Despre copil și visuri

despre copii si vise

Avem doi oameni, un bărbat și o femeie. Se plac, se iubesc… apare și cel de-al treilea om. Deși în ordine cronologică e ultimul și în ciuda faptului că este rezultatul unirii primilor doi, cel de-al treilea om, cunoscut sub numele popular de copil, e totuși un om de sine stătător. Adică are personalitatea lui, poveștile lui și destinul lui în devenire.

De ce zic asta?  Pentru că, deși în teorie suntem de acord cu cele de mai sus, odată ce apare copilul în pridvor, el devine oarecum responsabil să ducă la îndeplinire o parte din visurile noastre (dacă nu pe toate) și să se ferească de cel puțin o parte din greșelile noastre (dacă nu de toate).

Oare, să vă povestesc câți adulți cocoșați de visurile neîmplinite ale părinților lor am cunoscut?… Sau cât de dureros și nedrept se simte faptul că ai visuri diferite de cele ale părintelui tău atunci când diferența este „tratată” cu respingere și critică?…

Nu vreau să dramatizez căci până la urmă de asta devenim adulți, pentru a ne exercita alegerea asupra propriului destin. Totuși e util ca, în calitate de părinte, să fiu conștient care sunt visurile mele nepuse în practică și spaimele mele și care sunt ale copilului. Venim pe lume goi, fără frici și fără visuri.  Suntem învățați nu numai să ne îmbrăcăm ci și ce e la modă, nu numai să visăm ci și care sunt visurile acceptabile, nu numai să ne temem ci și de ce anume și când.

La prima mea întânire cu fiica mea, asta a fost prima mea întrebare de părinte. De unde o să știu eu ce își dorește sau ce i se potrivește?  Nu gânditi că n-am greșit de-a lungul celor 25 de ani de când am făcut cunoștință. Dar cred, și ea e de acord, că m-am străduit să aflu sau, cu toată frica implicată, să o las să afle raspunsul.

Este dragostea garanția unei relații de lungă durată?

dragostea nu e de ajuns
O să încep prin a declara că, în ciuda a ceea ce credem la prima tinerețe, o relație de lungă durată e mai degrabă o chestiune de management. Pentru că da, dragostea nu e de ajuns. Ai nevoie de multă îndemânare relațională pentru a putea gestiona o relație timp de zece sau douăzeci de ani. Știu că nu asta vedem în filmele romantice, dar gândiți-vă că actorii nu stau împreună decât cât durează filmările.

Chiar dacă dragostea „nu ține de foame” ea are totuși un mare rol în cadrul unei relații. Este resursa necesară și esențială atunci când relația intră în criză. Dacă există, atunci voi fi dispus să lupt și să încerc să refac ceea ce s-a deteriorat. Deci, da, dragostea salvează dar nu este suficientă pentru a întreține viața de zi cu zi a unei relații.

Viața în doi, ca orice lucru mare, se compune din lucruri mici. Atunci când doi oameni își încep viața împreună au de făcut din două vieți separate una comună. Și asta se lasă, de regulă, cu dureri de ambele părți. Asta se întâmplă pentru că suntem diferiți, avem obiceuri diferite, avem credințe diferite. Fără să decad din drepturi importanța idealurilor și a ideilor filozofice, în viața împreună o discuție despre Socrate sau politică tinde să fie mai puțin deranjantă și mai rară decât cea despre poziția capacului de toaletă sau a dezordinii din dulap.

Ideea este că din doi oameni ce vin din două familii diferite urmează a se naște o entitate nouă – familia reprezentată de cei doi. Care urmează să își adope propriile reguli, credințe și obiceuri. Ca orice naștere ce se respectă, procesul are și dureri și hopuri. Iar pentru gestionarea eficientă a procesului ai nevoie de comunicare pentru a înțelege ce anume ai de negociat.

Poți să iubești din tot adâncul sufletului dar, dacă nu te regăsești în felul în care se setează regulile vieții tale în doi, devii profund nefericit. Și poate că dragostea salvează o relație dar nu o poate învăta să funcționeze eficient.

Pare o veste proastă? Nu este. Comunicarea și negocierea se învață. E vorba de puțină muncă. Aici ajută dragostea. La disponibilitatea de a face relația să meargă.

Suntem sau nu suntem responsabili de alegerea partenerului?

Aceasta-i întrebarea.

Oricare dintre noi am făcut alegeri pentru care e mai util să fie responsabili hormonii. Util pentru noi și, cel mai important, pentru imaginea noastră de sine. Dar dincolo de un artificiu de calcul al minții care ne permite să învățăm ceva și să mergem mai departe în același timp, oare să fie alegerea partenerului doar o decizie chimică?

Eu nu cred că hormonii decid o relație. O fi el începutul chimic, nu zic, dar alegerea partenerului e ceva mai complicată. Pentru că, pe lângă scântei, implică valori comune. Despre cum ne căutăm valorile comune, atât conștient cât și inconștient, promit să revin.

5 motive pentru care e bine să greșesc

dat in bara

Ne petrecem o parte din viață evitând să facem greșeli. Sau imaginând scenarii care să facă posibilă viața fără de greșeală. Suntem educați să credem că verbul fatidic „a greși” ne face de rușine, ne pune pe lista neagră, ne trimite în iad.  Și, pentru că luăm de bune toate astea, ne temem să luăm decizii sau îi batem în cuie simbolice pe cei care greșesc pentru că, prin ei, vedem propriul potențial de dat în bară.

Eu îmi voi permite astăzi să vă arăt de ce greșeala spune de bine despre mine.

  1. Greșesc deci exist.  Numai cine nu trăiește nu greșește. Deci, dacă în ultimele șase luni nu am făcut nicio greșeală, pesemne că nu mai respir.
  2. Greșesc deci sunt deștept. Nimeni nu e deștept toată ziua, iar înțelegerea funcționează prin comparație. Dacă nu am fost prost în viața mea, de unde știu că sunt deștept?
  3. Greșesc deci sunt responsabil. Nu lăsa pe mâine ce poți greși azi. Este statistic imposibil să nu greșesc.  Astfel că, de vreme ce oricum o să se întâmple, mai bine acum decât altădată.
  4. Greșesc deci voi deveni un mare înțelept. Marea înțelepciune se află în greșeli. De asta suntem înțelepți la bătrânețe, pentru că greșim, nu de la reumatism.
  5. Greșesc deci sunt diferit. Orice ai face nu poți trece prin viața mulțumind pe toată lumea. Oamenii sunt diferiți. De multe ori e complicat să înțeleg ce e bine pentru mine deci e probabil imposibil să știu non-stop ce e greșit pentru alții.

În consecință, îți propun ca data viitoare când greșești să vezi ce ai de invățat din asta. Nu de alta, dar să încerci și să o dai în bară e drumul către progres. Eșecul seamană izbitor de mult cu non-acțiunea.

Confortul sau de ce nu dăm vrabia din mână pe cioara de pe gard

cioara

Printre ingredientele care s-au combinat magic în așa fel încât să devenim ființe umane s-a strecurat și unul care ne dă mult de furcă.  Confortul. Dacă ce suntem în stare să facem pentru un fotoliu confortabil nu e așa de distractiv, haideți să ne gândim ce suntem în stare să facem pentru a ne păstra zona de confort în relațiile cu ceilalți sau în relație cu propria noastră existență.

Pentru că – da – deși dorința face să pară mai mare cioara de pe gardul existenței mele, confortul compensează și îmi șoptește că vrabia mea, oricât de mică și de zgribulită, e vrabia pe care o cunosc de-o viață, e sigură, e cunoscută.

Orice schimbare se lasă cu lipsă de informație. Iar lipsa de informație se lasă cu lipsă de confort. Nesiguranța este  înalt inconfortabilă, un fel de stat pe cactus existențial.  În sensul că o fi cioara în chestiune mai mare dar nu știu câte pene are, ce–ascunse obiceiuri posedă sau cât va sta pe gardul existenței mele. Și uite așa, deși mă plâng constant că vrabia nu e deloc ce mi-aș dori, decât să îmi asum efortul inconfortabil al nesiguranței mă uit din nou la ea, constat că are o mare calitate – e cunoscută, îmi spun că sunt prudent și înțelept și că învăț din viața nefericită a celor ce-au rămas cu mâna goală.

Să nu mă înțelegeți greșit. Nu zic că vrabia nu-i bună.  E chiar ce-mi trebuie dacă sunt mulțumit. E cazul însă să consider cioara dacă mă uit la gardul existenței mele și nu-mi place ce văd.

Avem două emisfere, ce facem cu ele?

BrainPovestea biblică spune că o parte din omenire nu s-a mai înțeles cu restul din cauza babiloniei cauzată de limbaj. Eu îmi permit să spun că nu limbajul e problema noastră. Eu cred că ce ne-a încurcat a fost momentul în care ne-am trezit cu doua emisefere. Nu la planetă ci la cap.

Să mă explic. Legenda (zic asta doar pentru un pic de romanțare a științei)  spune că fiecare dintre emisfere  se ocupă cu precădere de ceva. Dreapta e cea cu sentimente, emoții și imaginație iar stânga e ceva mai realistă adică se ocupă de geometria în spațiu și orientarea individului (atât în spațiu cât și în viața proprie) și pusul lucrurilor cap la cap (adică gândirea logică). Ca moștenire de pe vremea când omenirea era la începutul ei, bărbații au primit ceva mai multă înclinație pentru lucrurile practice (vezi orientare pe hartă, gândire în spațiu, cautare de soluții și rezolvare de probleme). Femeile au moștenit mai multă abilitate pentru gândirea intuitivă (doar trebuie să se descurce fără de vorbe cu misterul numit nou-născut), mai multă sensibilitate și înțelegere emotională. Se înțelege că fiecare dintre tabere poate face orice își propune, doar că există „specializări” și „preferințe”.

Dincolo de vechile discuții despre cine se pricepe la ce anume, eu cred că e important să înțelegem cum funcționează procesul general și cum se aplică la funcționarea relațiilor dintre oameni. Avem deci două emisfere. Întotdeauna funcționarea uneia dintre ele va fi predominantă. Așa încât eu pot transmite predominant emoție sau conținut.  Adică, dacă mă enervez și ridic tonul comunic o emoție, iar cel de lângă mine chiar asta va recepționa. Emoție, nu informație. Deci ceea ce simt, nu ceea ce spun.

Poate că asta vă explică de ce atunci când ne certăm nivelul logic și „intelectual” al discuțiilor scade iar celălalt răspunde tot cu emoție. Sau, pentru că tot se potrivește cu sărbătoarea lunii februarie,  ce se întâmplă atunci când ne îndrăgostim.

Practic e important să înțeleg că dacă am nevoie să ajung la o decizie de calitate sau dacă vreau ca partenerul de conversație să înțeleagă logic cum mi-aș dori eu să rezolv ceva, e bine să fac asta atunci când îmi pot gestiona emoțiile eficient.  La fel, dacă vreau să comunic ce nu-mi convine și ce vreau să se schimbe, ar fi mai realist să fie informații cu sens.

Dacă însă vreau să-l fac să simtă că îl iubesc sau că m-a întristat, atunci comunicarea emoțiilor mele e ceea ce ajută. Știm toți că un „te iubesc” sau un „te urăsc” au valoare doar însoțite de emoția corectă.

Odată ce am înțeles cum fucționează, e doar o chestiune de alegere. Deci, ce vreau să comunic? Emoție sau informație?

Ce face un om spune ceva despre el, nu despre mine

ce face un om

Afirmația din titlu este, pentru mine, un principiu prin care abordez propria realitate și – pe cât posibil – pe a celorlalți.

Aș începe prin a o ilustra printr-un exemplu clasic. Să zicem că aflu că cel mai bun prieten sau, mai rău, partenerul de viață m-a mințit. Într-o atare împrejurare, de cele mai multe ori, concluzionez că nu mă mă respectă sau nu mă iubește. Dar oare, când eu am făcut același lucru (și cine crede că n-a mințit vreodată și are mai mult de 10 ani ca vârstă, să mă sune pentru programare !..) – revin – de ce am făcut asta?… Pentru că aveam vreo problemă cu respectul sau iubirea pentru cineva?… Sau pentru că îmi era teamă de consecințele pe care le-ar putea aduce spusul adevărului?… Din experiența mea, a doua variantă e cea valabilă. Deci, când omul minte sau face orice altceva, asta are legatură cu el și cu propriile lui probleme.

Si poate că întrebați acum la ce ajută toată dezbaterea? Odată ce înțeleg că omul care îmi taie calea în trafic sau se așează în fața mașinii mele la semafor face o declarație despre graba lui sau despre nivelul personal de înțelegere și educație și că nu are legătură cu mine sau respectul lui față de mine, se întâmplă o schimbare majoră. Aceea că pot înțelege că nu de mine este vorba ci de modul în care omul a învățat să procedeze.

La fel, când șeful îmi arunca lucrările pe jos, asta nu spune despre mine că sunt prost, ci spune despre el că e total nepregătit să fie șef.

Pe scurt, ideea este că noi acționăm spre rezolvarea propriilor probleme. Deci dacă țip la cineva nu fac asta pentru el ci pentru mine. Adică nu fac asta pentru că nu-l respect sau nu-l iubesc ci pentru că mi-e poate frică să simt că nu sunt ascultată.

Ce face un om spune ceva despre el, nu despre mine. Iar ce fac eu spune povestea mea.

Mie nu-mi convine, cine e responsabil?

mie nu-mi convine

Hai să începem prin a defini responsabilul (și despre asta, despre cum definim concepte – promit să scriu). Să revenim. Fie responsabilul de bloc sau alt model, e vorba despre cine alege să-și asume gestionarea unui proces. De la spălatul vaselor și până la plecat pe Marte, e necesar ca cineva să își asume responsabilitatea. Adică, vorbim despre momentul în care eu decid că e problema mea și că e treaba mea s-o rezolv. Acum să ne gândim la întrebarea cheie: Cât de bine ne pricepem să estimăm când suntem responsabili și când nu?

Eu cred că majoritatea dintre noi am intrat în clenciuri fie pentru că nu am recunoscut propria responsabilitate fie pentru că ne-am asumat responsabilități care, real, nu erau ale noastre. Și – nu întâmplător – nu importanța procesului contează musai ci, mai ales, frecvența lui (din fericire sau nu, spălăm vase mai des decât mergem pe Marte).

Să aplicăm această constatare la relații. Să presupunem că eu vreau să spun ceva cuiva. De vreme ce eu vreau să comunic și pentru mine e important ce am de spus, e responsabilitatea mea să mă asigur că ce transmit este corect și că verific dacă omul a înteles exact ce-i spun. Și asta se aplică de la stabilirea unei înâlniri la Mall (cu punctul de reper, ziua și ora corect transmise și verificate) până la alte lucruri mai de suflet (și implicit mai incomod de spus).

Și cred că toți aveți un zâmbet dacă v-ați amintit de intâlnirile la Mall lăsate cu neînțelegeri – pană la urma, ați ratat doar filmul. E însă, câteodată cel puțin, cu mult mai dureros să-ți amintești de neînțelegerile de suflet care încheie o relație sau lasă urme dureroase și adânci.

Există o tendință (foarte omenească): din ce un lucru mă deranjează mai tare (deci nu-mi convine și e personal), de asta va fi mai incomod de împărtășit și, deci, voi tinde să las lucrurile vagi. Gradul de „abureală” tinde să fie direct proporțional cu lipsa de confort ce este atașată mesajului pe care îl transmit. Problema este că, dacă las responsabilitatea înțelegerii la partenerul meu de conversație (vezi viață), el o să înțeleagă ce vrea el. Și asta, în general, nu are mare legătură cu ce vreau eu să spun.

Un mesaj corect conține: ce înseamnă pentru mine ceea ce vreau sau ceea ce nu-mi convine, cum mi-aș dori să procedeze interlocutorul meu și ce anume implicații sunt pentru mine, dacă nu se întâmplă. E tot responsabilitatea mea să verific dacă omul a înțeles corect. De abia apoi pot preda responsabilitatea, iar partenerul meu devine responsabil pentru ce va face ca răspuns.

Regula asumării responsabilității spune cam așa: Când mie nu-mi convine ceva, sunt responsabil să fac acest lucru cunoscut și să verific dacă mesajul a ajuns corect. Degeaba pasez pisica către partener sub forma cunoscută drept „i-am dat de înțeles”.

Ce dorim și ce primim de la relații: Lista și magazinul

lista si magazinul
Vorbeam în articolul trecut despre faptul că, la baza implicării într-o relație paralelă stă ceva care lipsește celui care se implică în acea relație și despre cum este, de multe ori, mai ușor să iau din altă parte ce lipsește decât să conștientizez ce anume nu am și să comunic asta.

Vă propun un exercițiu de imaginație. Dacă azi, când ajungeți, acasă îi cereți partenerului de viață un milion de euro cadou și el vă răspunde: ”Nu am…”, îl credeți? Și – mai departe – întrebarea e, daca nu îi are, vă supărați? Dacă îl credeți, pentru ca chiar nu-i are, răspunsul e – probabil – nu. În schimb, dacă nu-l credeți, pentru că vă așteptați să-i aibă, aș crede că vă supărați. Cu ce e diferit să ceri comunicare, afecțiune sau înțelegere și să nu aibă, vă întreb?…

Pornind de la conceptul academic, că într-o relație avem propriile nevoi de acoperit, mie îmi place să utilizez sintagma „Lista și Magazinul”. Să presupunem că aveți o listă de cumpărături făcută de acasă. Si să mai zicem că aveți pe listă legume. Ieșiți din casă și nimeriți la mercerie. Vă place vanzătoarea (vânzatorul) și de aici încolo aveți doua variante. Să gătiți nasturi pentru cină sau să gasiți un supermarket.

Relațiile sunt la fel, doar că ceva mai complicate. Nu numai că fiecare dintre noi are o listă proprie, dar nici măcar nu știm tot ce e scris pe ea. Pentru că n-o să credeți dar, mare parte din ea, ne-o fac părinții. Așa incât, chiar si când vrem, nu putem spune ce ne dorim chiar în totalitate. La asta adăugăm și faptul că odată ce faci lista cunoscută ești vulnenabil. Așa că, uneori, e mai comod să te faci să crezi că ești la magazinul potrivit, deși mancarea are gust vădit de nasturi.

Logica spune că ar fi util măcar să spun ce am pe listă și să încerc să aflu dacă magazinul ar fi dispus să se reprofileze. Doar că pare, câteodată cel puțin mult mai usor, măcar din când în când, să nu mă mulțumesc cu nasturi ci să iau masa în oraș.
Putem afla ce avem pe listă și putem lua decizii informați. Voi ce credeți despre asta?…

Relația extraconjugală – ce spune și despre cine?

relatii extraconjugale

Unul dintre principiile mele de intrepretare a vieții spune că “ce face un om spune ceva despre el, nu despre mine”. Deci, ce spune relația extraconjugală și despre cine?

Așa că să începem prin a înțelege că, dacă partenerul sau partenera mea, mai adaugă o relație în paralel cu cea pe care o avem împreună, nu ne uităm la ce fac sau nu fac eu bine, ci la ceea ce-i lipsește lui sau ei. Cunoscătorii știu de ce, dar gestionarea mai multor relații paralele este, inainte de toate, incomodă pentru că presupune de la gestionarea de vinovăție (ca preț al încălcării principiilor morale) până la aranjamente administrative (ca preț al duplicității) . Așa că, dacă decid să mă complic, înseamnă că îmi lipsește ceva.

Am văzut mulți “înșelați” prinși în capcana lui “ce am greșit sau ce nu e în regulă la mine de mai există și altcineva?”. Si da, sunt de acord, îi poate lipsi “fun-ul” sau noutatea sau vânătoarea, dar la fel de bine îi poate lipsi afecțiunea sau comunicarea sau sexul. Ce îi lipsește spune ceva despre el sau despre ea și despre relația de acasă. A mea, cu el sau ea. Și poate asta e de discutat și de văzut cum și, mai ales, dacă se poate repara.

Relațiile paralele sunt mult mai întâlnite decât am vrea să credem. Unul dintre motive este și acela că nu spunem ce ne lipsește pentru că ne așteptăm ca partenerul să știe, așa din proprie inițiativă, pentru că mă cunoaște Domnule de-o viață. De aici și până la a asuma că nu vrea sau nu-mi poate oferi ce îmi doresc e doar un pas. Pas care însă face să pară mai la îndemână să sau iau din altă parte.

Realitatea spune că o relație extraconjugală poate ajuta o relație sau o poate distruge. Diferența o face disponibilitatea de a comunica despre ce anume lipsește unui partener și deschiderea celuilalt de a admite dacă poate oferi ceea ce lipsește sau nu. Dar despre asta săptămîna viitoare.