Stresul și realitatea – Episodul III

funny-cat-lolcat-vs-tiger-600x451

După cum promiteam săptămâna trecută, să ne distrăm un pic astăzi pe tema mecanismelor și a modalităților prin care dăm semnificație realității și cum se leagă acest lucru de stresul nostru cel de toate zilele.

Mai întâi să vedem care sunt mecanismele. Care credeți că este definiția realității? – Ce vezi? Ce auzi? Ce simți? Sau ce întelegi din toate acestea? – Eu zic că ultima variantă este cea corectă. Să explic.

Suntem în permanență înconjurați de infinit de multe informații. Avem o gamă relativ variată de unelte care ne conectează la ce se întâmplă în jurul nostru (mai academic exprimat – analizori). Vedem, auzim, mirosim, simțim. Pe lângă toate astea, mai avem atenția.  Ne folosim atenția ca pe un soi de lupă. Cu ea extragem din realitate ce ne interesează. Iar ceea ce ne interesează sau rezonează cu noi, e personal. Așa se face că, deși se-ntâmplă să vedem același lucru împreună cu un grup de oameni, detaliile pe care le reținem și ceea ce înțelegem din ce ne înconjoară e diferit. Pe lângă ce vedem sau auzim adăugăm semnificație. Semnificația e ca un soi de amprentă. Adică unică și personală. Pentru că ea reflectă experiența mea de până atunci (evenimente placute sau mai puțin plăcute cu realitatea din fața mea, concluzii, axiome, etc.) precum și ceea ce mă preocupă în momentul respectiv.

O să mă leg tot de exemplul cu maratonul (din articolul trecut). Mi-ar fi plăcut să pot să fac un soi de sondaj printre participanții de la marathon. Ca să văd câți dintre ei au mai înființat un cabinet în timp ce ajungeau la finish. Stomatologic măcar, că nu trebuie să facem psihoterapie chiar toți. Probabil că au fost și unii care pur și simplu alergau. Cred eu că e valabil pentru alergătorii din Kenya, căci la viteza pe care o aveau, din locul meu modest, pare cam imposibil să faci și alte chestii în același timp.  Sunt sigură că alergau pe lăngă mine și semnificații mai complicate sau mai simple, probabil multe vise, pariuri cu propria persoană sau cu alții…

Și-acum să ne întoarcem la punctul de origine. La stres adică.  În funcție de semnificația pe care o dau unui eveniment mă voi stresa mai mult sau mai puțin. Adică dacă, de pildă,  povestea pe care mi-o spun e că la vârsta și cu pregătirea mea nu o să mă mai angajeze nimeni în veci, iar asta înseamnă automat că job-ul de acum e unica soluție de supraviețuire, voi fi cu stresul până la tavan la cel mai mic indiciu că aș putea greși ceva. Dacă e cazul, voi înghiți orice mizerie a șefului sau a colegului pentru că – nu-i așa – nu am altă soluție.  Iar dacă mă trezesc cu perspectiva de concediere voi fi blocat și demoralizat, convins de dinainte de a mă apuca să caut că n-am nicio valoare și n-are niciun rost.

Morala? Există unele studii semnificative care ne demonstrează că IQ-ul e învins la puncte de încrederea în sine. Și altele, dar tot serioase, care demonstrează că felul în care semnific realitatea de zi cu zi acutizează stresul perceput peste nivelul de care am nevoie pentru a face față realității obiective. Adică, parafrazând o veche zicală, te poți trezi că “pe afară vopsești gardul, și-năuntru nu e leopardul”, ci puiul de pisică, ce-i drept tărcat, de la vecini.

(Imagine: http://lolkitten.org/)

Stresul care face diferența – Episodul II

stres

Vorbeam data trecută despre stres, despre ce îl declanșează și despre alarma (“cartonașul roșu”) care determină reacțiile noastre.

Să povestim puțin despre alarmă și despre faptul că ea funcționează în mai multe moduri. Să ne imaginăm că vă treziți într-o duminică de dimineață, conștienți de faptul că aveți un program dar fără constrângeri majore. Aceasta este “alarma de croazieră”, adică un mod drăguț, relaxat si nestresant în care creierul vă dă trezirea.

Să ne imaginăm apoi tot o trezire, dar de data asta în timpul săptămânii, și nu la timp ci după ora obișnuită de trezire. Adică, altfel spus, trezirea cu perspectiva de a întârzia la muncă. Aceasta este “alarma de avarie”. Pe lângă trezirea propriu-zisă, ea va trimite în sistem tot ce mai e nevoie pentru mobilizare rapidă.

Să ne imaginăm și ultimul model. Să zicem că vă treziți în crucea nopții brusc, pentru că vi se pare că-i cutremur.  Aceasta e “alarma de supraviețuire”.  Modelul ăsta te trezește instant și îți setează toți parametrii de funcționare la maxim.

E clar că fiecare dintre modelele de alarmă are un scop și-o funcționalitate. Ar fi perfect dacă modelul corespunzător s-ar declanșa doar în situațiile potrivite. Dar nu se întâmplă așa. Sunt și situații în care mintea nu alege corect modelul de alarmă și declașează o modelul de supraviețuire în situații în care , în realitate, nu moare nimeni.

Și să vedem cum funcționează… Să zicem că mă trezesc târziu de dimineață doar că pe lângă faptul că întârzii mai am și-un șef al naibii. Dacă la asta mai adaug și credința că, dacă pierd jobul ăsta, nici că mai găsesc altul, “alarma de avarie” devine cât ai clipi “alarmă de supraviețuire”. Deși e clar că nu mă aflu în vreun pericol mortal sau imediat, nivelul de stres pe care îl voi resimți va fi chiar mai sever decât la ultimul cutremur.

Ideea este că, pe lângă semnificația reală, în paralel, mai funcționează și semnificația pur subiectivă pe care o acord eu evenimentului. Semnificația mea subiectivă poate ajunge incredibil de departe și fără vreo legătură reală cu subiectul.  Și ne amuzăm din experiența proprie…

Acum doi ani am alergat la semi-maraton. Era timpul schimbării pentru mine.  Începeau planurile de deschidere a cabinetului concomitent cu cele de părăsire a job-ului de mulținațională. Toate acestea veneau cu îndoielile și cu neliniștile oricărui început. Erau doar planuri încă, dar se contura schimbarea. Și cum-necum și fără vreo legătură logică, săracul semi-maraton a devenit simbolul lui “eu pot”. Dacă puteam la 43 de ani s-alerg la semi-maraton și să îl termin, era dovada clară că pot orice. Așa încât o alergare obositoare și solicitantă dar fără vreo implicație majoră în viața subsemnatei a ajuns să fie DOVADA că voi avea un cabinet.  Ce-am obținut? Un semi-maraton la care am tras de mine de parcă era chiar viața mea în joc. N-am obținut vreo performanța (nici nu sunt vreo sportivă de felul meu, ci sunt doar încăpățânată) dar mi-era clar în timp ce alergam că pot să mor și n-am să mă opresc. La sosire, îndată ce-am dat ochii cu ai mei, m-a umflat plânsul.. Ai mei credeau că de la oboseală… Ei na..nu d-asta.. ci pentru că tocmai înființasem cabinetul și îmi asiguram succesul în profesie. Că d-aia zic… la semi-maratonul de anul acesta chiar merită doar să alerg. Fără să mai înfiintez nimic.

Morala? Dacă am parte de-o alarmă de supraviețuire și nu e nici cutremur și de pe canapea nu mă privește gales niciun tigru bengalez atunci e clar că am adăugat semnificație evenimentului pe care îl trăiesc.

Dar despre asta, despre cum punem semnificații de la noi și cum putem să conștientizăm ce facem în episodul următor.

Stresul nostru cel de toate zilele

stres

Care e oare diferența dintre stresul  pe care pot să îl gestionez și cel care mă afectează?… Să fie oare aceeași Mărie cu altă pălărie, sau poate sunt două tipuri diferite?… De ce unii par să nu fie deranjați de aspectele stresante ale vieții (acest model de om se numește “înțelept” dacă sunt de acord cu el și “nesimțit” daca nu sunt) și alții pun la suflet orice lucru (model despre care se crede că “îi pasă” dacă ne pasă și nouă și “este isteric” dacă îi pasă doar lui iar pentru noi nu contează)?…

Haideți să vedem care este legătura dintre stres si creier. Mai întâi, nu e nevoie de un eveniment traumatic pentru ca hormonii de stres să fie eliberați în corp. Se întâmplă și atunci când telefonul sună în crucea nopții. Când partenerul de viață spune ceva nepotrivit. Când copilul face o trăsnaie mai ieșită din comun. Când ți se taie calea în trafic. Sau când colegul te lasă cu toate treburile lui nerezolvate pe cap și pleacă în concediu. Adică se întâmplă deseori pentru motive care, mai târziu, la rece, nu prea mai merită.

În majoritatea timpului suntem capabili să gestionăm stresul. Respirăm adânc, numărăm până la zece, ne spunem că nu merită să ne stricăm ziua și mergem mai departe. Dar există și situații în care lucruri banale declanșează o furtună de stres care se întinde ca un incendiu la o benzinărie. Vezi roșu: tensiunea ți se urcă la cap, inima îți bate ca nebuna și mintea sare de la un gând la altul. Devii așa de stresat încât toate tehnicile de management al stresului se duc de râpă. Reacția este atât de puternică încât nu te poți calma, iar faptul că îți ieși din fire și nu poți controla ce se întâmplă nu te face deloc să te simți mai bine.

O reacție extremă în fața unui eveniment obișnuit ca, de exemplu, un incident – fără urmări – în trafic nu este același lucru ca o reacție în situația unui eveniment care îți pune viața în pericol. Și totuși, felul în care creierul nostru reacționează, este remarcabil de similar.

Care poate fi veriga care face diferența?  Mie îmi place să o numesc “cartonașul roșu”. Să mă explic. Problema pe care o avem nu este stresul, sau mai bine spus problema nu este reacția la stres.  Reacția mea la stres furnizează informații despre nevoile mele personale de siguranță, sănătate și stare de bine. Sună de parcă mi-am pierdut mințile? Cum naiba e posibil ca reacția la stres să-ți facă viața mai sănătoasă? Nu auzim tot timpul că tocmai stresul este vinovat de îmbolnăviri? Nu este stresul cel ce crează probleme sociale? Nu el ne face viața mizerabilă?

Eu cred ca da și nu…Studiile arată, într-adevăr, că gradul perceput de stres este direct proporțional cu afectarea persoanei. Nu demonstrează însă că reacțiile la stres sunt dăunătoare. Eevenimentele stresante declanșează reacții tipice la stres.

Dar mai există o verigă lipsă – reacția creierului, cartonașul roșu. Evenimentele stresante declanșează o reacție în creier care determină răspunsul fiziologic la stres. Acest cartonaș roșu reprezintă avertismentul de dinainte de declanșarea represaliilor. Dacă recunoaștem momentul arătării cartonașului roșu, stresul devine o sursă neprețuită de informații despre ce anume am nevoie pentru a avea o viața liniștită și sănătoasă. Trucul este să înveți să îți cunoști mintea suficient pentru a identifica momentul apariției catonașului roșu.

Altfel spus, pentru a reduce stresul, ai nevoie să înțelegi cum îți funcționează mintea. Pentru că ce nu suntem învățați este că reacțiile la stres care nu se pot gestiona apar tocmai pentru că mintea declanșază o alarmă.  Alarma este menită să ne păstreze atenți la pericole și focusați pe viața de fiecare zi. Dacă alarma se hiperactivează, poate realmente prelua controlul asupra creierului, minții, corpului. Un fel de luare de ostatici.  În încercarea de a ne elibera putem face lucruri pe care mai târziu le regretăm. E poate mai util să înțelem cum putem crea un parteneriat solid între om si mintea lui. Învătând să văd cartonașul roșu de dinaintea declansării ostilităților. (Imagine: http://under30ceo.com)

Om sau supraom?

om sau supraom

(imagine: circlesoffaith.org)

Nu spun că nu e un lucru bun să ceri și, respectiv, să aștepți mai mult din partea propriei persoane. Totuși cum facem să aflăm când suntem și când nu suntem rezonabili? Mai ales că așteptările nerezonabile se diferențiază de cele rezonabile destul de greu. Să luăm perfecționismul de exemplu… E rezonabil să aștept de la mine să fac lucrurile perfect, să nu greșesc adică?…  Dacă vă întreb așa, direct, veți recunoaște probabil că nu, nu-i rezonabil sau rațional. În ciuda răspunsului corect de-acum, sunt sigură ca măcar unii dintre voi vă puneți serios la colț atunci când nu vă iese ceva perfect. A da, era să uit… Sigur că formularea reală nu o să fie „trebuia să fiu perfect”. Să fie chiar asta, mintea v-ar spune că exagerați. Va fi probabil „puteam mai mult, mai bine”. Mai mult, mai bine – dar oare cum știm când e destul?  Cum știm dacă suntem oameni și nu vreo specie supradotată, „mai mai mult decât perfectă”? Deci om sau supraom?

Păi să vedem simptomele… Deci dacă:

  • Te surprinzi spunând lucruri pe care nu le crezi în timpul unei certe mai serioase;
  • Uiți c-ai promis ceva și te trezești în față cu dezamăgirea sau dezaprobarea celuilalt;
  • Nu mai ești chiar așa de asertiv atunci când ești presat emoțional;
  • Devii foarte nervos, nesigur și nu mai gândești chiar așa de clar atunci când intri într-o competiție și miza e foarte importantă pentru tine;
  • Reacționezi impulsiv și ulterior îți pare rău;
  • Dai  câteodată vina pe altul și nu realizezi că e responsabilitatea ta;
  • Te blochezi în trecut când ți-ar prinde bine să mergi mai departe;
  • Îți vine greu să ierți – pe altul sau pe tine însuți – si mai ușor să judeci;
  • Procrastinezi sau renunți atunci când crezi că miza e crucială pentru tine;
  • Înduri ce înduri și izbucnești dintr-un nimic,

… atunci ești diagnosticat. Ești om. Iar diagnosticul, odată pus, implică o abordare curajoasă. În sensul că sigur că mă voi strădui să mă descurc ceva mai bine de fiecare dată. Dar ori de câte ori unul dintre simptome revine aceasta nu înseamnă că ai o boală gravă ci este în fapt doar un „reminder” că ești un individ al speciei umane.  Pentru că da, e foarte bine să cer mai mult, dacă păstrez în minte principiul conform căruia un supraom e doar un om ce face un efort.

Vinovăția – “Atenție! Substanță toxică. Manevrați cu grijă”

guilt_by_mare_of night

(imagine: paradigmwinterguard.blogspot.ro/)

Dacă vinovăția s-ar comercializa, pe ea ar trebui să scrie “Atenție! Substanță toxică. Manevrați cu grijă”. Dar cum nu se vinde ci se schimbă la liber între oameni, vinovăția se experimentează și se manevrează fără avertismente. Deși majoritatea celor care o folosesc sau o resimt au intenții bune, peste o anumită limită, vinovăția nu ne face viețile mai bune ci – dimpotrivă – are exact efectul contrar.

Vinovăția “sănătoasă” este inevitabilă și indică o încălcare de principii morale personale sau universale. Are rol de semnal de alarmă pentru inițierea discernământului și pentru a ne ajuta să fim ce ne dorim să fim, să ne îndeplinim visele.  Are un semn distinctiv. Este limitată în timp și este direct proporțională cu importanța principiului încălcat. Dincolo de aceste limite, vorbim de vinovăție în forma ei distructivă.

Oamenii copleșiți de vinovăție experimentează și alte probleme. Stima de sine scăzută și  sentimentul acut de neajutorare sunt de regulă cei mai buni însoțitori. În ciuda primei impresii, vinovăția este un slab generator de schimbări pozitive pentru că se află mai degrabă în zona pedepsirii sau a autopedepsirii. În plus, aplicată ca mod de stimulare zilnic, creează obisnuință. Așa că dozele următoare de vinovăție vor avea un efect motivațional din ce în ce mai scăzut. De fapt, vinovăția vine la pachet, de cele mai multe ori, cu o stare de inerție care te face mai degrabă să suferi și să simți nevoia sa (te) pedepsești. Nici vorbă să caute soluții.

Care sunt variantele pentru evitarea vinovăției distructive?…

Responsabilitatea – Pedepsirea sau autopedepsirea nu dizolvă efectele greșelii pe care ai făcut-o.  Asumarea responsabilității pentru greșeală, scuzele și solutiile ce vor împiedica repetarea greșelii vor ajuta cu siguranță. Atât pe cel care a greșit cât și pe cei care suportă efectele.

În plus, responsabilitatea mai are un mare avantaj. Ajută la identificarea vinovăției fără stăpân.  Adică cea care se vântură într-o relație atunci când nu vrem să ne asumăm responsabilitatea. Nu pot fi vinovat decât dacă sunt responsabil. Adică dacă stă în puterea mea să fac ceva să schimb situația.

Concentrare pe prezent și viitor – Persoana care se simte vinovată se concentrează pe trecut. De asta nici nu caută soluții.  Concentrarea pe prezent evaluează consecințele, planifică ce e de făcut și vede schimbările în viitor.

Concentrare pe resurse – Persoana vinovată se concentrează pe greșeli și, implicit, pe slăbiciuni. De asta nici nu merită ceva mai bun.  Deci, ce-mi doresc? Să pedepsesc sau să găsesc soluții?… Concentrarea pe resurse ajută la găsirea energiei de care am nevoie pentru a repara lucrurile.

O persoană copleșită de sentimente de vinovăție are nevoie de o privire din exterior care să o ajute să recâștige o perspectivă obiectivă asupra situației, să identifice corect responsabilitatea și resursele pe care le are și le poate folosi în schimbarea situației.

Realitatea (mea) obiectivă

reality-illusion

Realitatea (mea) obiectivă sau luarea realității în posesie, așa îmi place mie să numesc procesul prin care subiectivul meu devine obiectivul tuturor. Suntem cea mai importantă și cea mai apropiată persoană din viața noastră. Singura care știe ce vrem și cum ajungem la ce vrem. Adică suntem egocentrați. E doar firesc să facem următorul pas și să supunem realitatea propriilor noastre reguli.

Probabil că vă amintiți de ultima dată când ați crezut sau chiar, mai bine, afirmat că sunteți obiectivi…  Ei bine, eu aș zice să vă mai gândiți odată. Și, oricare ar fi fost împrejurarea în care credeți că ați fost obiectivi, să reluați povestea în minte și să readuceți motivele pentru care afirmați că ați fost obiectivi. Apoi, să luați o foaie de hârtie pe care sa alocati trei coloane: ”am crezut / am bănuit / am intuit”, ”am văzut / am auzit” și ultima: ”era normal să / trebuia să”.  Și-acum și rezultatul muncii: doar cele din coloana ”am văzut / am auzit” sunt obiective, restul sunt subiective. De ce?… Pentru că dacă „eu cred”, „bănuiesc” sau ”intuiesc” se bazează pe criterii din realitatea mea proprie, deci subiectivă. „Trebuia să” sau „e normal să” are la baza principiile după care eu mă ghidez și, chiar dacă respectivele principii reflectă părerea societății sau a grupului în care eu trăiesc, sunt tot subiective adică aparțin unui grup (mai mare sau mai mic, dar tot grup). Doar ceea ce văd sau aud face parte din realitatea obiectivă adică aproximativ ceea ce ar înregistra o cameră de luat vederi.

Procesul e benefic pentru că ne ajută să ne ducem visele la capăt în ciuda faptului că poate realitatea obiectivă de moment ne-ar spune că e imposibil. Orice record olimpic sau invenție ne dovedește asta. Progresul pe asta se bazează, pe capacitatea de a decădea din drepturi realitatea obiectivă cunoscută și ridicarea noii credințe sau științe știute doar de mine (deci subiective) la rang de realitate obiectivă în devenire. Procesul decurge tot la fel chiar dacă nu inventez nimic mai mult decăt propria mea viața – visez adică…

Dar pentru că e doar firesc ca tot ce ajută să creeze și probleme, luarea realității în posesie nu mai ajută deloc când vine vorba de relațiile dintre noi. Într-o relație intră în joc două realități la fel de subiective. A mea și-a ta. Eu cred că, tu ar trebui să, e normal ca tu să, eu intuiesc că tu…. vă sună probabil cunoscut.

Realitatea obiectivă este reprezentată de ce văd sau aud (stau cu tine de vorbă, tu te încrunți, tu ridici tonul). Realitatea subiectivă începe odată cu interpretarea a ceea ce eu văd sau aud (tu stai cu mine de vorbă deci îți pasă de mine, tu te încrunți deci te-ai supărat, tu ridici tonul deci ai ceva împotriva mea).  De cele mai multe ori uităm că o realitate subiectivă e doar ceea ce e, adică părerea mea despre situație, și că, în consecință, ar fi util să o aduc la rang de realitate obiectivă doar după o verificare. Adică după ce confirm cu partenerul de relație că presupunerile mele sunt corecte.

Există un principiu simplu. Realitatea (mea) obiectivă, adică ceea ce eu cred, simt sau intuiesc nu are nici o obligație să fie o realitate obiectivă. Am deci nevoie să verific prin ceea ce aud sau văd. Și dacă nu am confirmarea realității obiecitve, să înteleg că este doar o perspectivă. A mea, ce-i drept, dar doar o perspectivă subiectivă.

Adevăr sau minciună, aceasta-i întrebarea…

Lies-and-Truth

(fotografia: http://www.jamesaltucher.com)

Toți mințim. Indiferent de profilul moral sau de părerea pe care o avem despre minciună – mințim. Iar asta înseamnă, probabil, că nu vorbim de viciu sau proastă creștere ci de necesitate.

Și totuși minciuna este unul dintre conceptele puse pe lista neagră încă din copilărie. Probabil că puteți aduce din memorie tirada moralizatoare declanșată de primele minciuni ale copilăriei. Sunt sigur că știți prea bine care sunt motivele pentru care nu ar trebui să mințiți si pentru care onestitatea este de prețuit.

Totuși, pentru că unul dintre principiile mele de bază spune că nu există lucru rău sau bun ci doar împrejurări în care un lucru este rău sau bun, hai să vedem care pot fi împrejurările în care minciuna e un lucru bun.

În primul rând, minciuna e o metodă de adaptare socială și, chiar mai mult, una de păstrare a grupurilor sociale.  Ne oprește de la a ne răni sau insulta unii pe ceilalți și, implicit, ajută la limitarea agresivității. Dacă nu credeți, o să vă rog să mergeți într-o plimbare pe Magheru și să le spuneți tuturor ce credeți, cinstit și fără nici urmă de minciună, despre cum sunt îmbrăcați.

Minciuna are rol de ajutor. Să protejezi un om nevinovat sau abuzat  printr-o minciună care să-i asigure distanța față de abuzator e, cred, un lucru bun. Să nu spui cuiva, aflat într-o situație critică tot adevărul odată, îi poate da timpul necesar să-și tragă sufletul și să devină astfel mai pregătit să-i facă față.

Efectul placebo este posibil doar prin minciună. Asta nu îl scutește însă să fie un lucru pozitiv.

Minciuna te poate proteja. Să declari că ești stelist în mijlocul galeriei dinamoviste, sau invers, îți supune pielea unor urmări serioase.

Nu spun că nu există și variante de minciună care sunt distructive. Dacă mint pentru scopul ascuns de a obține un profit sau de a face rău cuiva, dacă ascund informații pentru beneficiul propriu sau dacă lansez zvonuri din răzbunare sau invidie atunci e clar că ceea ce fac nu poate fi un lucru pozitiv.

Dar asta ne duce către adevărul faptului că nu minciuna e problema ci intenția din spatele ei. Imprejurările adică. Și asta mai înseamnă că nici adevărul nu poate fi mânuit fără pericol și urmări. Și poate sunt situații în care o minciună e mai morală și mai umană decât un adevăr spus integral și direct.  Adică, altfel spus, oricare dintre noi vrem adevărul. Dar nu TOT adevărul.

Găsesc scuze, sau ascund probleme?…

problems

(fotografia lisasteingold.files.wordpress.com)

Scuzele sunt probabil singurele lucruri de pe lumea asta pe care le poți găsi deși n-au fost pierdute în prealabil.  Dincolo de umor și de jocul de cuvinte, găsitul de scuze pentru propria persoana sau pentru alții e un proces comun, uman.

Începem cu găsitul de scuze pentru uz extern (adică pentru ceilalți). Ajută la iertare pentru că, oarecum firesc, îți vine mai ușor să treci cu vederea ceea ce poți scuza.   De regulă, procesul presupune și externalizarea responsabilității.  Adică persoana în chestiune e depășită de împrejurări anume. Lucru corect, de altfel, pentru că s-a demonstrat că, a fi moral sau cumsecade, depinde și de circumstanțe. (de unde și „Efectul Lucifer”). Până la urma, circumstanțele atenuante sunt și motive legale de micșorare a responsabilității. E foarte de folos să poți ierta sau măcar înțelege că sunt situații în care e doar uman să greșești sau să nu poți face fața.

Modelul pentru uz intern (adică găsitul de scuze pentru propria persoană) funcționează similar. De data asta însă  mă ajută să nu îmi afectez stima de sine. Cu siguranță e un lucru bun să pot externaliza responsabilitatea atunci cănd, fie n-a depins de mine, fie situația a fost prea complicată sau prea nouă pentru mine. Găsitul de scuze intern face gălușca inevitabilă a greșelii mult mai ușor de înghițit.

Când se transformă găsitul de scuze în ascunderea problemei?…  O vorbă spune că e util să nu greșești de două ori la fel. Deci, când se întâmplă repetat același lucru, iar tu perseverezi în a produce scuze asta înseamnă, de regulă, ascunderea problemei. Una ar fi – să zicem – să nu ajung la timp ocazional, iar alta să întârzii regulat. La fel, dacă cineva face ceva ce mă rănește, pot găsi scuze dar dacă se repetă – deși am discutat – atunci găsitul de scuze ascunde o problemă (a mea, a celuilalt sau a relației).

De multe ori, e mai comod să cauți scuze decât să vezi că ai probleme. Scuza dă dreptul la speranța rezolvării de la sine. Problema vine cu disconfortul imperfecțiunii relației sau propriei persoane și cu nevoia de a căuta soluții.  Dacă-ți dorești să ierți, găsește scuze. Dacă-ți dorești schimbare, pare că unica soluție rămîne să ai probleme. Și să găsești soluții.

Cine mai dorește, cine mai poftește: Cafeaua de duminică

carte

Un zâmbet

Dacă îți dorești să te asculte cu atenție, vorbește în somn.

O temă

Astăzi despre cuvinte simple care ne încurcă mult. Adică despre „da”-urile și „nu”-urile de zi cu zi.

Credem poate că sunt doar cuvinte. Nu știu însă dacă v-ați gândit vreodată că „doar cuvinte”-le astea sunt mult mai mult. Să ne gândim ce au ele în comun.  Cu ele luăm decizii, facem alegeri. Și nu e amuzant când îți dai seama cât de cameleonic se poate schimba „da”-ul din „Da, merg la film” în „DA”-ul din „Da, mă căsătoresc cu tine.”? Un „da” care nu contează față de un „DA” care îmi poate schimba viața. Cel puțin în estimare. Pentru că „da” sau „nu” diferă de „DA” sau „NU” doar prin atât…prin estimarea consecințelor.   Dar oare cum ar fi, să zicem, dacă din cauza „da”-ului din „merg la film” aș ști că voi ajunge să spun „DA”-ul din „mă căsătoresc cu tine?”

Care sunt diferențele? Da-ul e mai mult decât d și a. Este dorință, angajament, promisiune, implicare, nevoie de a fi acceptat. La rândul lui „nu” aduce odată cu pronunțarea lui, voință, setarea de limite, afirmarea propriei persoane, un potențial de conflict și, implicit, frica de respingere.   Pentru un oarecare echilibru avem nevoie de balanța potrivită dintre „da” și „nu”. Cu prea mult „da” ajung să mă nedreptățesc pe mine, lăsîndu-mă deoparte și punând în loc dorința sau voința celuilalt. O să fac asta atunci când nu sunt sigur că pot fi acceptat așa cum sunt. „Da”-ul, în cazul ăsta are un rol de înfrumusețare.  În sensul opus, cu prea mult „nu” ajung fie în locul unde funcționez doar prin voință (adică fac ce „trebuie” ), fie în cel unde sunt singur prin neimplicare.

Și-acum și tema. Să calibrăm balanța  „da” și „nu”.  Să ne imaginăm că facem o poză. A vieții noastre de acum. Și, ca un fotograf ce se respectă, pentru a reda corect realitatea, avem nevoie de balansul corect.  „White balance”-ul fotografiei devine astfel  balansul de „Da-Nu”.  Așa încât: care a fost procentul meu real de „Da” și „Nu” în ultima perioadă de 3 luni, să zicem?…  Și dacă ar fi fost să fie cum vroiam (simțeam), cum s-ar schimba procentul?

Concluziile ar tebui să fie ușor de tras… Dar, dacă vă încurcați pe undeva sau vreți să îmi împărtășiți din fisele picate, vă stau la dispoziție pe terapie@mirunastanculescu.ro

Un film – Yes Man

În ton cu tema de dezvoltare personală, fllmul vorbește despre “da” și „nu”.  Mie mi s-a părut că tocmai exagerarea pe care o aduce povestea filmului, te face să înțelegi mai bine care sunt implicațiile ambelor mini-cuvinte.  Dincolo de ilustrarea temei de azi, filmul povestește și despre faptul ca ne explicăm lumea conform credințelor noastre. Realitatea obiectivă nu o să-ți apară decât dacă faci un efort. În ritmul vieții de fiecare zi, doar realitatea subiectivă contează pentru mine. Voi vedea doar ceea ce îmi spun mie că există.

Să vedem… Avem un om care spunea tot timpul  „nu”. Credea că spune asta pentru că vroia să fie lăsat în pace de ceilalți. Dintr-o întâmplare și pentru că face ceea ce credea el că este un jurământ  ajunge să spună doar „da”. Pentru că jurământul îi fusese prezentat ca fiind unul cu urmări (adică dacă spunea „nu” urmau să fie consecințe negative) omul continuă să spună „da”. Lucrurile merg bine până încep să meargă prost, moment la care are revelația că jurământul era de fapt doar o improvizație a altcuiva și că, în consecință,  urmările erau doar în mintea lui.  Așa înțelege că poate balansa pe „nu” cu „da” în așa fel incât viața lui să aibă sens.  Interesant este și că, până în momentul revelației, omul credea că „da”-ul face treaba, că „da”-ul l-a făcut mai atractiv. Ajunge la final să înțeleagă că nu-l făcuse decât mai implicat în propria lui viață.

Pare o poveste cam tâmpită?… Eu zic să ne gândim mai bine. La superstițiile personale (cine crede că nu are, primește o ședință gratis, să le afle), la felul în care lăsăm frica să ia decizii pentru noi, la cât de vulnerabili suntem și la cât timp petrecem să ascundem asta.

Oscar și Tanti Roz

Pregătiți-vă să vă emoționați. Și să fiți vulnerabili. Big time.

Cartea începe cu un copil, o boală și-o moarte. Cu furie și cu revoltă. Continuă cu alinare, ajutor și-o viață trăită pe fast-forward. Se termină cu împăcare și seninătate.  Deja emoționați și vulnerabili?…  Probabil, dar oare de ce?…

Pe mine, povestea m-a făcut să mă uit rapid la mine și la viața mea. Să văd ce nu-mi convine și cum pot să schimb asta. M-a învățat că timpul nu există, ci că ți-l faci. Că cel mai tare te temi că mori când nu simți că trăiești. Că dacă ți se pare că nu mai ai timp, înseamnă că nu faci ce îți dorești.  Că vulnerabil nu ești când te uiti la moartea ta ci, cel mai vulnerabil  devii atunci când îți vezi viața și nu-ți place ce vezi.  Că important este ce faci și cum, nu cât durează.  Mi-a dovedit că vulnerabilitatea e începutului curajului și nu sfârșitul lui.

Deci, nu deschideți cartea decât dacă vă trebuie curaj. Pentru că drumul către curaj trece prin vulnerabilitate. Și vulnerabili o să fiți. Big time.

 

Ce alegi: evoluția sau perfecțiunea?

imperfectiunea

Perfecțiunea nu există.  Deși o căutăm constant. Dar asta este… Suntem oameni. Suntem imperfecți. Vom face lucruri imperfecte, vom trăi vieți imperfecte. Simțiți cum vă apucă deprimarea?  Revolta pentru raiul pierdut pe veci? Dar oare chiar o fi așa de rău?

Care sunt avantajele imperfecțiunii? În primul rând greșeala. Ești imperfect, deci poți greși. Vorba zicalei care umbla pe net:  așa de mult am învățat din toate greșelile mele că mă gândesc chiar mâine să mai fac vreo două. Pentru că nu din ce-am greșit învăț ci, mai degrabă, din munca pe care o depun în încercarea de a repara ce am greșit.

Apoi avem lipsa de plictiseală adusă de imperfecțiune. Voi v-ați gândi vreodată cât de plictisitor ar deveni ca lumea să arate de mâine exact așa cum vreți, perfectă. Ce naiba să mai faci pentru o lume unde n-ai loc de mai bine? Unde nu ai nemulțumiri dar nici vreo provocare menită să aducă vreo schimbare nu mai ai.

Avem apoi progresul. Însăși esența progresului pe asta se bazează. Pe imperfecțiune. Eu una sper să nu devin perfectă niciodată pentru că din momentul perfecțiunii, gata, voi stagna. Voi sta pe loc. Perfectă, dar fără posibilitatea de-a mai crește.

Perfecțiunea sperie pentru că nu e omenească.  Ați vrea un partener PERFECT? Pe bune chiar ați vrea? Nu v-ar speria vecinătatea cu cineva fără cusur?

Viața e imperfectă dar asta nu pentru că are defecte ci pentru că are nevoie de posibilitatea de a evolua.