am dat seama de ce anume nu puteam lua o decizie. Pentru că, dacă te simți copleșit, ambele poze se aplică. Depinde doar de unde te uiți. Din interiorul nostru, sufletește și emoțional, a fi copleșit de viața ta de se simte cam așa:

te simti coplesit

Dar, dacă ai putea vedea din afară atunci s-ar vedea, de cele mai multe ori, cam așa:

overwhelmed

O să încep cu varianta de interior, cea sufletească. Atunci când te simți copleșit e ca și cum primești din plin un val uriaș de neputință și de lipsă de control, la pachet cu un nivel ridicat de anxietate. Deși valul este uriaș, ne ia deseori prin suprindere. Prinși în vârtejul existenței de fiecare zi, nu avem timp să ne uităm la orizonturile acesteia. Fie ratăm sau ne facem că nu vedem semnalele de alarmă – aglomerarea programului, semnele de oboseală, scăparea de sub control a listei de lucruri de făcut care pare că devină din ce în ce mai laborioasă și mai greu de limitat, fie că vreun eveniment negativ și neașteptat chiar apare fără avertizare, sentimentul că propria viață devine prea greu de dus, este copleșitor. Culmea este că, cel mai greu loviți sunt tocmai cei care cred că sunt puternici. De vreme ce sunt obișnuiți să se descurce, sentimentul de pierdere a direcției și a controlului îi dezorientează complet. Chiar dacă atotputernicii sunt loviți mai acut, nu e ușor pentru nimeni.

Varianta de exterior, cea a realității fizice și pragmatice, pune în evidență faptul că suntem înhămați la căruța existențială. Diferit de măgarul din imagine, deși unele lucruri din căruță sunt la „impuse”, mare parte din încărcătură este opțională. Adică depinde de alegerile noastre. În mod ironic, avem abilitatea de a ne menține căruța supraîncărcată. Dacă viața nu ne pune vreo încărcătură greu de dus (evenimente traumatice sau negative) ne ocupăm singuri să nu lăsăm căruța goală. Nu e surprinzător deci că evenimentele negative au un impact calitativ asupra preocupărilor noastre. Ca să păstrăm metafora, tocmai evenimentele traumatice sau negative ne determină să facem o selecție drastică a încărcăturii din căruța existențială pentru a putea reveni cu picioarele pe pământ.

Deci, dacă te simți copleșit, ce e de făcut? În primul rând să accepți că îți poate fi greu și că acest lucru te sperie. Până la urmă e firesc să nu fie confortabil atunci când ești într-o situație grea sau complicată. Acceptă că e omenesc să îți fie greu. Următorul pas este să devii conștient de dialogul tău interior. Nu ajută deloc să îți spui (de exemplu), uitându-te la lista interminabilă cu lucruri de făcut „n-ai nicio șansă să termini până mori”. E mult mai constructiv să îți spui că vei face tot ce poți acum și că pentru restul vei căuta soluții sau ajutor. În plus, încearcă să generezi, pe lângă scenarii catastrofice legate de ce nu poți face chiar acum și altele, alternative și pozitive, despre soluții și despre renegocierea termenelor de livrare sau condițiilor de rezolvare. Prioritizarea severă este următorul pas. Oare chiar toate lucrurile sunt de făcut acum? Știu că ar fi drăguț să fie toate gata, dar este chiar pe viață și pe moarte? Ce ai nevoie acum?

Spuneam mai sus că evenimentele negative ne impactează calitativ căruța existențială pentru că ne forțează să ne facem ordine în ea și să ne întrebăm, serios și cu răspundere, ce anume chiar contează pentru noi. Dar oare nu putem face asta și fără de cucuie existențiale? Din proprie inițiativă, adică? Poate că poza cu măgarul ar fi de înrămat deasupra oricărui birou. Așa, ca mic îndemn de inventar al lucrurilor puse în căruța existențială de fiecare zi.

(Imagini: Clark Little/ huffingtonpost.com și motivationalbuck.com)

Îți controlezi emoțiile sau te controlează ele pe tine?

iti controlezi emotiile sau te controlează ele pe tine

„Îți controlezi emoțiile sau te controlează ele pe tine” este nu numai o întrebare. Poate fi și o afirmație. Pentru că dacă nu le controlezi tu, atunci te controlează ele.

Primul pas începe prin acceptarea adevărului că nu emoțiile ne omoară ci comportamentele pe care le adoptăm ca să scăpăm de ele. Atitudinea de evitare ni se trage, în primul rând, de la catalogarea emoțiilor ca fiind pozitive sau negative. Al doilea motiv de evitare are legătură cu felul în care emoțiile sunt procesate fizic. Oricare emoție este însoțită de manifestări fiziologice tipice. Iar cele care însoțesc emoțiile cu reputație proastă nu sunt prea confortabile.

După clasificarea pe care o folosesc eu, există opt emoții de bază. Dintre ele doar două pot fi considerate pozitive, una neutră iar celelalte sunt (așa-zis) negative. De unde putem concluziona cu ușurință că dacă pleci de la premisa că vrei doar emoții plăcute o să ai de dezvoltat ceva comportamente de evitare pentru cele neplăcute și majoritare în același timp. Atitudinea corectă este acceptarea tuturor emoțiilor și adresarea (înțelegerea și exprimarea) lor într-un mod adaptativ pentru mine și relațiile mele.

Al doilea adevăr este acela că noi nu ne facem nouă deservicii. Așa că orice emoție (plăcută sau nu) are rol de semnalare a unui tip de interacțiune între mine și realitate. Poate că nu ne convine rezultatul (vezi comportamentul pe care îl adoptăm pentru evitarea emoției) dar emoția are rol de protecție. De la frică, la furie sau rușine toate emoțiile semnalează o nepotrivire între realitate și individ.

Următorul lucru de luat în seamă este acela că emoțiile nu apar din neant. Sunt rezultatul interacțiunii noastre cu realitatea, adică rezultatul unor percepții și a unor gânduri. Așa că oricât de intensă sau de negativă ar fi o emoție, vestea bună este că suntem creatorii ei. Mai exact, vestea bună este de fapt logica care spune că dacă eu am creat-o atunci tot eu pot să creez o alta, mai adaptativă sau la un nivel mai ușor de gestionat. Ca atare, deși suntem învățați să fim atenți la ce simțim, este la fel de important să ne câștigăm „îndemânarea” de a fi atenți și la ce gândim.

Următorul principiu de luat în calcul este că emoțiile nu reprezintă realitatea ci interacțiunea dintre noi și realitate. Emoțiile nu au logică. Așa că nu exprimă un adevăr ci o reacție la un dialog interior. De multe ori dialogul meu interior poate fi irațional. Adică să nu reflecte realitatea ci percepția mea despre ea. O emoție nu este validă sau invalidă, dar gândurile care o determină sunt fie valide, fie invalide.

Ultimul aspect este că nu există emoție distructivă ci doar un nivel distructiv al emoției. Iar nivelul ajunge să fie distructiv doar dacă nu corectez interacțiunea mea cu realitatea, adică dialogul meu interior.

Îți controlezi emoțiile atunci când capeți obișnuința de a fi atent la dialogul tău interior și de a-l gestiona în așa fel încât să te ajute să faci față realității, atunci când devine o obișnuință să le accepți și să le faci cunoscute în mod constructiv. Te controlează ele pe tine atunci când, neadresate și ne-exprimate ajung la nivelul care le face imposibil de gestionat.

(imagine: http://www.thegrindstone.com)

Curajul nu înseamnă lipsa fricii ci managementul ei

curaj

Eu cred că dacă accepți că definiția curajului este cea din titlu ai mai multe avantaje. Primul ar fi că poți scăpa de așteptarea conform căreia atunci când ai curaj nu îți e frică.  Lucru bun pentru că te scutește să crezi că oamenii care au curaj sunt privilegiați pentru că sunt lipsiți de frici sau de anxietăți. A doilea avantaj ar fi că “simțitul” îl primești când te naști, dar managementul (al fricii inclusiv) se învață.  Al treilea și deloc de neglijat ar fi avantajul că odată ce înțelegi că pentru a fi curajos ai nevoie de frică (altminteri nu ai ce management să execuți), frica în chestiune nu mai devine o problemă ci o oportunitate. Și pentru că avem tendința să fugim de probleme și să ne îndreptăm către oportunități capeți deschiderea necesară pentru privirea fricilor în față și nu de sub patul existențial.

Clar și științific este dovedit că toți avem frici și anxietăți. Conform premisei de mai sus, asta implică și că suntem – “by default” și curajoși. Eu cred că suntem curajoși în fiecare zi. Problema e că suntem inclinați să trecem cu vederea lucrurile pe care le facem cu ușurință și să ne concentrăm pe cele care ne ies mai greu.  De ce e important să înțelegem asta? Păi oameni buni, înseamnă că știm cum se manage-uiește frica.  Și că probabil ne descurcăm mai bine cu unele modele de frică și mai puțin cu altele. Știm însă cum se face! Avem nevoie doar de conștietizare și de perfecționare.

Se spune despre oamenii celebri că au avut curaj. Mie mi s-a părut interesant să văd, în funcție de definiția pe care unii dintre ei au dat-o, care e frica care li s-a părut definitorie. Hai să vedem…

Să fie oare doar o întâmplare că o deschizătoare de drumuri, care a plecat din partea de jos a societății și a ajuns să fie un etalon a spus că:  “Cel mai  mare act de curaj este să gândești cu mintea ta”? Coco Chanel așa credea. Și care credeți că poate fi frica de bază a cuiva pe drumul dintre a fi nimeni și a ajunge cineva care setează standarde? Teama de validare, acutizată de lipsa de repere. Prețul plătit pentru deschiderea de drumuri.

“Curaj înseamnă să te ridici și să vorbești; curaj inseamnă deasemenea să stai jos și să taci”. Să fie doar o întâmplare că definiția cu pricina vine de la măritul Winston Churchill? Dacă vă puneți în pantofii lui care o fi fost frica lui majoră în a decide destine de oameni, de tări și de istorie?

“Any intelligent fool can make things bigger, more complex, and more violent. It takes a touch of genius – and a lot of courage – to move in the opposite direction.”, spunea Einstein. Oare de ce?

“Curajul nu este absența fricii ci, mai degrabă, concluzia că altceva e mai important decât frica”. Aceasta este povestea lui Ambrose Redmoon. Vă las pe voi să descoperiți tipul de frică din spatele definiției.

Suntem deci curajoși în fiecare zi. Când spunem “nu” sau “da”. Când intrăm în relații cu ceilalți și ne dezvăluim credințe. Ori de câte ori ne spunem o părere sau nu ne spunem una și ne ținem gura. Când părăsim sau suntem părăsiți. Când devenim părinți. În fiecare zi a vieții noastre. Așa că, zic eu, de vreme ce nimeni nu le știe face chiar pe toate, de e vreo frică pe care încă nu am învățat s-o gestionăm, azi e o zi la fel de bună ca oricare alta.  Căci despre frica asta vorbea Eleanor Roosevelt (oare de ce?) atunci când definea curajul ca fiind abilitatea “de a face în fiecare zi ceva care te sperie”.

(imagine: politicstand.com)