Ce poate fi mai greu decât să vorbești despre tine? Ei bine, să vorbești despre tine în timp ce ești un om obișnuit…
Am 46 de ani. M-am născut în 1968, deci sunt, pe lângă genetică, și decret. Am fost un copil destul de nesupus. Suficient de nesupus încât să am emoții atunci când m-am uitat la fiică-mea prima dată și să sper că nu va semăna cu mine. În clasa întâi, am descoperit cititul. Prima carte a fost Colț Alb. Cititul descoperit atunci, a rămas și acum drogul meu. Am citit și citesc foarte mult, iar dacă am de ales între orice altceva și cărți o să aleg cărțile. Ca orice dependent care se respectă trebuie să știu, în orice moment, că am cel puțin două cărți gata să fie citite.
Copilul nesupus s-a transformat într-un adolescent care habar n-avea ce vrea. Așa că se revolta. Am trecut deci de la stadiul de ponei nărăvaș la cel de grenadă fără cui. Am terminat liceul, am refuzat să fac o facultate – în ciuda strădaniilor alor mei. Pentru că a insistat tata, m-am dus chiar să dau examen la ASE, și am avut și mare grijă să nu intru.
Ca orice om care se respecta pe vremea aceea și care avea o diplomă de „prelucrător prin așchiere”, m-am angajat, cu pile, la un institut de proiectări. Nu știu unde aș fi fost astăzi dacă istoria se scria altfel, dar știu unde am ajuns grație a două evenimente majore. Primul a fost venirea pe lume a fiicei mele. Aveam 21 de ani când am rămas însărcinată. Una dintre consecințe a fost căsătoria. A doua a fost că, atunci când am văzut-o, imediat după naștere, a fost prima dată în viața mea când am realizat că tocmai am făcut o chestie cu urmări. Cineva, un cineva mic și care țipa mult, dar cineva – urma să depindă de mine și de acțiunile mele. În consecință, așa cred eu că, dacă astăzi sunt un om responsabil, acest lucru îl datorez fiicei mele. Prima schimbare din viața mea, adică trecerea de la revoltă la responsabilitate, a fost venirea ei pe lume.
Următorul eveniment a fost anul 1989. Tot ce am înțeles eu din ce se întâmpla a fost că, în sfârșit, o să conteze mintea mea. Până în acel moment conta doar să lucrez undeva. Așa că în 1990 am plecat de la stat. Aveam un șef care dormea în pix. La propriu. După masa de prânz, își sprijinea fruntea în palma stângă, în dreapta ținea pixul pe o coală și ațipea puțin. 1990 a fost începutul relației mele de colaborare cu modelul capitalist. A doua schimbare din viața mea a fost momentul la care „nu-mi pasă ce muncesc” s-a transformat în „vreau să arăt ce pot”.
Am trecut printr-o firmă de tehnoredactare, cred că prima din București. Când am intrat prima dată pe ușa firmei nu văzusem un calculator (ce să mai vorbim de MacIntosh) decât în poze. Nouă luni mai târziu, eram ruptă de somn dar aveam deja abilități bunicele de tehnoredactare. De atunci nu mai citesc anunțuri. În cinstea nopților în care mă străduiam să reformulez chestii de genul „vând pătuț pentru copil cu patru picioare” și „confecționăm haine de piele cu pielea clientului” – anunțurile cu „vând omagiu” erau seci dar măcar corecte.
Am lucrat apoi pentru o firmă americană ca secretară. Wow… Primeam 50 de dolari în fiecare vineri. Vă vine să credeți sau nu, pe vremea aia 200 de dolari pe lună erau o grămadă de bani. Acolo am văzut și primul laptop din viața mea. Și tot acolo a trebuit să învăț să mă descurc cu limbajul legal, să înțeleg un contract. Și să fac un tabel în ceva ce semăna vag cu Excel-ul de azi. Tot atunci, am primit două adevăruri de bază de la șeful meu, primul și singurul milionar american pe care l-am cunoscut. Primul spunea că „un lucru valorează exact atât cât vrea un cumpărător să dea pe el”. Cel de al doilea a fost că, „din punct de vedere al business-ului, nu există nedreptate, ci doar suma corectă de bani care transformă nedreptatea în inconvenient”.
Primele două job-uri m-au ajutat să învăț să lucrez pe calculator și să-mi desruginesc engleza învățată la scoală și din cărțile citite, pe furiș, în copii xerox. M-au învățat valoarea inestimabilă a experienței achiziționate „on the job”.
Primul job serios a fost la Banca Europeană. Trebuie să fi fost serios pentru că tata mi-a dat voie să fumez de față cu el. Nici căsătoria și nici nașterea copilului nu mi-au conferit statutul de adult fumător. Deci, trebuie să fi fost serios. Primul interviu din viața mea a avut loc pe holul hotelului Intercontiental. Cu un olandez. Încercam să mă prind ce anume se aștepta să spun în timp ce încercam să ignor privirile doamnelor care treceau pe lângă mine și credeau că sunt competiția. Mi s-a spus că fraza care mi-a dat jobul a fost următoarea: „Uite, eu cred că pot să fac job-ul. Dacă ajungi la aceeași concluzie te rog să mă suni. Acum trebuie să plec să o iau pe fiică-mea de la grădiniță”. Job-ul a venit cu primele călătorii afară din țară și cu experiențele distractive de vizitator din lumea a treia. Pe vremea aceea, România însemna „copiii din orfelinat”. Îmi aduc aminte că, la o bere cu niște consultanți de Big4, unul dintre ei m-a întrebat dacă am mai fost vreodată în Europa. Când m-a întrebat și dacă am auzit de Irlanda, i-am răspuns că „da… e un râu”. Oricum, era distactiv. Aveam 23 de ani, iar lumea asocia o bancă europeană cu o persoană serioasă, coafată și în vârstă. Așa încât nu prea făcea nimeni legătura între cartea mea de vizită și persoana mea.
În plan personal, în perioada aceasta am și divorțat. De pe atunci sunt cu cel alături de care mi-am petrecut ultimii 21 de ani. Poate că și aceasta a fost coloana vertebrală pe care m-am bazat ori câte ori mi-am schimbat cariera.
Pe urmă a venit job-ul de la Philips. De data asta, interviul a avut loc într-o sală de conferințe iar eu credeam că știu deja ce așteaptă lumea să audă de la mine. Primul pas în viața de multinațională. Schimbarea a însemnat pragmatism financiar. Atunci am înțeles că nu e destul să fii deștept, e nevoie să fii și profitabil. Acolo a fost și începutul în resurse umane. Am început ca asistentă de director general, dar când au avut nevoie de cineva la Resurse Umane am câștigat job-ul fără să-l caut, pentru că am dus managerul regional de resurse umane, o olandeză pe care și astăzi o respect enorm, în camera de gardă de la Urgență. Pentru că nu vroia să accepte să ofere angajaților un contract cu una dintre puținele clinici private ce existau la vremea aceea, argumentând că avem spitale. Mie mi s-a părut interesant să-i arăt de care. Așa mi s-a părut mie că scurtez conversația. Ea a apreciat curajul de a-mi susține punctul de vedere, și pe cel de a-i schimba agenda fără să-i spun. Au urmat cursurile de la Institute of Personnel and Development din Londra. Am crescut odată cu organizația din România. Șase ani mai târziu, eram Manager de Resurse Umane la Philips, aveam deja colaborări cu firme de training. Nu prea aveam de ce mă plânge, dar ceva lipsea acut. Așa că am decis că plec de la Philips și din HR. Toată lumea a spus că mi-am pierdut mințile. Poate că așa și era.
Următorul pas au fost firma mea de obiecte promoționale și, peste noapte, o emisiune la Radio Contact. Experiența radio a durat vreun an, apoi radioul și-a schimbat proprietarii și formatul. Firma mea a mers bine, dar a durat doar vreo doi ani, pentru că am constatat că aveam o incapacitate majoră de a opera cu… comisioane. Schimbarea a venit cu înțelegerea faptului că dacă pe cartea de vizită e doar numele tău și o firmă de care nu a auzit nimeni, ai cel mult 10 minute să dovedești că ești deștept.
Din pricina comisioanelor, am decis că mă întorc la varianta salariu. Au urmat încă trei angajatori. Și job-uri în vânzări și, în final, tot în Resurse Umane. Am experimentat și văzut cum funcționează și firmele românești. Ultimul din viața mea corporatistă a fost, culmea, tot Philips.
A fost o experiență interesantă pentru că am putut vedea evoluția unei companii și a unui job după o pauză de opt ani. Și am ajuns la concluzia că una dintre diferențele majore între atunci și acum este că ne distrăm mult mai puțin când lucrăm. E mult mai multă tensiune, mult mai multă presiune. Ne luăm mult mai în serios. Suntem mult mai înverșunați.
Spuneam că tot la Philips s-a declanșat, ca la carte, și criza existențială de la 40 de ani. Ceva lipsea în continuare și am ajuns la concluzia că îmi plăcea partea de lucru cu oamenii foarte mult și mult mai puțin partea organizațională. După un exercițiu cu propria persoană, am ajuns la concluzia că ceea ce îmi doresc să aud este „ai făcut o diferență în viața mea”. Așa a început drumul către psihoterapie. La 40 de ani m-am apucat de facultate. Prima facultate din viața mea. Au urmat cinci ani care mi-au demonstrat că singurele limite sunt cele pe care ni le impunem. Aveam job-ul de la Philips, 14 examene pe an, două weekend-uri pe lună blocate cu școala și cu dezvoltarea și apoi formarea, începute în paralel pentru a câștiga timp. Din anul doi de facultate am început să am și clienți la terapie. În anul trei am alergat și primul semi-maraton din viața mea. Anul trecut am lăsat viața de multinațională și, în murmurul general care îmi spunea (din nou) că mi-am pierdut mințile, am decis să mizez pe viața de psihoterapeut.
Sunt hotărâtă să demonstrez că se poate. Nu e ușor să o iei de la început și să-ți asumi constrângeri financiare la o vârstă la care te-ai învățat deja cu vacanțe exotice. Dar, odată cu deschiderea cabinetului, am putut spune, pentru prima dată în 27 de ani de muncă, „îmi place la mine la birou”.
Am avut o viața și o carieră complicată dar acum toate acestea îmi folosesc „big time”. Până la urmă, singura problemă cu schimbarea este că ea vine la pachet cu lipsă de informație. De cele mai multe ori, la schimbare ne sperie nu faptul că nu știm ce urmează să se întâmple, ci faptul că nu știm dacă vom putea face față.
În ceea ce privește abordarea schimbării, eu am două principii. Primul spune că, în orice moment, noi suntem înfăptuitorii sau supraviețuitorii tututor schimbărilor din viața noastră de pînă acum – de aici rezultă că ne pricepem să gestionăm și procesul de schimbare și consecințele acestuia. Al doilea principiu spune că e mai distructiv să mă întreb „ce ar fi fost dacă?” decât să văd ce iese, chiar dacă iese prost. Nu de alta, dar noi oamenii tindem să idealizăm ce nu avem. Chiar dacă nu îmi place ce obțin, măcar îmi pot revizui lista cu vise. Curajul nu înseamnă lipsa fricii, ci managementul ei. Schimbarea vine cu nesiguranță și cu anxietate. Merită din plin. Pentru că, dincolo de toate acestea, rețeta fericii nu există – și viața merită trăită așa cum îți dorești.
(imagine:: www.randomemotion.com)
Leave a Reply