Hai să începem prin a defini responsabilul (și despre asta, despre cum definim concepte – promit să scriu). Să revenim. Fie responsabilul de bloc sau alt model, e vorba despre cine alege să-și asume gestionarea unui proces. De la spălatul vaselor și până la plecat pe Marte, e necesar ca cineva să își asume responsabilitatea. Adică, vorbim despre momentul în care eu decid că e problema mea și că e treaba mea s-o rezolv. Acum să ne gândim la întrebarea cheie: Cât de bine ne pricepem să estimăm când suntem responsabili și când nu?

Eu cred că majoritatea dintre noi am intrat în clenciuri fie pentru că nu am recunoscut propria responsabilitate fie pentru că ne-am asumat responsabilități care, real, nu erau ale noastre. Și – nu întâmplător – nu importanța procesului contează musai ci, mai ales, frecvența lui (din fericire sau nu, spălăm vase mai des decât mergem pe Marte).

Să aplicăm această constatare la relații. Să presupunem că eu vreau să spun ceva cuiva. De vreme ce eu vreau să comunic și pentru mine e important ce am de spus, e responsabilitatea mea să mă asigur că ce transmit este corect și că verific dacă omul a înteles exact ce-i spun. Și asta se aplică de la stabilirea unei înâlniri la Mall (cu punctul de reper, ziua și ora corect transmise și verificate) până la alte lucruri mai de suflet (și implicit mai incomod de spus).

Și cred că toți aveți un zâmbet dacă v-ați amintit de intâlnirile la Mall lăsate cu neînțelegeri – pană la urma, ați ratat doar filmul. E însă, câteodată cel puțin, cu mult mai dureros să-ți amintești de neînțelegerile de suflet care încheie o relație sau lasă urme dureroase și adânci.

Există o tendință (foarte omenească): din ce un lucru mă deranjează mai tare (deci nu-mi convine și e personal), de asta va fi mai incomod de împărtășit și, deci, voi tinde să las lucrurile vagi. Gradul de „abureală” tinde să fie direct proporțional cu lipsa de confort ce este atașată mesajului pe care îl transmit. Problema este că, dacă las responsabilitatea înțelegerii la partenerul meu de conversație (vezi viață), el o să înțeleagă ce vrea el. Și asta, în general, nu are mare legătură cu ce vreau eu să spun.

Un mesaj corect conține: ce înseamnă pentru mine ceea ce vreau sau ceea ce nu-mi convine, cum mi-aș dori să procedeze interlocutorul meu și ce anume implicații sunt pentru mine, dacă nu se întâmplă. E tot responsabilitatea mea să verific dacă omul a înțeles corect. De abia apoi pot preda responsabilitatea, iar partenerul meu devine responsabil pentru ce va face ca răspuns.

Regula asumării responsabilității spune cam așa: Când mie nu-mi convine ceva, sunt responsabil să fac acest lucru cunoscut și să verific dacă mesajul a ajuns corect. Degeaba pasez pisica către partener sub forma cunoscută drept „i-am dat de înțeles”.