Binefacerile dezamăgirii

by 2 Comments

beneficiile dezamagirii

Dezamăgirea e un lucru bun. Doar că, la fel ca pentru orice lucru bun, ai doar nevoie să stai puțin strâmb să judeci drept.

Să începem cu anatomia unei dezamăgiri. Eu, cel pe viitor dezamăgit, mă uit la el sau ea și construiesc cu grijă și migală niște așteptări. Și cum fac asta? Păi întâi iau în considerare cum aș face eu și, nu-i așa, de vreme ce eu fac într-un anume fel, e doar firesc să mă aștept și de la alții să procedeze în consecință. Apoi, la ceva ce deja ar trebui să se întâmple, adaug ce îmi doresc să se întâmple.

Ai crede că măcar fac rezultatul cunoscut, adică îi comunic omului ce mă aștept să facă. Dar nu. De multe ori, omul ce se respectă păstrează pentru el ce se așteaptă să se întâmple pentru că celălalt „ar trebui să știe dacă îi pasă”.

Avem deci, doi participanți, dezamăgitul ce se ocupă să construiască așteptări si dezamăgitorul ce se ocupă cu neîndeplinirea lor. De asta spun că e un lucru bun – pentru că, dragilor, dezamăgirea ajută la calibrarea așteptărilor.

Și nu e mai util când simt dezamăgirea să mă întreb ce așteptări am construit, dacă le-am comunicat și celuilalt? Și, de le-am spus, să aflu ce motive l-au făcut pe dezamăgitor să nu le îndeplinească? Sau dacă dezamăgesc la rându-mi pe cineva, nu e un bun prilej să aflu ce anume așteaptă de la mine și să aduc acele așteptări la un nivel la care le pot face față?

Dacă nu procedez așa, dezamăgirea rămane doar un joc de ping-pong în care, peste fileul vinovăției, mă joc cu așteptările. Pe care eu le am, le proiectez, iar celălalt mi le trimite inapoi.


Despre Niciodată și Întotdeauna

by Leave a Comment

niciodata si intoteauna

Nu știu de v-ați gândit vreodată cât de mult contează ceea ce spui. Sau ceea ce îți spui.

În mod ironic „niciodată” nu există aproape… niciodată… și „întotdeauna” nu prea se întâmplă. Sunt doar erori de estimare a situației. Un fel de bug-uri – dacă vreți – ale gândirii. Și totuși, vă provoc să numărați de câte ori le spuneți într-o zi.

În fine. Hai să vedem ce facem cu ele, pentru noi personal și pentru ceilalți.

Ce face „niciodată” pentru mine, îndată ce-l rostesc? Întâi că nu îmi lasă loc de întors, adică nu îmi dă alternative. Pentru că, nu-i așa, „eu niciodată nu voi face asta”. Problema e că viața are un talent special. Acela de a te face să faci lucruri pentru prima oară, iar prima oară e purtătoare de „niciodată până atunci”. Și tot ea, viața, se distrează punându-te în chiar situațiile pe care, nu de mult, le judecai la alții.

Apoi, tot „niciodată” face pereche super-bună cu îndoiala și cu lăsatul baltă pentru că, nu-i așa, „de vreme ce nu am mai făcut asta niciodată… cum am să mă descurc?… mai bine lasă”.

Ce fac cu „niciodată” pentru alții? Cel mai adesea, îl folosesc pentru nedreptățire. Pentru că „niciodată nu ai dus gunoiul” scoate din ecuație bunăvoința conținută în dățile când omul poate chiar făcuse asta. Un niciodată, impărțit cu altul, te duce către disperarea lipsei de soluții pentru că, de vreme ce nici chiar o dată nu se întâmplă, ce rost mai are să ne gândim la ce putem schimba. Uităm adesea că simpla înlocuire a lui „niciodată” cu „de cele mai multe ori” face o mare treabă. De vreme ce totuși se întâmplă câteodată, înseamnă că se poate.

”Întotdeauna”, împărțit in cuplu, aduce cu sine iluzia eternității. Pentru că dacă „tu întotdeauna mă vei iubi” prevăd că, până la sfârșitul lumii, va fi la fel. Și asta va face greu de digerat situația în care vei face asta doar un an sau doi.

“Întotdeauna” gestionat de unul singur aduce disperare. Pentru că, presupun că sunteți de acord, e una sa fiu singur acum și alta să fii singur pentru totdeauna. La fel, e una să știu că am greșit, chiar dacă repetat și poate tot la fel, și alta e să-mi spun, pe post de condamnare la neschimbare, „greșesc întotdeauna”.

Eu cred că lucrurile mari se fac cu lucruri mici. Și vă provoc! a doua oară. Hai să vedem ce se întâmplă dintr-un lucru mic: înlocuirea lui „niciodată”și „întotdeauna” din viața mea de zi cu zi (față de mine, și față de ceilalți).


Conjugarea omului – viitorul

by Leave a Comment

eseu despre aparente

(foto alex.randomemotion)

Viitorul, adică locul unde imaginația devine realitate. Locul speranței, dar și locul resemnării.

Să pornim de la început. Prima întrebuințare a viitorului care s-a înghesuit să-mi vină în minte, are de-a face în principal cu adolecența. „E in joc viitorul tău” sau „îți bați joc de viitorul tău” – adică ce auzeam când ne lăsam pe tânjală în momentele critice sau când făceam lucruri incompatibile cu modul de viață al părinților.

Nu pot să trec mai departe decât recunoscând cu umilință că am auzit asta în adolescență și am și spus-o fetei mele tot pe-atunci. Trecând peste umorul constatării că în spatele oricărui adult realizat de azi se ascunde un părinte care credea că o să o dea in bară, să vedem însă că viitorul este sediul consecințelor.

Care e anatomia unei consecințe? Are la baza experiența mea, informațiile aplicabile situației, la care se adaugă deducții logice. Tot ce rezultă din cele trei (adică consecința) se proiectează în viitor. Concluzia (tot logică) e că e vorba despre imaginație. Problema este însă că mintea mea nu face diferența si reacționează ca și cum ar fi real. Și uite-așa eu pot alege să nu m-apuc de pilotat mașini rapide (Formula 1, să zicem) pentru că logica îmi spune că viitorul ascunde consecințe potențial riscante pentru mine. Și nu-i ironic că pot să mor în accident de ski?…

Devine important să înțeleg că ce-mi imaginez nu are valoare de realitate. E doar imaginație ce poate deveni realitate, dar nu e obligată să facă asta.

Cele de mai sus, o să spuneți, sunt valabile și atunci când proiectez scenarii pozitive. Corect. Dar între timp trăiesc în optimism și cu speranța că „viitorul sună bine”. Și da, corect din nou, asta nu mă scutește de suprize neplăcute. Dar nici prima variantă nu face asta.

Viitorul este sediul fricii în peste 95% dintre cazurile în care eu mă sperii. Pentru că, de cele mai multe ori, problema mea nu e atât de mare în prezent, iar ceea ce-mi imaginez că se va întâmpla face să pară situația cu mult mai complicată decât este acum.

Din fericire viitorul este și sediul consecințelor pozitive, căci asta sunt visele într-o variantă mai puțin romantică. Și – vă întreb – ce mă scutește să înlocuiesc coșmarul cu visul și să formulez ce îmi doresc pe viitor și nu ce îmi e teamă că poate să se întâmple?… Răspunsul, dacă nu sunteți modelul incurabil de optimist, este lipsa antrenamentului și obișnuința. Si pentru asta, oricând, vă stau la dispoziție.


Conjugarea omului – prezentul

by Leave a Comment

prezentul

Nu știu dacă ați stat vreodată să vă gandiți cât de puțin timp petrecem în prezent. Nu fizic, ci cu mintea. Prezentul se ocupă cu ancorarea mea în realitate și poate fi, de multe ori, refugiu. Dar face asta doar dacă eu îl folosesc corect. Ce vreau să spun cu asta? Păi să vedem.

Să luăm deciziile ca exemplu sau, mai precis, felul în care eu decid. Decid acum (prezent), dar ca să pot decide mă duc în experiența mea din spate, în căutarea precedentului (trecut). Apoi, de vreme ce deciziile au urmări, mă pun la treabă și proiectez diverse scenarii și consecințele aferente (viitor). De multe ori, nu mă opresc să mă întreb ce s-a schimbat față de experiența mea trecută și nici cât realism sau logică conțin scenariile pe care eu mi le-am imaginat . Când se întâmplă așa, mă pot descuraja și renunța să duc la bun sfârsit ce îmi doresc.

Prezentul simplifică orice problemă. Spun asta pentru că oricare dintre probleme are două componente: problema în sine și consecințele acesteia. Să zicem că tușesc. Prezentul are doar de-a face cu inconfortul tusei. Dar dacă duc scenarul mai departe și îmi imaginez că o să fac și febră, că o să cad la pat, că o să stau acasă și șeful o să fie supărat, am dintr-o dată mult mai mult de gestionat decât o tuse. Acum tușesc, atât. Și tot acum, tot restul e doar imaginație.

Prezentul se ocupă cu punerea în practică. Tot ce aduc din experiență sau proiectez in viitor are o șansă să devină realitate doar în prezent. Unealta cea mai eficace a prezentului este atenția. Prin ea un lucru există pentru mine sau nu. Devin atent la informația pe care o fac relevantă pentru mine . Prin ceea ce gândesc că o să se întâmple. Devine astfel important să mă gandesc la ce-mi doresc și nu la ce mi-e teamă că se poate întâmpla. Să presupunem că sunt în mașină . Ce credeți că face diferența dintre “mi-e teamă că pot avea un accident” și “vreau să ajung în siguranță acasă”? În prima variantă devin nesigur, încordat și atent la tot ce poate produce un accident. În cea de-a doua, sunt mai calm și atent la ce pot face să ajung în siguranță.

Singurul lucru pe care-l știu cu certitudine este prezentul. Trecutul nu mai este deja decât în amintirea mea iar viitorul e doar imaginație. Prezentul e singurul loc unde mă pot schimba pe mine și cât se poate din lumea mea. Mai simplu spus este răspunsul la întrebarea „ce știu eu acum?”.


Conjugarea omului

by Leave a Comment

miruna

Avem trecut, prezent și viitor. Iar asta ne ocupă toată viața. Și nu atât prezentul cât trecutul și mai ales, firește, viitorul. Ce facem cu ele? Păi să le luăm pe rând… În articolul de astăzi ne ocupăm doar de trecut (în poză, o bucățică din trecutul meu).

Trecutul este sediul convingerilor căpătate de-a lungul vieții mele de până acum. Astfel, experiențe din copilărie îmi modelează prezentul de multe ori fără ca eu, proprietarul trecutului meu, să conștientizez cum se întâmplă asta. Așa se face că, oricare dintre noi facem alegeri azi în baza unor axiome învățate cândva și acum de mult uitate. Devine, cred eu, mai mult decât util să înțelegem și să conștientizăm, măcar din când în când, de ce și cum alegem.

Trecutul se ocupă cu citirea viitorului pentru că acolo se află experiența mea de viață iar asta generează capacitatea de previziune pe baza argumentului cu rol de lege numit “știu eu”. Acesta e un lucru pozitiv atunci când mă ajută să generez încredere în oameni, de exemplu, și poate fi bariera din calea înțelegerii realității că omul – oricât de binecunoscut – se schimbă.

Trecutul se mai pricepe și la găzduirea nostalgiei sau a regretului, pentru că de acolo îmi iau amintirile frumoase sau neîmplinirile și le transform în, “ce bine a fost” sau în “ce ar fi fost dacă?”. Poate fi deci generator de tristețe, de neputință sau vinovăție. Și, pentru că trecutul e de neschimbat e poate cu atât mai important să îmi rescriu și renegociez singurul lucru pe care îl pot schimba – povestea mea despre trecutul meu.

Mai are o însușire – mie îmi place s-o numesc “colțul EU POT”. Pentru că noi suntem supraviețuitorii tuturor problemelor și înfăptuitorii tuturor realizărilor de până acum, trecutul – folosit corect – poate fi un furnizor, de multe ori extrem de generos, de încredere în sine.

Noi azi, acum, în chiar secunda asta, suntem produsul tuturor convingerilor, experiențelor și alegerilor noastre. Toate întâmplate deja – trecute adică. Să înțeleg cum am ajuns până aici, să pot alege ce m-ajută și să pot lăsa deoparte ce nu mi-e potrivit poate schimba prezentul. Dar despre asta vorbim curând. Până atunci, care-i povestea ta despre trecutul tău?


Începuturile unui psiholog

by Leave a Comment

Inceputurile unui psiholog

Uite că a venit faimoasa și vulnerabila zi a începutului. Mai ales vulnerabilă, ceea ce justifică alegerea pozei. Așa încât, ca orice psiholog vulnerabil care se respectă, zic că e potrivit să încerc să explic ce fac, de ce m-am apucat, unde vreau să ajung și ce-mi doresc.

Îmi place să spun despre mine că sunt un purtător de felinar ce însoțește oameni în drumul lor interior spre lucruri pe care ei încă nu știu că le cunosc. În limbajul curent, asta se cheamă psiholog.

De apucat, m-am apucat pentru că – să folosesc un clișeu – mi-am găsit vocația. Adică formulat mai puțin complicat, e prima dată în viață când nu numai că nu vreau să ies la pensie dar zâmbesc când mă trezesc dimineața. Muncesc de la 18 ani și am împlinit 45, așa că asta e ceva.

Până să ajung să îmi dau seama de vocație, am înțeles cât de important este să te înțelegi pe tine, să ai curajul să vezi ce vrei și, mai ales, ce nu vrei, să conștientizezi care sunt procesele prin care ajungi să faci alegeri și să le poți folosi în ajutorul tău. Slavă cerului, am avut o existență suficient de complicată încât să am teren pentru exersat. Nu am o viață perfectă, dar îmi înțeleg alegerile și am făcut pace cu ele.

Îmi doresc să reușesc să cobor meseria aleasă din înălțimile unde doar „nebunii” și „nefericiții cu probleme mari” ajung să apeleze la psiholog și să o aduc în viața firească a omului care își dorește să înțeleagă cum îi funcționează mintea și să aleagă să și-o folosească pentru el și nu împotriva lui. Cum îmi place mie să spun – să ai o minte în cap și nu un cap în minte.

Un atac de panică sau un episod depresiv îți tulbură semnificativ existența dar nu ajungi aici dintr-o dată. Ajungi aici parcurgând un drum de-a lungul căruia ai ignorat semnale. Profilaxie? Poate fi și asta… Dar poate fi optimizarea ta și a vieții tale cu lucruri și prin cuvinte simple.

Lucrurile mari sunt făcute din lucruri mici. A spune “nu”, a ști să fi singur fără să te simți singur, a înțelege cum îți influențezi trăirile prin dialogul tău interior și implicit cum poți face asta în așa fel încât să te ajute, nu să te încurce, sunt toate lucruri mici. Dar, dacă le punem la un loc, ajungem la un lucru mare – viața trăită.

Îmi propun deci să pun în scris, fără cuvinte complicate, ce știu și am văzut că funcționează. Și sper să vă conving că interacțiunea cu un psiholog (adică psihoterapia) nu e doar un remediu pentru cei bolnavi ci poate fi și un generator de viață nouă și eficiență personală.

Și, deloc în ultimul rând, îmi doresc să pot avea privilegiul de a fi purtătorul de felinar potrivit pentru mulți, mulți oameni.

Dar, până atunci, cu următoarele postări o să încerc să pun laolaltă câteva lucruri despre cum conjugăm omul, adică ce putem face cu trecutul, prezentul și viitorul nostru.


Emoțiile

by Leave a Comment

Emotiile

Emoțiile sunt poarta prin care simțim lumea. Sunt cele care ne scriu o mare parte din povestea realității de fiecare zi. Căci ceea ce trăim nu e realitatea ci doar povestea pe care ne-o spunem despre ea. Povestea e scenariu, actorii sunt emoțiile. Emoțiile fac ca povestea să ne prindă cu atâta măiestrie câteodată încât realitatea păstrează doar valoare de simbol.

Sunt opt cu toate și din ele doar două (bucuria și iubirea) întruchipează personaje „pozitive”. Viața e grea, nu? Frică, mânie, tristețe, rușine…Eu cred că toate emoțiile sunt pozitive și că doar tendința noastră de a fugi de ele este negativă. Și cred că dacă le-am accepta și am învăța să ascultăm mesajul pe care îl primim prin intermediul lor, ar fi mai greu să ajungem la nivelul la care ele preiau controlul.

Vedem pe geamul vieții o realitate, ne spunem o poveste despre ea prin dialogul nostru interior și îi dăm viață prin emoții. Poate că nu putem schimba realitatea dar, DA, putem schimba povestea și dacă facem asta, emoțiile se vor adapta. Putem rescrie împreună povestea ta în așa fel încât să fi cum te dorești.

Tu, cum te simți astăzi?


Dezgustul

by Leave a Comment

dezgustul

Dezgustul, disprețul, aversiunea, detestarea și repulsia sunt markeri eficienți ai neplăcerii. Ceva din ce primesc de la realitate nu e pe placul meu sau este purtător de amintiri de experiențe nu tocmai plăcute.

Pot învăța să detest lucruri prin propria trăire sau prin cea a altora, așa că ce detest nu e neapărat trăit ci poate fi doar învățat. Aversiunea poate fi și semn că aș avea de lucru la propria persoană. În mod paradoxal detest sa văd la ceilalți punctele mele slabe ca un reminder permanent al imperfecțiunii proprii. Pentru că oare ce detest în omul pe care îl acuz de lașitate? Ce face el sau faptul că face reală posibilitatea ca eu să fac la fel?

Sa luăm vârful de lance – da, disprețul… Semn clar ca eu cel ce disprețuiește sunt mult mai bun decât semenul meu. Să ne gândim mai bine totuși… Avem (si asta-i bine până la un punct pentru ecologia noastră proprie) tendința de a marca „greșit” aproape tot ce-i „diferit” de propria persoană sau concepție de viață. Uităm adesea că însă lucrurile sunt relative și că, de exemplu, vreo zece kilograme în plusul siluetei sunt una dacă faci poze printre franțuzoaice la Paris și alta dacă faci același lucru într-un McDonalds la New York.

Dacă îndrept spre interior dezgustul sau repulsia sunt în situația în care ele devin o armă distructivă de temut. Disprețul ori dezgustul față de propria persoană mă pot răni cumplit pentru că ajung la nivelul cel mai intim și sensibil al ființei mele. Până la urmă eu sunt persoana cea mai informată despre mine, nu? De-aici și până la auto-pedepsire prin înfometare sau prin însingurare nu e decât un pas.

Dezgustul față de sine însuși este ca un ger cumplit care te lasă înghețat și lasă doar sufletul sa ardă de rușine ca singur semn ca încă ești în lume. Dacă ai ajuns până aici, este firesc să-ți fie greu s-o gestionezi de unul singur.

Este nevoie de curaj pentru a cere ajutor, dar asta nu înseamnă că ești slab dacă o faci. A sta pe picioarele tale înseamnă să admiți când e mai eficient să cauți îndrumare pentru a face față mai rapid și mai ușor atunci când iți e greu. Poate că ai putea răzbi și singur sau poate că este una dintre acele situații în care ai nevoie de o privire obiectivă, de o perspectivă exterioară avizată. Oricare ar fi circumstanțele, nu trebuie sa parcurgi drumul singur. Pot fi însoțitorul tău într-o călătorie de regăsire a ta, în siguranță, așa cum te dorești.


Bucuria

by Leave a Comment

Bucuria

Fericirea, ușurarea, mulțumirea, binecuvântarea, încântarea, amuzamentul, mândria, plăcerea senzuală, răsplata, satisfacția, extazul adică însoțitorii bucuriei. Emoția care ne face ziua luminoasă și către care e mai ușor de mers prin hopurile mai puțin plăcute ale existenței. Edenul plin de fericire către care tindem toți. Semnul ca viața merge în direcția dorită. Dar asta-i partea simplă, adică cea în care bucuria pică bine. Și poate n-o să credeți, dar nu e imposibil să fie diferit.

Lipsa ei are un rol de semnalizare important. În sensul că îmi spune că e cazul să schimb ceva în viața mea. Că poate fac prea multe sau importante compromisuri (că nu spun „nu” adică) și asta mă poate lipsi de mare parte din mândrie și din mulțumire.

Prea multă bucurie, ce duce către efervescență și un fel de energie care îmi fură somnul zile în șir, mă face să fac lucruri continuu și fără de odihnă, o frenezie a minții rezumând pe scurt e poate un semn ca prea mult dintr-un lucru bun se întâmplă. Și dacă la final trec brusc la o tristețe adâncă atunci e chiar un semn de îngrijorare.

Dacă ai ajuns până aici, este firesc să-ți fie greu s-o gestionezi de unul singur. Este nevoie de curaj pentru a cere ajutor, dar asta nu înseamnă că ești slab dacă o faci.

A sta pe picioarele tale înseamnă să admiți când e mai eficient să cauți îndrumare pentru a face față mai rapid și mai ușor atunci când iți e greu. Poate că ai putea răzbi și singur sau poate că este una dintre acele situații în care ai nevoie de o privire obiectivă, de o perspectivă exterioară avizată. Oricare ar fi circumstanțele, nu trebuie să parcurgi drumul singur. Pot fi insoțitorul tău într-o călătorie de regăsire a ta, în siguranță, așa cum te dorești.


Frica

by Leave a Comment

frica

Anxietatea, preocuparea, consternarea, neîntelegerea, îngrijorarea, teama, spaima, groaza, fobia și panica, adică formele de frică. Cea mai comun trăită dintre emoțiile primare. Poate și pentru că, în formele gestionabile (teama, preocupare, îngrijorare) are un rol adaptativ, de protecție. Frica păzește pepenii, spune un vechi proverb. Ca un regizor iscusit, se folosește inclusiv de experiența mea trecută în timp ce mă ajută să îmi direcționez atenția către probleme actuale sau potențiale si folosește ca unealtă scenariile cu sfârșit nefericit numite consecințe. Se folosește cu abilitate de imaginație (căci ce e după “dacă” din”ce se-ntâmplă dacă” nu există încă) pentru a-mi ilustra pe viu ce o să fie și, are deci ca țintă viitorul. Cât timp eu sunt stăpânul fricii mele, ea mă susține să cred că mă strecor prin viață mai pregătit pentru neprevăzut.

Când însă nu eu sunt cel care e în control ea pune stăpânire pe toată lumea și realitatea mea și orchestrează un coșmar cu consecințe monstruoase din care pare că nu mai am scăpare. Microbi, insecte, boli, traumatisme, catastrofe, până și ceilalți oameni pot deveni actori în filmul pe care frica îl orchestrează pentru mine. Realitatea mea devine ceea ce frica îmi spune că există. Atenția devine o lupă chinuitoare fixată și blocată pe ceea ce frica îmi arată. Îmi spune cu siguranță și claritate că o să mor în timpul atacului de panică. Mă face să încremenesc văzând gândacul . Mă face să urmăresc terorizat orice schimbare legată de corpul meu convins fiind ca pot rata ceva ce însemna salvarea mea. Ma face sa știu că mă voi face de râs, voi fi penibil și că nu are rost să ies din casă. Mă face să nu mă pot urca in avion sau să nu fiu în stare sa spun” nu”.

Frica e ca o avalanșă. Poate începe oricând și când începe te ia pe sus cu lumea ta cu tot. Te lasă în urma vlăguit și deznădăjduit și cu credința că nu vei mai putea trăi în siguranță niciodată. Dacă ai ajuns până aici, este firesc să-ți fie greu s-o gestionezi de unul singur. Este nevoie de curaj pentru a cere ajutor, dar asta nu înseamnă că ești slab dacă o faci. A sta pe picioarele tale înseamnă să admiți când e mai eficient să cauți îndrumare pentru a face față mai rapid și mai ușor atunci când iți e greu. Poate că ai putea răzbi și singur sau poate că este una dintre acele situații în care ai nevoie de o privire obiectivă a unei perspective exterioare avizate. Oricare ar fi circumstanțele, nu trebuie sa parcurgi drumul singur. Pot fi însoțitorul tău într-o călătorie de regăsire a ta, în siguranță, așa cum te dorești.