Ai vrea o relație dar….

by Leave a Comment

fear-educated-in

Ai vrea o relație dar… te simți prins între singurătate și teama de a face pașii care duc de la singurătate la a fi cu cineva. Eu cred în principiul conform căruia monștii de sub pat sunt de speriat nu pentru că sunt monștii ci pentru că nu ne uitâm la ei. Așa că haideți să vedem care sunt cele mai des întâlnite temeri atunci când vine vorba de a lăsa nefericirea dar siguranța singurătății pentru împlinirea dar nesiguranța unei relații?

Mi-e teamă că o să sufăr. N-ar fi frumos dacă am trăi într-o lume în care fiecare dintre noi am avea grijă de sensibilitățile celorlalți și le-am trata cu delicatețe și considerație? Sigur că da, dar nu așa se întâmplă. Unii dintre semeni procedează așa, alții nu. Dar nu e păcat să îl ratezi tocmai pe acela care ar putea să te trateze așa numai pentru că te ferești de cei care te pot răni?

Mi-e teamă să fiu cu cineva. Viața așa cum o știi, chiar dacă e imperfectă are confortul familiarității. Poate că nu îmi place tot timpul, dar măcar știu în amănunt cum arată viața mea. Noi, ființele inteligente, nu ne pricepem foarte bine să ieșim din zona de confort. Ceea ce știu pare sigur, ceea ce nu știu pare nu numai nesigur dar și potențial periculos. Totuși, toate lucrurile pe care le cunoști azi în amănunt au fost cândva necunoscute. Dacă admiți că măcar o parte dintre ele îți plac astăzi, înseamnă că ești de acord că viitorul e doar necunoscut, și nu, în mod obligatoriu, periculos sau neplăcut.

Mi-e teamă să las pe cineva să mă cunoască. Unul dintre factorii care contribuie cel mai mult la evitarea necunoscutului este sentimentul de vulnerabilitate. Doar că apropierea de o altă persoană este direct proporțională cu gradul de autodezvăluire. Suntem obișnuiți să încercâm să prezentăm în lume variata noastră îmbunătățită. E lesne de înțeles de ce ne sperie posibilitatea ca cineva să ne vadă dormind cu gura deschisă, de exemplu. Spunând o prostie sau arătând vreo altă slabiciune. Vestea bună e că și celălalt este în aceeați situație. Indiferent ce crede despre asta, e departe de a fi perfect. Și probabil, are de gestionat același tip de temeri.

Mi-e teamă că nu voi găsi persoana potrivită. E perfect în regulă să avem standarde. Dar dacă sunt prea elaborate ne vor împiedica să lăsăm realitatea să ne suprindă. Culmea este că, așa cum dovedesc studiile, alegerile parteneriale pe care le facem în relațiile care se dovedesc a fi de lungă durată nu pareau au de-a face cu standardele inițiale. Așa că, realitatea pare că ne surprinde oricum. Am putea să-i dăm o țansă să facă asta mai repede.

Mi-e teamă de ce va spune familia mea. Membrii familiei tale se numără, cel mai probabil, printre muritorii care te cunosc cel mai bine. E deci util să le asculți părerea. Totuși, decizia își aparține. Până la urmă, e viața ta. Iar studiile arată că, de cele mai multe ori, dacă cuplu pare că are o relație armonioasă, familia sfârșește prin a accepta noua alianță.

Mi-e teamă că va trebui să îmi schimb stilul de viață. Aici n-am ce să spun. Probabil că nu te vei mai putea uita la meci în fiecare seară sau, respectiv, la canalul de modă preferat. Dar, cele mai multe cupluri, ajung să găsească o cale de mijloc. În plus, dacă stilul tău de viață era perfect și nu lipsea nimic, probabil că nu citeai acum articolul de față.

Acestea sunt cele mai întâlnite temeri. Probabil că mai sunt și altele. Dar, oricare ar fi ele, eu zic că dacă simți că își lipsește o relație e cazul să găsești curajul de a face pașii către ea.

(imagine: http://braithwaiteinnovationgroup.com)

Cum stai călare pe dragon – Oamenii agresivi și dificili

by Leave a Comment

dragon-fire-dragon-wallpaper

Aud deseori în cabinet despre șefi care par imposibil de suportat sau despre colegi cu mult tupeu. De regulă, omul care povestește ajunge să creadă că situația este fără de ieșire și că nu îi rămâne decât să suporte cu umilință, stroicism și stres neplăcerile cauzate de șeful sau colegul în chestiune. Eu le propun de fiecare dată să abordăm lucrurile dintr-o perspectivă diferită. Adică în loc să se resemneze, să se întrebe ce poate face pentru a schimba situația. Eu numesc abordarea asta “cum să stai călare pe dragon”. Haideți să vedem cum se aplică abordarea cu pricina pentru oamenii agresivi și dificili, adică cum stai călare pe dragonul agresiv și dificil. Deci, dacă nu ai încotro și ai de purtat o discuție cu o astfel de persoană, e în avantajul tău dacă:

1. Discuți între patru ochi. Agresivitatea nu are legătură cu puterea ci cu lipsa ei. Cu nesiguranța. Doar oamenii nesiguri simt nevoia să supracompenseze prin agresivitate. Pot fi nesiguri de propria valoare, de ceea ce știu sau de poziția de putere din organizație sau de multe altele. Indiferent cum ar fi, mai ales dacă discuția se anunță în contradictoriu, ai mai multe șanse să obții flexibilitate și, implicit, mai puțină agresivitate, dacă nu are de dovedit și altora că el deține controlul.

2. Discuți pe teren neutru. Parafrazând un vechi dicton, dragonul nu-I dragon destul dacă nu e și fudul. Mândria va determina menținerea unei poziții de forță pe terenul propriu. Cam ca la fotbal, e mult mai rușinos să pierzi la tine acasă.  Încearcă să stabilești întâlnirea pe un teren neutru, nu în biroul lui. Și nici în al tău pentru că acolo intră în scenă nesiguranța de la primul paragraf.  O sală de conferință sau o masă undeva ajută mult.

3. Te uiți la motiv nu la reacție. Un profesor de-ai mei m-a suprins cu o categorisire umoristică dar realistă a oamenilor. Oameni usturoi și oameni ceapă. Noi toți avem probleme dar ne diferențiază modul în care ne manifestăm. Oamenii usturoi își cam țin gura închisă, nu spun ce-i deranjează și mențin conflictul la interior (ca orice om care se duce în vizită după ce a mâncat mujdei). Oamenii ceapă nu se sfiesc să scoată la vedere ce îi deranjează, și foaie, după foaie storc lacrimi, frustrare și nervi de la auditoriu.  Dacă încerci să vezi motivul (problema) omului din fața ta e mai ușor să-ți gestionezi reacțiile și să înțelegi care e motivul din spatele comportamentului.

4.  Te duci cu soluția pregătită. Dacă la pomul lăudat nu-i bine să te duci cu sacul, la omul agresiv și dificil nu-i bine să te duci doar cu problema. E mândru, e nesigur și se manifestă agresiv. Ce șanse ai să-și bată capul să îți ofere o soluție? Va face asta doar dacă are una gata pregătită. Chiar și în cazul ăsta, dacă nu vrei să faci ca el, tot ai nevoie să te pregătești cu propria soluție.

5. Știi care sunt avantajele. Am stabilit deja că omul dificil se preocupă în principal de el. Aici intră în scenă ce îi oferi. Nu mă refer la șpagă, ci la avantajele pe care i le oferă varianta sau propunerea ta.  La ce îi folosește să facă ce propui?

Există un principiu: oamenii nu se schimbă decât dacă vor ei, iar asta nu se-ntâmplă, aproape niciodată, când vrem noi. De vreme ce nu pot să-i schimb, îi pot doar înțelege și îmi pot adapta tiparul de comunicare și relaționare în așa fel încât să ajung acolo unde îmi doresc.

(imagine: http://wallpapertube.com)

 

Sacrificiul și egoismul

by Leave a Comment

sacrificiul și egoismul
Mie îmi place să spun că sacrificiul este o mâncare, de cele mai multe ori, nesolicitată, care se dă cu lingura și se scoate cu coada.  Și îmi mai place să spun că motivele pentru care facem lucruri sunt ale noastre. Ceilalți sunt beneficiari secundari sau victime colaterale.  Așa se face că, punând cele două cugetări la un loc, ne ducem către explorarea posibilității ca sacrificiul să fie tot o formă de egoism, doar că mai puțin vizibilă ca atare.

Să vedem… Ce face un egoist? Ia decizii pentru el însuși, de care beneficiază personal. De regulă, nu îi întreabă pe ceilalți și nu îi ascultă dacă nu sunt de acord cu el. Are beneficii directe din ceea ce face.

Ce face cineva care se sacrifică? Începe prin a lua o decizie pentru propria persoană. Fapt că decizia aceea presupune să se lase pe el deoparte și să pună pe altcineva în loc, nu face decizia mai puțin personală.

De  ce face asta, care e beneficiul? De cele mai multe ori pentru a-și întreține o anumită părere sau imagine despre sine.  Și deloc de neglijat, poate face asta în timp ce pare că nu e egoist. De cele mai multe ori, cel care se sacrifică nu întreabă pe nimeni. Nici măcar pe beneficiarul presupus al sacrificiului. Care poate dacă ar înțelege despre ce e vorba și că prețul sacrificiului este fericirea celui care face gestul, venită la pachet cu regretele și reproșurile aferente, ar prefera varianta fără sacrificiu.

Să luăm scenariul tipic al sacrificiului parental. Adică cel al adultului care odată devenit părinte decide să nu mai țină cont de propria viață ci doar de cea a copilului. Își lasă propriile interese de viață (profesionale sau personale) deoparte aproape integral și se dedică copilului.  Copilul primește astfel, odată cu sacrificarea acestora și responsabilitatea de a face să merite acest sacrificiu. Primește simbolic și menirea  de a împlini viața netrăită a părintelui. Ce se întâmplă, de regulă, la prima deraiere semnificativă  a copilului de la drumul dorit, este că părintele va simți nu numai anxietatea firească a unui părinte responsabil ci și presiunea de a nu-și rata propria viață prin intermediul copilului.

Am văzut părinți care au preferat să se dedice creșterii copilului dar care au înțeles că au făcut asta pentru propria lor bucurie și împlinire. Copiii lor nu au fost beneficiarii vreunui sacrificiu ci doar al dragostei și atenției. Dar am văzut, cu mult mai des, varianta sacrificată de părinte. Deși nu au fost întrebați dacă doresc viața părintelui și presiunea de a o duce la îndeplinire, copiii au primit-o oricum. Cu tot cu imposibilitatea de a o pune în practică , de vreme ce nu poți face să merite viața altcuiva.

Eu zic că dacă tot mă las pe mine deoparte aș face bine să-nțeleg că singurul beneficiar al gestului sunt eu.  Și, înainte să fac sacrificiul meu cadou cuiva, ar fi un gest lipsit de egoism, să-ntreb beneficiarul dacă își asumă, pe lângă sacrificiul meu, și partea în care va primi frustrare, reproșuri și așteptări obligatoriu de îndeplinit.

Că de aia zic, că egoistul adevărat are un mare avantaj. Nu se sacrifică. Și dacă se cunoaște bine pe sine, îi respectă și pe ceilalți și înțelege că ia decizii numai pentru el. Va face astfel gesturi conștiente prin care se împlinește și își trăiește viața din plin alături de ceilalți și nu prin intermediul lor.

(imagine: http://marloluigijoble.blogspot.ro/)

Rușine sau vinovăție?

by Leave a Comment

Fear-and-guilt

Mie îmi place să spun că, de cele mai multe ori, nu alegem între două lucruri bune ci alegem cel mai bun lucru dintre cele disponibile. Adică, altfel formulat, se întâmplă deseori să aleg cel mai bun lucru dintre două rele. Așa că haideți să luam astăzi un exemplu. Am scris deja despre vinovăție, despre dezavantajele ei și despre cum o transformăm în resposabilitate. Aici găsiți și câteva cuvinte despre binele și mai puțin binele pe care îl aduce rușinea. Dar, dacă nu avem încotro, ce alegem: rușine sau vinovăție?

În primul rând, care credeți că e diferența dintre cele două? Răspunsul care mi-a plăcut mie cel mai mult a fost acela dat de June Tangney  care definea diferența prin „public” sau „privat”. Adică simți rușine dacă știu și ceilalți ce ai făcut și te simți vinovat când doar tu știi ce ai făcut. Tangney mai spune și că atunci când oamenii simt rușine se focusează pe sine ceea ce îi face să se simtă neputincioși, fără valoare și expuși. Când simt vinovăție tind să se focuseze pe comportament. Adică dacă sunt un prost mi-e rușine cu cine sunt, dacă m-am purtat ca un prost mă simt vinovat de ceva ce am făcut. Astfel, în comparația dintre cele două, vinovăția se lasă cu ceva proactivitate. Pentru că, sper că sunteți de acord cu mine, pare mult mai ușor să schimb felul în care fac un lucru și mult mai greu să mă schimb pe mine cu totul.

Vinovăția mai are un avantaj. De vreme ce are legătură cu ceva ce am făcut, probabil cuiva, forțează către empatie. Adică am nevoie să mă pun în locul celuilalt pentru a putea înțelege că i-am provocat un disconfort sau o suferință. Iar dacă fac încă un pas și mă gândesc cum pot repara ce am făcut deja trec la responsabilitate.  Rușinea determină fie supunere, fie furie.

Rușinea și vinovăția se experimentează încă din copilărie. Așa că e, cred eu, interesant, să vedem ce tinichele ne leagă de coadă, odată ce devenim adulți. Studiul pe care l-a desfășurat Tangney a inclus 550 de copiii de clasa a-V-a și părinții lor și i-a urmărit până la 18 ani. Rezultatele studiului spun cam așa… Copiii care simțeau predominant rușine, odată deveniți adolescenți, erau mai înclinați către sex neprotejat, consum de alcool și mai puțin interesați de admiterea în facultate. Cei care simțeau predominant vinovăție erau mai puțin înclinați către experimentarea de droguri, consum de alcool și sex neprotejat, erau mai puțin expuși la comiterea de infracțiuni. De asemenea, riscul de suicid era mai scăzut.

Care ar fi concluzia? Ca și adult eu cred că devine important să înțeleg cum pot lucra cu dialogul meu intern în așa fel încât să mă îndrept către vinovăție și, mai apoi, către asumarea responsabilității. Adică, de exemplu, să învăț să operez cu diferența dintre „ce sunt eu” și „ce fac eu”. Sau să învăț că „numai cine nu trăiește, nu greșește” și să îmi dau voie să greșesc și să repar ce am greșit.  Ori poate să învăț să recunosc și să preiau vinovăția sau rușinea, doar când sunt ale mele.

Ca și părinte, devine esențial să știu care sunt formulările corecte în educarea copilului. Cum am de acționat în așa fel încât să-mi fac copilul să devină responsabil, nu vinovat sau rușinat. Să înțeleg că un copil (la fel ca un adult) are inevitabil un motiv care îl face să acționeze. Și că e important, ca și părinte,  să aflu „de ce” cu empatie și nu cu judecată.

Până la urmă oricare dintre noi, indiferent de vârstă, suntem doar „work in progress”. Și, în ciuda faptului că suntem toți la fel, suntem, în același timp, „one of a kind”. Așa că imperfecțiunea e un dat iar posibilitățile sunt nelimitate.

(imagine: http://lounge.obviousmag.org/)

Sex and the city, varianta pentru copii

by Leave a Comment

talking-to-your-kids-about-sex-410x272

Deși cred despre mine că am ajuns să fiu o persoană destul de greu de surprins (nu pentru că aș fi deșteaptă, ci pentru că tind să iau lumea așa cum e), rămâne totuși un subiect care reușește să facă asta.  Mă suprinde destul de des gradul mare de inconfort pe care îl aduce o discuție despre sex. Pare să fie domeniul care contrazice dictonul conform căruia „practica ne omoară”. Pentru că, deși odată ajunși adulți, facem sau măcar am făcut sex, ne omoară perspectiva de a discuta despre asta cu propriul copil.

Deci? Tu ce ai face dacă te-ar întreba copilul tău cum vin copiii le lume? Te-ai albi la față, te-ai bâlbâi și ai da vina pe barză?  Sau ce ai face când găsești  la browsing history „sex oral la școală” și ai o fată de 12 ani în casă? Faci atac de cord și suni la 911? O trimiți la psiholog?

Da, știu. Este inconfortabil și dubios să vorbești cu propriul copil despre sex.  Și omenește să te tenteze să eviți ceva inconfortabil și dubios. Totuși eu zic că e cazul să ne gândim mai bine. Studiile arată că adolescenții cred că părinții sunt cei care le-au influențat cel mai tare deciziile pe tema sexului.  Aceleași studii spun că adolecenții care se simt confortabil să discute cu părinții despre sex  își încep viața sexuală mai târziu, au mai puțini parteneri, folosesc prezervativul și alte metode de contracepție atunci când fac sex.

Realitatea spune că adolescenții sunt mai activi sexuali decât tind să estimeze părinții lor. Până la vârsta de 19 ani, 9 din 10 adolescenți și-au început viața sexuală.  Vârsta medie de debut sexual a scăzut și ea, pe la vreo 13 ani.  Nu e de mirare că adolescenții au scoruri ridicate și la bolile cu transmitere sexuală.

Ideea este că internetul și libera circulație a informației fac exact asta: circulă liber informația. Despre sex inclusiv. Doar că sexul nu e doar informație. Înseamnă și curiozitate, înseamnă și emoție, înseamnă și responsabilitate, înseamnă și anxietate. Curiozitatea o rezolvă internetul, dar restul?

Am văzut oameni care duceau cu calm responsabilitatea unei firme mari, dar care au făcut atac de panică atunci când au trebuit să aibă prima discuție despre sex cu progenitura… Motivul? Le era inconfortabil să discute despre sex în general, copilul nu făcea decât să accentueze disconfortul.

Eu vă recomand ca, odată ce copilul s-a născut, să nu îi alegeți doar gradinița și școala ci să începeți și să exersați discuțiile despre sex.  Pentru că ziua Z, ziua întrebării despre „cum vin copiii pe lume” o să vină, la fel de sigur ca prima zi de scoală. Și nu vă culcați pe o ureche consolați de propoziția „nici cu mine n-a vorbit nimeni”. Pentru că azi, stimați și dragi părinți, din sex se moare, nu se obține doar orgasm.

Indiferent că este azi în scutece, copilul vostru va face cândva sex. E doar o chestiune de „când”. Dacă vă pregătiți, puteți adauga și „cum”.

(Imagine: http://buddyhoward.me/)

 

Vinovăția – “Atenție! Substanță toxică. Manevrați cu grijă”

by Leave a Comment

guilt_by_mare_of night

(imagine: paradigmwinterguard.blogspot.ro/)

Dacă vinovăția s-ar comercializa, pe ea ar trebui să scrie “Atenție! Substanță toxică. Manevrați cu grijă”. Dar cum nu se vinde ci se schimbă la liber între oameni, vinovăția se experimentează și se manevrează fără avertismente. Deși majoritatea celor care o folosesc sau o resimt au intenții bune, peste o anumită limită, vinovăția nu ne face viețile mai bune ci – dimpotrivă – are exact efectul contrar.

Vinovăția “sănătoasă” este inevitabilă și indică o încălcare de principii morale personale sau universale. Are rol de semnal de alarmă pentru inițierea discernământului și pentru a ne ajuta să fim ce ne dorim să fim, să ne îndeplinim visele.  Are un semn distinctiv. Este limitată în timp și este direct proporțională cu importanța principiului încălcat. Dincolo de aceste limite, vorbim de vinovăție în forma ei distructivă.

Oamenii copleșiți de vinovăție experimentează și alte probleme. Stima de sine scăzută și  sentimentul acut de neajutorare sunt de regulă cei mai buni însoțitori. În ciuda primei impresii, vinovăția este un slab generator de schimbări pozitive pentru că se află mai degrabă în zona pedepsirii sau a autopedepsirii. În plus, aplicată ca mod de stimulare zilnic, creează obisnuință. Așa că dozele următoare de vinovăție vor avea un efect motivațional din ce în ce mai scăzut. De fapt, vinovăția vine la pachet, de cele mai multe ori, cu o stare de inerție care te face mai degrabă să suferi și să simți nevoia sa (te) pedepsești. Nici vorbă să caute soluții.

Care sunt variantele pentru evitarea vinovăției distructive?…

Responsabilitatea – Pedepsirea sau autopedepsirea nu dizolvă efectele greșelii pe care ai făcut-o.  Asumarea responsabilității pentru greșeală, scuzele și solutiile ce vor împiedica repetarea greșelii vor ajuta cu siguranță. Atât pe cel care a greșit cât și pe cei care suportă efectele.

În plus, responsabilitatea mai are un mare avantaj. Ajută la identificarea vinovăției fără stăpân.  Adică cea care se vântură într-o relație atunci când nu vrem să ne asumăm responsabilitatea. Nu pot fi vinovat decât dacă sunt responsabil. Adică dacă stă în puterea mea să fac ceva să schimb situația.

Concentrare pe prezent și viitor – Persoana care se simte vinovată se concentrează pe trecut. De asta nici nu caută soluții.  Concentrarea pe prezent evaluează consecințele, planifică ce e de făcut și vede schimbările în viitor.

Concentrare pe resurse – Persoana vinovată se concentrează pe greșeli și, implicit, pe slăbiciuni. De asta nici nu merită ceva mai bun.  Deci, ce-mi doresc? Să pedepsesc sau să găsesc soluții?… Concentrarea pe resurse ajută la găsirea energiei de care am nevoie pentru a repara lucrurile.

O persoană copleșită de sentimente de vinovăție are nevoie de o privire din exterior care să o ajute să recâștige o perspectivă obiectivă asupra situației, să identifice corect responsabilitatea și resursele pe care le are și le poate folosi în schimbarea situației.

Realitatea (mea) obiectivă

by Leave a Comment

reality-illusion

Realitatea (mea) obiectivă sau luarea realității în posesie, așa îmi place mie să numesc procesul prin care subiectivul meu devine obiectivul tuturor. Suntem cea mai importantă și cea mai apropiată persoană din viața noastră. Singura care știe ce vrem și cum ajungem la ce vrem. Adică suntem egocentrați. E doar firesc să facem următorul pas și să supunem realitatea propriilor noastre reguli.

Probabil că vă amintiți de ultima dată când ați crezut sau chiar, mai bine, afirmat că sunteți obiectivi…  Ei bine, eu aș zice să vă mai gândiți odată. Și, oricare ar fi fost împrejurarea în care credeți că ați fost obiectivi, să reluați povestea în minte și să readuceți motivele pentru care afirmați că ați fost obiectivi. Apoi, să luați o foaie de hârtie pe care sa alocati trei coloane: ”am crezut / am bănuit / am intuit”, ”am văzut / am auzit” și ultima: ”era normal să / trebuia să”.  Și-acum și rezultatul muncii: doar cele din coloana ”am văzut / am auzit” sunt obiective, restul sunt subiective. De ce?… Pentru că dacă „eu cred”, „bănuiesc” sau ”intuiesc” se bazează pe criterii din realitatea mea proprie, deci subiectivă. „Trebuia să” sau „e normal să” are la baza principiile după care eu mă ghidez și, chiar dacă respectivele principii reflectă părerea societății sau a grupului în care eu trăiesc, sunt tot subiective adică aparțin unui grup (mai mare sau mai mic, dar tot grup). Doar ceea ce văd sau aud face parte din realitatea obiectivă adică aproximativ ceea ce ar înregistra o cameră de luat vederi.

Procesul e benefic pentru că ne ajută să ne ducem visele la capăt în ciuda faptului că poate realitatea obiectivă de moment ne-ar spune că e imposibil. Orice record olimpic sau invenție ne dovedește asta. Progresul pe asta se bazează, pe capacitatea de a decădea din drepturi realitatea obiectivă cunoscută și ridicarea noii credințe sau științe știute doar de mine (deci subiective) la rang de realitate obiectivă în devenire. Procesul decurge tot la fel chiar dacă nu inventez nimic mai mult decăt propria mea viața – visez adică…

Dar pentru că e doar firesc ca tot ce ajută să creeze și probleme, luarea realității în posesie nu mai ajută deloc când vine vorba de relațiile dintre noi. Într-o relație intră în joc două realități la fel de subiective. A mea și-a ta. Eu cred că, tu ar trebui să, e normal ca tu să, eu intuiesc că tu…. vă sună probabil cunoscut.

Realitatea obiectivă este reprezentată de ce văd sau aud (stau cu tine de vorbă, tu te încrunți, tu ridici tonul). Realitatea subiectivă începe odată cu interpretarea a ceea ce eu văd sau aud (tu stai cu mine de vorbă deci îți pasă de mine, tu te încrunți deci te-ai supărat, tu ridici tonul deci ai ceva împotriva mea).  De cele mai multe ori uităm că o realitate subiectivă e doar ceea ce e, adică părerea mea despre situație, și că, în consecință, ar fi util să o aduc la rang de realitate obiectivă doar după o verificare. Adică după ce confirm cu partenerul de relație că presupunerile mele sunt corecte.

Există un principiu simplu. Realitatea (mea) obiectivă, adică ceea ce eu cred, simt sau intuiesc nu are nici o obligație să fie o realitate obiectivă. Am deci nevoie să verific prin ceea ce aud sau văd. Și dacă nu am confirmarea realității obiecitve, să înteleg că este doar o perspectivă. A mea, ce-i drept, dar doar o perspectivă subiectivă.

Adevăr sau minciună, aceasta-i întrebarea…

by Leave a Comment

Lies-and-Truth

(fotografia: http://www.jamesaltucher.com)

Toți mințim. Indiferent de profilul moral sau de părerea pe care o avem despre minciună – mințim. Iar asta înseamnă, probabil, că nu vorbim de viciu sau proastă creștere ci de necesitate.

Și totuși minciuna este unul dintre conceptele puse pe lista neagră încă din copilărie. Probabil că puteți aduce din memorie tirada moralizatoare declanșată de primele minciuni ale copilăriei. Sunt sigur că știți prea bine care sunt motivele pentru care nu ar trebui să mințiți si pentru care onestitatea este de prețuit.

Totuși, pentru că unul dintre principiile mele de bază spune că nu există lucru rău sau bun ci doar împrejurări în care un lucru este rău sau bun, hai să vedem care pot fi împrejurările în care minciuna e un lucru bun.

În primul rând, minciuna e o metodă de adaptare socială și, chiar mai mult, una de păstrare a grupurilor sociale.  Ne oprește de la a ne răni sau insulta unii pe ceilalți și, implicit, ajută la limitarea agresivității. Dacă nu credeți, o să vă rog să mergeți într-o plimbare pe Magheru și să le spuneți tuturor ce credeți, cinstit și fără nici urmă de minciună, despre cum sunt îmbrăcați.

Minciuna are rol de ajutor. Să protejezi un om nevinovat sau abuzat  printr-o minciună care să-i asigure distanța față de abuzator e, cred, un lucru bun. Să nu spui cuiva, aflat într-o situație critică tot adevărul odată, îi poate da timpul necesar să-și tragă sufletul și să devină astfel mai pregătit să-i facă față.

Efectul placebo este posibil doar prin minciună. Asta nu îl scutește însă să fie un lucru pozitiv.

Minciuna te poate proteja. Să declari că ești stelist în mijlocul galeriei dinamoviste, sau invers, îți supune pielea unor urmări serioase.

Nu spun că nu există și variante de minciună care sunt distructive. Dacă mint pentru scopul ascuns de a obține un profit sau de a face rău cuiva, dacă ascund informații pentru beneficiul propriu sau dacă lansez zvonuri din răzbunare sau invidie atunci e clar că ceea ce fac nu poate fi un lucru pozitiv.

Dar asta ne duce către adevărul faptului că nu minciuna e problema ci intenția din spatele ei. Imprejurările adică. Și asta mai înseamnă că nici adevărul nu poate fi mânuit fără pericol și urmări. Și poate sunt situații în care o minciună e mai morală și mai umană decât un adevăr spus integral și direct.  Adică, altfel spus, oricare dintre noi vrem adevărul. Dar nu TOT adevărul.

Te critic, deci exiști

by Leave a Comment

te critic deci existi

Există o nevoie firească de a ne concentra pe ceea ce nu ne convine. Are la bază simpla și primara “păzire a pielii” în sensul că, la începuturile noastre, era esențial să vezi ce nu-ți convine pentru că ce nu-ți convenea (pe vremea când omul abia începea să meargă în poziție bipedă) te mânca la prânz. Deși între timp nu mai putem fi în meniul nimănui, principiul se păstrează și suntem mai degrabă inclinați (mai apoi chiar educați) să fim atenți la ceea ce nu ne convine. Aplicația practică pentru relațiile cu ceilalți se  numește critică. Te critic pentru că nu-mi convine.

Ne vine foarte la îndemână să criticăm și mult mai greu să vedem latura pozitivă, să lăudăm.  De vreme ce suntem criticați încă de mici, cu precizarea “eu te iubesc și îți vreau binele”, avem chiar impresia că celuilalt îi folosește la ceva.  Critica e asimilată astfel cu interesul. Te critic deci exiști. Îmi pasă.

Totuși, de câte ori te critică cineva, constant, fără să aloce timp și pentru chestiile pozitive pe care le faci, ți-o vrea el binele, dar tot ce simți tu e frustrare și – cel mai probabil – nicio inclinație să cauți alternative sau soluții.

Cel mai nociv model de critica e critica de sus în jos. Pentru că miza pentru cel criticat e mare, de vreme ce e vorba de părerea cuiva superior lui (părinte, șef).  Nocivitatea e invers proporțională cu varsta. Ajuns adult, pot raționa (cât de puțin, dar totuși) și pot decide dacă sunt criticat in mod valid sau nu. Copil fiind, n-am șansa asta. Adică voi lua de-a gata exact ce mi se spune. Îmi spui că nu sunt bun, voi crede.  Și, poate că vă sună cunoscut, dar n-o să-mi schimb părerea odată devenit adult. În marea lor majoritate, adulții de azi, fără încredere de sine, au fost “ambiționați” prin critică sau prin dezaprobare (un fel de critică mai indirectă).

Te critic, deci existi. Dar oare te ajut, sau te rănesc ?…

Sindromul “Centrul universului”

by Leave a Comment

milky way small

Vestea proastă este că îl avem toți. Suntem ego-centrați, deci viața „e despre mine”, sunt „centrul universului”.  Vestea bună e că de vreme ce îl avem toți înseamnă că e omenesc, deci e normal. Haideți să vedem care sunt simptomele, cum îl recunoaștem, la ce ne folosește și unde ne încurcă.

Forma de manifestare cea mai întâlnită în viața de toate zilele este cea în care cineva face ceva iar eu cred că îmi face mie.  Adică să cred că prietena mea întârzie pentru că nu mă respectă ori pentru că nu contez prea tare pentru ea, sau că soțul meu minte pentru că nu mă respectă, sau că vecinul face gălăgie pentru că vrea să mă deranjeze. Adică, altfel spus, cred că sunt atât de important pentru ceilalți încât ei fac lucruri doar pentru mine.

La ce ne încurcă? De vreme ce eu cred că ce face celălalt e pentru mine sau mai exact împotriva mea, în loc să mă gândesc cum putem rezolva problema, mă duc direct la supărare. Variază doar intensitatea. Adică dacă doar mă enervez sau mă înfurii zdravăn.

La ce ne folosește? Îmi semnalează diferențele dintre ce mă aștept să se întâmple și ce primesc în loc. Adică e momentul la care am de evaluat dacă îmi schimb așteptările sau încerc să le comunic celuilalt.

Ei bine, ideea e că fiecare dintre noi facem ce facem pentru noi, nu pentru alții. Deci dacă eu întârzii regulat asta înseamnă (de cele mai multe ori) că sunt praf la gestionarea timpului și nu că vreau să-mi ingrijorez mama. Ori că, dacă vecinul dă o petrecere o face pentru că vrea să se distreze și, sigur, că îi lipsește educația firească statului la bloc dar scopul lui nu e să nu dorm eu. La fel, dacă mă minte copilul probabil că face asta nu din lipsă de respect, ci doar de frica represaliilor pe care le estimează ca venind cu adevărul. Odată ce mă scot pe mine din centrul universului, am avantajul că mă văd pe mine, dar nu numai atăt. Ceilalți devin și ei vizibili pentru mine. Îi văd, deci am o șansă să înțeleg cum pot contribui la rezolvarea  aspectului care mă deranjează.

Principiul de bază este că, măcar din când în când, e chiar util să conștientizez că nu sunt centrul universului și lumea nu se învârte în jurul meu. Mai are și-altă treabă.