Suntem prinși în viața de fiecare zi. Pe măsură ce trecem prin viață, sfârșim prin a avea impresia că lucrurile se fac într-un anumit fel, că lumea așteaptă de la noi ca viața noastră să decurgă conform unor norme presetate. De la regulile de circulație la politicile corporatiste. De la regulile nescrise ale vieții de cuplu la principiile personale. Suntem “încarcerați” în tipare.
Sigur că un pic de ordine previne instalarea haosului. Doar că, pe măsură ce ne afundăm comod în tipare, putem sfârși prin a simți că trăim viața altcuiva, ca o păpușă care nu are decât alternativa sforilor mânuite de păpușar. Dar cum ajungem până aici?
Tiparele sunt comode. Par că oferă o rețetă a acceptării sociale și individuale. Și, cel mai important, efectele urmării lor par predictibile. Dacă fac “ce trebuie” sau “ce se așteaptă de la mine” pare că e garantat că voi fi acceptat, privit pozitiv, notat cu plus pe scala valorii umane și sociale. Dar oare, real, așa se întâmplă? Nu prea… pentru că dacă ceea ce fac nu e ceea ce mi se potrivește, există un preț. Monedele curente în care facem plata pentru compromis se numesc frustrare, tristețe, neîmplinire, lipsă de sens și nefericire.
Uităm adesea că avem libertatea fundamentală de a nu face lucruri. Pentru a ajunge să ne exercităm acest drept e nevoie de maturitatea de a-l transforma pe “trebuie” în “vreau”. Să trăiești înseamnă să iei decizii și să îți asumi consecințele. Pentru că, pe lumea asta, nu trebuie nimic. Vrem sau nu vrem să facem lucruri pentru că vrem sau nu vrem să ne asumăm consecințele aferente.
Pe scurt, libertatea de a nu face lucruri se câștigă în doi pași. Primul este asumarea adică transformarea lui “trebuie” în “vreau”, conștientizarea consecințelor și alegerea conștientă a unei acțiuni. Al doilea este auto-onestitatea adică analiza motivelor pentru care, de fapt, fac ceea ce fac.
Să luăm un exemplu. Să presupunem că nu-mi place job-ul meu dar “trebuie” să mă duc la serviciu. Primul pas (asumarea consecințelor) este să îmi răspund la întrebarea “și dacă nu mă mai duc, ce se întâmplă?” . Să presupunem că răspunsul este: (1) nu-mi mai pot plăti facturile (2) ai mei o să fie dezamăgiți (3) nu o să mă mai angajeze nimeni. Dacă reformulăm obținem: “nu trebuie să mă duc la serviciu ci vreau să mă duc pentru că vreau să îmi plătesc facturile, nu vreau să îmi asum dezamăgirea alor mei și nu vreau să trăiesc nesiguranța găsirii unui alt job”. Eu cred că e extrem de important să înțeleg ce mă determină să acționez. Pentru că nu întotdeauna e realist ce estimez. Acum intră în cscenă pasul următor (auto-onestitatea). Adică analiza motivelor și chestionarea lor. De unde știu că voi dezamăgi pe cineva? Și dacă îi dezamăgesc… De ce e asta o problemă pentru mine? De unde știu că nu îmi voi găsi de lucru și cum să fac să am mai multă încredere în propria persoană?
Lumea lui “vreau” vine cu” libertatea de a nu face lucruri” și cu maturitatea de a decide pentru mine ce fac sau ce nu fac, înțelegând că decidentul din spatele oricăriu compromis sunt tot eu. Și că ar fi mult mai util să înțeleg care e costul lui pentru economia vieții mele.
„25550. Acesta este numărul mediu de zile pe care le trăiește o persoană normală. Câte ai irosit deja?”, spune Paulo Coehlo. Eu zic că răspunsul la întrebare elucidează dacă trăiești în lumea lui „trebuie” sau ai aflat deja de „libertatea de a nu face lucruri”.
(imagine: www.weirdomatic.com)
Leave a Reply