Miruna Stănculescu

Un zâmbet

Dacă îți dorești să te asculte cu atenție, vorbește în somn.

O temă

Astăzi despre cuvinte simple care ne încurcă mult. Adică despre „da”-urile și „nu”-urile de zi cu zi.

Credem poate că sunt doar cuvinte. Nu știu însă dacă v-ați gândit vreodată că „doar cuvinte”-le astea sunt mult mai mult. Să ne gândim ce au ele în comun.  Cu ele luăm decizii, facem alegeri. Și nu e amuzant când îți dai seama cât de cameleonic se poate schimba „da”-ul din „Da, merg la film” în „DA”-ul din „Da, mă căsătoresc cu tine.”? Un „da” care nu contează față de un „DA” care îmi poate schimba viața. Cel puțin în estimare. Pentru că „da” sau „nu” diferă de „DA” sau „NU” doar prin atât…prin estimarea consecințelor.   Dar oare cum ar fi, să zicem, dacă din cauza „da”-ului din „merg la film” aș ști că voi ajunge să spun „DA”-ul din „mă căsătoresc cu tine?”

Care sunt diferențele? Da-ul e mai mult decât d și a. Este dorință, angajament, promisiune, implicare, nevoie de a fi acceptat. La rândul lui „nu” aduce odată cu pronunțarea lui, voință, setarea de limite, afirmarea propriei persoane, un potențial de conflict și, implicit, frica de respingere.   Pentru un oarecare echilibru avem nevoie de balanța potrivită dintre „da” și „nu”. Cu prea mult „da” ajung să mă nedreptățesc pe mine, lăsîndu-mă deoparte și punând în loc dorința sau voința celuilalt. O să fac asta atunci când nu sunt sigur că pot fi acceptat așa cum sunt. „Da”-ul, în cazul ăsta are un rol de înfrumusețare.  În sensul opus, cu prea mult „nu” ajung fie în locul unde funcționez doar prin voință (adică fac ce „trebuie” ), fie în cel unde sunt singur prin neimplicare.

Și-acum și tema. Să calibrăm balanța  „da” și „nu”.  Să ne imaginăm că facem o poză. A vieții noastre de acum. Și, ca un fotograf ce se respectă, pentru a reda corect realitatea, avem nevoie de balansul corect.  „White balance”-ul fotografiei devine astfel  balansul de „Da-Nu”.  Așa încât: care a fost procentul meu real de „Da” și „Nu” în ultima perioadă de 3 luni, să zicem?…  Și dacă ar fi fost să fie cum vroiam (simțeam), cum s-ar schimba procentul?

Concluziile ar tebui să fie ușor de tras… Dar, dacă vă încurcați pe undeva sau vreți să îmi împărtășiți din fisele picate, vă stau la dispoziție pe terapie@mirunastanculescu.ro

Un film – Yes Man

În ton cu tema de dezvoltare personală, fllmul vorbește despre “da” și „nu”.  Mie mi s-a părut că tocmai exagerarea pe care o aduce povestea filmului, te face să înțelegi mai bine care sunt implicațiile ambelor mini-cuvinte.  Dincolo de ilustrarea temei de azi, filmul povestește și despre faptul ca ne explicăm lumea conform credințelor noastre. Realitatea obiectivă nu o să-ți apară decât dacă faci un efort. În ritmul vieții de fiecare zi, doar realitatea subiectivă contează pentru mine. Voi vedea doar ceea ce îmi spun mie că există.

Să vedem… Avem un om care spunea tot timpul  „nu”. Credea că spune asta pentru că vroia să fie lăsat în pace de ceilalți. Dintr-o întâmplare și pentru că face ceea ce credea el că este un jurământ  ajunge să spună doar „da”. Pentru că jurământul îi fusese prezentat ca fiind unul cu urmări (adică dacă spunea „nu” urmau să fie consecințe negative) omul continuă să spună „da”. Lucrurile merg bine până încep să meargă prost, moment la care are revelația că jurământul era de fapt doar o improvizație a altcuiva și că, în consecință,  urmările erau doar în mintea lui.  Așa înțelege că poate balansa pe „nu” cu „da” în așa fel incât viața lui să aibă sens.  Interesant este și că, până în momentul revelației, omul credea că „da”-ul face treaba, că „da”-ul l-a făcut mai atractiv. Ajunge la final să înțeleagă că nu-l făcuse decât mai implicat în propria lui viață.

Pare o poveste cam tâmpită?… Eu zic să ne gândim mai bine. La superstițiile personale (cine crede că nu are, primește o ședință gratis, să le afle), la felul în care lăsăm frica să ia decizii pentru noi, la cât de vulnerabili suntem și la cât timp petrecem să ascundem asta.

Oscar și Tanti Roz

Pregătiți-vă să vă emoționați. Și să fiți vulnerabili. Big time.

Cartea începe cu un copil, o boală și-o moarte. Cu furie și cu revoltă. Continuă cu alinare, ajutor și-o viață trăită pe fast-forward. Se termină cu împăcare și seninătate.  Deja emoționați și vulnerabili?…  Probabil, dar oare de ce?…

Pe mine, povestea m-a făcut să mă uit rapid la mine și la viața mea. Să văd ce nu-mi convine și cum pot să schimb asta. M-a învățat că timpul nu există, ci că ți-l faci. Că cel mai tare te temi că mori când nu simți că trăiești. Că dacă ți se pare că nu mai ai timp, înseamnă că nu faci ce îți dorești.  Că vulnerabil nu ești când te uiti la moartea ta ci, cel mai vulnerabil  devii atunci când îți vezi viața și nu-ți place ce vezi.  Că important este ce faci și cum, nu cât durează.  Mi-a dovedit că vulnerabilitatea e începutului curajului și nu sfârșitul lui.

Deci, nu deschideți cartea decât dacă vă trebuie curaj. Pentru că drumul către curaj trece prin vulnerabilitate. Și vulnerabili o să fiți. Big time.