eficiență Archives - Page 2 of 6

Cum să spui ce nu-ți convine

22/12/2015 by Miruna Stanculescu Leave a Comment

Putem spune că oamenii se împart în două categorii – conflictual-pozitivi, adică cei care cred că să ai conflicte e un lucru pozitiv și conflictual-negativi, adică cei care cred că este un lucru negativ. În prima categorie intră cei care încurajează conflictul și nu au o problemă să-i facă față și transformă potențialul conflictual într-un rezultat pozitiv pentru dezvoltarea personală sau de viață. Sunt cei care pornesc la „luptă” constructiv și care sunt orientați către găsirea de soluții acceptabile pentru ambele părți dar care știu, în egală măsură, să își apere punctul de vedere. Cealaltă categorie, cei conflictual-negativi sunt cei care caută conflicte activ, le aplanează necondiționat sau le evită cu orice preț . Adică fie „o caută cu lumânarea” fie „se feresc ca dracul de tămâie”. În consecință, tind să se implice într-un mod distructiv. Credința de bază va fi cea conform căreia unul pierde și celălalt câștigă iar asta va duce, deseori, fie la afectarea relației, fie la scăderea percepută a calității vieții. Tu știi cum să spui ce nu-ți convine? Știi din care categorie faci parte? Dacă vrei să afli, e simplu. Dacă ai prea multe conflicte (toată lumea se ceartă cu tine) sau dacă nu ai niciun conflict de multă vreme (toată lumea se înțelege cu tine) atunci sunt mari șanse să faci parte din categoria celor conflictual-negativi.

Acum îmi rămân de făcut trei lucruri. Primul să susțin punctul de vedere conform căruia conflictul poate fi un eveniment pozitiv, care poate aduce multe beneficii și, în consecință, nu avem de ce fugi de el. Al doilea să vă prezint care sunt, la nivel personal, consecințele unui comportament conflictual-negativ. Al treilea, să descriu cam ce e de făcut pentru a intra în categoria celor conflictual-pozitivi.

Sî începem cu utilitatea conflictului. Am mai spus asta, să te cerți cu stil e un lucru bun. Atât în viața de toate zilele cât și în cuplu. De ce? Păi, în primul rând, pentru că dacă nu ar exista conflictul nu aș avea cum să știu că am încălcat limitele sau valorile cuiva. Și nici dacă partenerul, prietenul sau colegul meu are sau nu alte priorități. Din perspectiva asta, conflictul devine dintr-un blestem o oportunitate. Oportunitatea de a afla că există o diferență și de a o negocia, în beneficiul ambelor părți. Cuplurile, organizațiile sau chiar societatea în ansamblul ei beneficiază de pe urma conflictului. În cuplu, lipsa conflictului este un predictor destul de precis al ruperii relației. La nivel personal, conflictul intern poate fi declanșator al dezvoltării personale și al autoactualizării. La nivel social, conflictele au schimbat lumea. Putem deja afirma că nu conflictele sunt problema ci comportamentele pe care alegem să le manifestăm în interacțiunile noastre conflictuale. Dacă facem diferența aceasta, atunci putem merge către următorul demers adică luatul în calcul al consecințelor derivate din comportamentele conflictual-negative.

Spuneam mai sus că ne uităm fie la căutarea activă, fie la aplanarea necondiționată sau la evitarea cu orice preț a conflictelor. Căutarea activă a conflictelor are la bază, cel mai adesea, credința că lumea este împotriva mea. Ceea ce mă va face să pornesc în lume în fiecare zi însoțit de anxietate și, implicit, de agresivitatea inerentă necesară supraviețuirii într-o lume potrivnică. Dacă asta este setarea mea, voi tinde să percep orice diferență de opinie ca pe un atac la propria persoană și voi reacționa ca atare. Consecința? O înșiruire fără de sfârșit de relații tensionate de toate felurile – de cuplu, de prietenie sau de serviciu, înșiruire care vine la pachet cu o investiție inutilă de energie în gestionarea vieții mele după modelul „atacă primul sau vei fi mâncat.”

Aplanarea necondiționată a conflictelor are la bază convingerea că orice conflict are un potențial distructiv din punct de vedere relațional. Cu alte cuvinte, trăiesc cu impresia că un conflict înseamnă sfârșitul lumii. Consecința? Căutarea anxioasă a oricărei urme de diferență de opinie și investirea energiei în înăbușirea din fașă a oricărui conflict, fie că în el sunt implicat eu sau alte persoane din vecinătatea mea. Altfel spus, viața cu drobul de sare al conflictului deasupra capului.

Ultimul comportament, cel de evitare al conflictului are deseori ca punct de plecare convingerea că oamenii nu te iubesc pentru cine ești, ci pentru cea ce faci pentru ei. Ca atare, apărarea unui punct de vedere personal sau manifestarea vreunui interes diferit de cel al interlocutorului va fi imediat pedepsită cu respingerea mea. Consecința? Pierderea autenticității pentru că dacă nu îmi impun punctul de vedere atunci când este necesar și sfârșesc prin a face doar ce se așteaptă de la mine, ajung să trăiesc viața celor din jurul meu . Trăitul vieții celorlalți este, de regulă, însoțit de extrem de multă frustrare și tristețe.

Și iată că am ajuns la ce am de făcut pentru a mă duce către categoria celor conflictual-pozitivi. Primul pas este reconsiderarea rolului conflictului în viața de toate zilele, conform celor spuse mai sus. Asta presupune că devine în regulă ca mie să nu-mi convină ceva și să vreau o schimbare și, în egală măsură, că e în regulă ca celorlalți să nu le convină ceva și să vrea o schimbare. În consecință, să admit că suntem diferiți și că putem avea valori și interese diferite. Ceea ce mă va ajuta să nu mai iau drept o ofensă personală următoarea încercare a cuiva de a-și impune punctul de vedere. Următorul pas este să iau în considerare ambele puncte de vedere. Asta prespune să știu exact ce vreau eu și de ce și, în plus, să mă gândesc de ce ar accepta celălalt ce vreau eu și cât aș fi dispus să negociez pentru a acomoda punctul lui de vedere. Apoi, am nevoie de un „barometru” intern al emoțiilor. Dacă sunt extrem de frustrat, speriat sau furios atunci nu are rost să pornesc discuția cu scopul de a rezolva constructiv conflictul. Dacă sunt înalt emoțional, nu voi fi rațional și tot ce voi obține va fi ventilarea emoțiilor adunate în relație și nu rezolvarea conflictului.

Dacă emoțiile ți-o permit, atunci ai nevoie să mergi mai departe conform următoarelor trei principii: (1) scopul tău este să găsești o soluție, nu să ai dreptate; (2) fiecare dintre noi are dreptul la o perspectivă asupra situației – respectă perspectiva celuilalt; nu e nevoie să fii de acord cu ea ci doar să o respecți; (3) poți să iubești omul în timp ce nu ești de acord cu el, dar important este să știe și el asta; (4) dacă discuția nu ajunge nicăieri, e ok să o lași baltă – până la urmă nu poți avea întodeauna ce-ți dorești, dar e important să înveți să cazi de acord că nu sunteți de acord.

Să spui ce nu-ți convine e un lucru important. Dacă nu faci deja acest lucru, ar fi poate util să inveștești timp și energie în a schimba situația.

(imagine: forbes.com)

Profeția auto-împlinită sau ce-și face omul cu mintea lui

16/10/2015 by Miruna Stanculescu Leave a Comment

Profeția auto-împlinită reprezintă, de fapt, denumirea mult mai puțin spectaculoasă dar științifică a ceva ce poartă deseori o aură mistică. Procesul cu pricina a fost definit, de pildă, ca o lege a atracției universale de către adepții New Age (filmul, The Secret, de exemplu). Același proces asigură deseori succesul predicțiilor, fie ele despre propria persoană sau despre alte persoane, în cazul omului care se uită în gura prezicătorului. În fapt, ne uităm la un proces psihologic prin care o credință se îndeplinește pentru că posesorul credinței se poartă deja ca și cum credința ar fi adevărată.

Modele celebre de profeție auto-împlinită mai există în istorie. Poate cel mai celebru este cel al lui Oedip. După ce e informat că va fi ucis de propriul fiu, Laius își abandonează copilul cu speranța că acesta va muri. Copilul (Oedip) este salvat și adoptat. Crește și este informat că își va omorâ tatăl și se va căsători cu propria mamă. De teamă că profeția se va îndeplini, Oedip îți părăsește părinții. Ajunge în orașul în care se luptă pe viață și pe moarte cu un străin (tatăl lui biologic), și, după ce îl omoară,se căsătorește cu văduva lui (mama lui biologică).

Un model mai puțin dramatic de profeție auto-împlinită este efectul placebo. Cel care face pastilele roșii să funcționeze mai bine decât pastilele galbene sau necolorate. De unde concluzionăm că, după modelul Pytia, nu trebuie musai să fiu conștient de credințele mele pentru ca ele să acționeze ca profeții.

Dincolo de povești, filme sau cărți, haideți să vedem cum funcționează… Credința că lucrurile se vor întâmpla într-un anume fel ne schimbă comportamentul iar asta influențează felul în care ne percep ceilalți. La rândul lor, aceștia ne furnizează feedback corespunzător noului comportament. Să presupunem, de pildă, că merg la o petrecere la care nu cunosc prea multă lume. Și să mai presupunem că plec setat de-acasă cu credința că nu o să mă bage nimeni în seamă și că o să mă plicitsesc singur într-un colț. Asta e profeția. Să vedem cum se petrece auto-împlinirea. Când intru pe ușa petrecerii, de vreme ce cred că nu mă bagă nimeni în seamă, voi fi stingherit, anxios și retras. Ca răspuns, oamenii vor tinde să mă lase în pace de vreme ce nu mă arăt zâmbitor și prietenos. Ceea ce îmi va întări convingerea că nimeni nu mă bagă în seamă și mă va determina să stau singurîntr-un colț.

Exemple pot să mai aduc multiple. Ideea este că nu există nicio conspirație universală care se mobiliează să aducă în realitate dorințele sau temerile noastre . Credințele personale (fie ele conștiente sau nu) sunt modelatori eficienți ai comportamentelor noastre. La rândul lor, comportamentele sunt cele care influențează șansele ca noi să obținem sau nu ceea ce ne propunem, frecvența cu care ne auto-sabotăm sau abilitatea de a lua decizii într-o direcție sau alta. Tot comportamentele noastre sunt cele care influețează modul în care ceilalți ne percep și, implicit, felul în care ne vor răspunde.

Credințele mai funcționează și ca selectori ai informațiilor din realitate. Dacă, de pildă, vă propuneți ca în zilele care urmează să vedeți toate Fiat-urile 500 pe lângă care treceți o să fiți suprinși de câte sunt. Și asta nu pentru că în timp ce scriu lumea din oraș se duce brusc să-și cumpere Fiat, ci pentru că odată ce vă propuneți să vedeți ceva, informația devine vizibilă. Mai științific formulat, credințele ne gestionează și domeniile de atenție și sensibilitatea la o anumită clasă de informații. Abilitatea cu pricina, aceea de a selecta informațiile din mediu pe baza credințelor personale, stă și la baza gândirii pozitive. A părții raționale ale acesteia, pentru că așa cum am mai scris, gândirea pozitivă are și ea limitele ei. Și are limite pentru că întâmplarea (necunoscutul sau hazardul) face și ea parte din realitate.

Profeția auto-împlinită influențează și viața altora. O să mă opresc doar asupra influenței ei în viața copiilor. E suficient să vă spun că există un studiu de natură să dea de gândit… A implicat 115 părinți și copiii lor adolescenți. Părinții au avut de completat un chestionar menit să le măsoare credințele cu privire la înclinația către alcool a copiilor, iar copiii au avut de completat unul care puncta experiențele privind consumul de alcool. Un an mai târziu, copiii au răspuns din nou, de data asta cu privire la experiențele legate de consumul de alcool din ultima perioadă. Rezultatele au pus în evidența faptul că credințele parentale erau predictori eficienți ai consumului de alcool al copiilor (dincolo de factorii de risc). Și a mai arătat ceva important: anume că efectul era mai puternic în cazul în care ambii părinți credeau în viitorul alcoolic al odraslei. La fel de important, dacă credințele erau pozitive(adică ambii părinți credeau în capacitatea copilului de a avea un comportament responabil) efectul cumulativ nu mai era vizibil. De aici cred că putem trage două concluzii. Prima ar fi cea conform căreia, atunci când vine vorba de credințe negative, unde-s doi, puterea crește. Iar cea de-a doua, aceea că procesăm diferit informațiile pozitive, față de cele negative.

De ce important de înțeles principiul auto-profeției împlinite? În primul rând pentru că mă îndeamnă la o inventariere cu spirit de răspundere a credințelor personale și a impactului acestora în viața proprie. Apoi, pentru că o dată inventarul terminat, pe cele care au impact e poate util să le “challenge-uiesc”, adică să văd dacă nu există și perspective diferite. Și vă spun eu, există mai totdeauna. Realitatea e flexibilă și, deseori, aleatorie. Credințele sunt inflexibile și strict determinate. Concluzia? Credințele sunt doar constructe personale și imaginare, bazate pe o experiență umană și finită. Determină o modelare a realității pentru că din reflex (comoditate), plecăm de-acasă în căutarea adevărului care ne le susține. E nevoie de un efort conștient pentru a procesa volumul mai mare de informații reprezentat de adevărul obiectiv.

Profeția auto-împlinită contrazice proverbul conform căruia “nimeni nu e profet în țara lui”. Credințele cu care ieși în viață sunt, în mare parte, cele care selectează parametrii existenței tale și nu numai. Eu zic că merită să conștientizezi în ce fel folosești realitatea. Oricum, e clar că sunt de aplicat două principii. Primul ar fi cel care spune că “pentru orice lucru care nu-ți convine, există opusul lui pe care ți-l dorești” iar cel de-al doilea ar fi cel care ne informează că “nu realitatea contează ci povestea pe care ne-o spunem despre ea”.

(Imagine: mhcbiofeedback.wordpress.com)

Pierdut autocontrolul. Ofer recompensă.

01/10/2015 by Miruna Stanculescu Leave a Comment

Pe bune acum… Spuneți-mi că nu vă umpleți de invidie ori de căte ori pare că există careva care poate face chestii care implică voință fără vreun efort aparent. Cum pot ăia de sunt slabi să nu mănânce și ăia de au mușchi să meargă la sală? Și oare noi de ce mâncăm și a doua porție și de ce ne punem pătura în cap în loc să mergem la sală dis-de-dimineață? Altfel spus, unde ne pierdem autocontrolul și cine îl găsește?

Ideea este că, dintr-un anume punct de vedere, lucrurile de făcut se împart în două categorii – purtătoare de plăcere și purtătoare de voință. În mod evident și ironic în același timp, pentru cele purtătoare de plăcere e nevoie de voință pentru a reuși să nu le mai faci. Iar cele purtătoare de voință, vin la pachet cu neplăcerea făcutului de dragul unui rezultat ulterior (academic procesul este denumit amânarea recompensei). Adică e nevoie de voință pentru a pune departe de tine ciocolata după numai un pătrățel și tot de voință e nevoie pentru a te da jos din pat, cu ochii cârpiți și dorind să nu te fi născut, într-o zi cu multă ploaie, pentru a te duce la sală unde să te muncească antrenorul ca pe hoții de cai, în virtutea „upgradării” imaginii tale în costum de baie. În procesul acesta de pendulare de la „ce ne face plăcere” la „ce trebuie” (vezi este util sau sănătos, etc) este nevoie de măria sa autocontrolul.

Voința este o resursă finită. Mie îmi place s-o numesc „mușchiul lui trebuie”, pentru că obosește ca orice alt mușchi atunci când este suprasolicitată. De aceea, în procesul decizional implicat de „să fac – să nu fac” am mai mai șanse de reușită să fac ceea ce „e bine pentru mine” dacă proviziile mele de voință sunt pe plus. Autocontrolul depinde direct de cantitatea de voință disponibilă la momentul tentației. Studiile arată că avem mult mai puține șanse să rezistăm unei tentații, dacă aceasta apare după o situație în care ne-am exersat deja auto-controlul. Cum funcționează practic? Dacă te înverșunezi să îți refuzi o porție din mâncarea favorită la prânz, ai mari șanse să mănânci două prăjituri seara.

Pe lângă voință, autocontrolul mai are un factor de influență. Gradul de oboseală mentală. Cineva s-a gândit, la un moment dat să pună la cale un experiment prin care să dovedească, la o adică, cine are câstig de cauză în bătălia dintre minte și inimă. Pentru asta, a luat două grupuri și le-a dat câte o sarcină. Primul grup a avut de memorat 7 cifre, iar celălalt doar 2. Ambele au primit drept răsplată posibilitatea de a alege între o felie de tort de ciocolată și una de salată de fructe. Ce credeți? Cei cu mai mult de muncă (adică cei care primiseră de memorat 7 cifre) au ales tortul, în timp ce ceilalți, mai puțin munciți, au ales versiunea sănătoasă, adică salata de fructe.

Ultimul factor de influență al autocontrolului este dialogul nostru interior sau mai precis gândurile care însoțesc intenția de a face ceva util sau necesar pentru mine sau sănătatea mea. Adică vocea aia care îți spune că e bine și cald în pat și că ești obosit și că meriți să dormi mai mult și că poți să mergi la sală altădată și că mai e o zi și mâine. Sau mintea ta care se încăpățânează să se întoarcă la imaginea prăjiturii din frigider sau a țigării. De regulă, atunci când încercăm să ne aducem pe calea cea bună, încercăm să ne reprimăm gândurile din tabăra adversă. Doar că studiile arată că reprimatul gândurilor funcționează doar pe termen scurt și că, dat fiind că reprimarea utilizează voința, pe termen lung recăderea în păcat este aproape garantată.

Carevasăzică, ce e de făcut dacă ai nevoie de autocontrol? În primul rând, să ai grijă de voința ta. Viața ta de fiecare zi are nevoie să fie echilibrată între plăcere și voință. Oricând e un moment potrivit să îți inventariezi acțiunile unei zile și să vezi care este raportul cu pricina. Apoi, e util ca înaintea începerii unui demers de schimbare (de la cantitatea de ciocolată la lăsatul de fumat) să evaluezi gradul tău de oboseală, știut deja fiind că ești mai vulnerabil dacă treci printr-o perioadă foarte solicitantă la serviciu (de exemplu). Și, în ultimul rând dar la fel de util, să te pregătești pentru bătălia internă, conștientizând care va fi dialogul tău interior declașat de efortul de voință și având variante alternative de reacție (la nevoia de fumat, de dulce sau de pus pătura în cap).

(imagine: francistendencia.wordpress.com)

Plictiseala noastră cea de toate zilele – cauze, mecanisme, consecințe

24/09/2015 by Miruna Stanculescu Leave a Comment

Plictiseala o fi ea de toate zilele dar, de cele mai multe ori, știm doar cum se simte nu și care sunt mecanismele sau condițiile de care are nevoie pentru a se putea manifesta sau consecințele ei.

O să încep cu partea cunoscută, cea emoțională, cum se simte plictiseala, adică. Emoția cea mai comună este frustrarea. Pentru că plictiseala presupune existența unui anumit nivel de energie. Este de altfel și una dintre diferențele dintre plictiseală și relaxare. Plictiseala presupune că ai un anumit nivel de enegie dar nu identifici ce anume ai putea face cu ea. „Nu am ce face”, este una dintre verbalizările comune în cazul plictiselii. Relaxarea presupune și ea că nu ai ce face, dar, de vreme ce nici energie nu ai, nu-ți pasă. Din acest motiv, relaxarea se lasă cu odihnă iar plictiseala cu frustrare, chiar furie uneori și doar ocazional letargie (de regulă atunci când mă simt obligat să stau undeva unde mă plictisesc). O altă diferență, este sursa. Dacă la relaxare, sursa sunt eu (am nevoie de odihnă), la plictiseală vinovatul aparent este mediul. „Nu găsesc nimic de făcut” sau „nu mă interesează nimic din ce se petrece”. Adevărul este pe undeva pe la mijloc. În sensul că „vinovatul” este în ograda proprie, plictiseala fiind generată de un deficit de atenție. Mediul poate contribui și el la plictiseală, dar indirect. Ideea este că, dacă ne aflăm într-un mediu încărcat de stimuli egali în intensitate, atenția va avea o problemă de focus. De exemplu, dacă ascultăm un vorbitor pe un fond sonor egal în intensitate, nu ne vom putea ține atenția trează asupra vorbitorului și nici nu vom realiza că fondul sonor ne împiedică să fim atenți. Concluzia va fi, cel mai probabil, că ceea ce spunea omul era neinteresant, deci plictisitor. Mai avem de adăugat că plicitiseala se poate manifesta cu somnolență (da, da, ce pățești și tu când simți că „îți cad ochii în gură” pe la vreo ședință) sau cu agitație (adică starea aia în care îți aștepți nevasta să se facă gata pentru petrecere).

Dincolo de mecanismele comune pentru noi toți, este la fel de clar că abilitatea de a ne plictisi sau nu diferă de la o persoană la alta. Unele voci susțin că diferența este legată de înclinația către căutarea noului, adică curiozitatea și creativitatea. De unde și concluzia: curiozitatea o fi omorât ea pisica dar omoară și plictiseala. Altele susțin că timpul rămas nealocat activităților strict necesare vieții ar fi și el un factor. Ceea ce explică expresia „nu am cu ce îmi omorâ timpul”. Fapt este că pare că avem și o dovadă care le îmbină pe ambele. Există comunități în Botswana și Namibia care trăiesc în zone unde atenția și curiozitatea sunt un factor de supraviețuire și în care oamenii sunt suficient de săraci încât să aibă ce face tot timpul. Nu e de mirare că vocabularul lor nu are un cuvânt care desemnează plictiseala. Concluzionând cu simțul umorului, dacă te plictisești, vestea bună e că ai timp, vestea proastă e că ești destul de bogat încât să nu ai ce să faci cu el.

Și acum să ne ducem către consecințe. Care, din păcate, trec dincolo de frustrarea lui „n-am ce face”. Și aici nu mă refer la plictiseala ocazională inerentă oricărei civilizații industrializate, ci la momentul la care devine un însoțitor constant al existenței de fiecare zi. Plictiseala se experimentează încă din copilărie. Dacă devine o obișnuință, poate semnala un deficit de atenție al copilului care nu se poate concentra suficient de mult timp asupra a ceva încât să ajungă să fie și interesat de activitatea respectivă. În adolescență și mai târziu, nivelul de experimentare al plictiselii este direct proporțional cu incidența la depresie și cu cea a comportamentelor nocive (agresivitate, abuz de alcool sau de substanță).

Așa încât, dacă gradul de plictiseală din viața ta este semnificativ, sunt de luat în considerare doi pași. Primul pas este să te întrebi de ce anume nu te interesează suficient ce se întâmplă în viața ta, profesională sau personală. Al doilea să îți asumi responsabilitatea schimbării. Ceea ce poate însemna fie a pune în practică răspunsurile aflate la primul pas, fie apelarea la ajutor dacă răspunsul obținut este doar „nu știu”. Pentru că realitatea obiectivă este că nu există existențe plictisitoare ci doar oameni plictisiți de existența lor.

(imagine: seekersportal.wordpress.com)

De ce nu învățăm din greșelile noastre: schemele disfuncționale timpurii

16/09/2015 by Miruna Stanculescu Leave a Comment

Probabil că ați fost cel puțin o dată în viață în situația în care să băgați de seamă că, într-o anumită împrejurare, procedați în mod repetat la fel, deși aveți dovezi precedente că felul în care procedați nu ajută și rezultatul nu vă convine. Exemple ar putea fi multiple… De la „nu știu cum fac dar sfârșesc în același tip de relație”, la „nu știu ce ce întâmplă dar dau doar de oameni care îmi spun ce să fac” sau „deși fac tot ce ține de mine, ceilalți nu mă apreciază”. Deci, de ce nu învățăm din greșelile noastre? Deși e tentant să luăm în considerare existența unei conspirații universale care aliniază planetele alegerilor noastre într-un fel care nu depinde de noi, de cele mai multe ori este vorba de intrarea în acțiune a ceea ce (academic) se numește o schemă disfuncțională timpurie.

Mie îmi place să le numesc „fișiere executabile” sau, mai pe scurt, „exe-uri”. Asemenea fișierelor executabile, se declanșează printr-un click (vezi eveniment, situație) iar odată ce intră în acțiune nu mai poți face mare lucru, decât să aștepți să termine ce au de făcut. Și tot asemenea lor, uneori ai de umblat mult prin hard-disk-ul personal până să reușești să afli de unde se lansează și cum se dezinstalează. Așa se face că uneori, vorba unui client de-al meu, „mă uit la mine în timp ce fac lucruri, îmi dau seama că fac de fiecare dată la fel și știu că nu mă ajută deloc, dar nu mă pot opri”. Haideți să vedem un pic care este povestea schemelor disfucționale timpurii .

Aș începe prin a menționa că mare parte dintre noi suntem fericiții posesori ai unor astfel de exe-uri. Le achiziționăm de mici, ca urmare a faptului că, una sau mai multe dintre nevoile noastre emoționale nu au fost adresate corespunzător în copilăria timpurie. Aceste nevoi sunt universale și sunt cuprinse în cinci categorii: (1) atașamentul securizant (nevoia de siguranță, stabilitate, valorizare și acceptare); (2) autonomie, competență și simțul identității; (3) libertatea de exprimare a nevoilor și emoțillor; (4) spontaneitate și spirit ludic; (5) limite realiste și auto-control. Ce ne deosebește pe unii de ceilalți este intensitatea nevoii de a le satisface. În funcție de această intensitate, din interacțiunea dintre copil și mediu se naște, mai degrabă, frustrarea decât îndeplinirea acestor nevoi. Cum se explică? Nu din rea-voința părinților. Ci pentru că, odată ajunși părinți, ne putem învăța copiii doar ce știm și noi. Așa că dacă, de exemplu, eu nu pot să îmi exprim liber nevoile și emoțiile, nu voi ști să îmi învăț copilul cum se face asta. Ideea este că din combinația dintre părinți, personalitatea copilului și mediul înconjurător (unele scheme se pot achiziționa mai târziu), ajungem deseori la maturitate cu un număr oarecare de fișiere executabile.

Cum se manifestă? Prin tipare comportamentale. Altfel spus printr-un același tip de comportament ca răspuns în fața unui anumit tip de situație și păstrarea comportamentului chiar dacă primesc feedback negativ din mediu. Primul exemplu la care mă gândesc ar fi un comportament pe care îl surprind deseori. Acela al apelurilor insistente, în situația în care apelatul nu răspunde. În care cel care sună obsesiv își dă seama undeva, în adâncul conștiinței, că e total inutil să suni de zeci de ori, dar nu se poate abține. Alt exemplu poate fi acela în care îmi aleg, în mod constant, parteneri care nu țin cont de punctul meu de vedere sau care sunt imprevizibili.

Ideea este că, fiecare dintre aceste scheme vine cu o axiomă despre lume și viață. Schemele din categoria atașament vin cu mesaje de tipul „pot fi părăsit oricând” sau „nu mă înțelege nimeni”. Cele din categoria autonomie cu mesaje de genul „nu sunt bun de nimic” sau „oricând se poate întâmpla ceva” ori „nu ești în stare să iei decizii singur”. În fine, fiecare schemă vine cu axioma ei specifică și în același timp personalizată de experiența și personalitatea purtătorului. Atât timp cât nu conștientizez schema, îi permit să acționeze, să facă alegeri care urmează să demonsteze axioma care o ține activă. În consecință, de vreme ce „pot fi părăsit oricând”, schema mă va determina să aleg partenerii de viață care îi demonstrează validitatea, adică pe cei indisponibili emoțional sau incapabili de atașament de durată. La fel, dacă mesajul schemei este „nu poți lua decizii singur” mă va îndrepta către oameni dispuși să decidă în locul meu, chiar dacă implică eventual ca eu să trăiesc viața altcuiva.

De ce nu învățam din greșelile noastre? Pentru că schemele disfunționale sunt, realist vorbind, inevitabile. Dar dacă încep să te împiedice să acționezi așa cum îți dorești, alegerea de a îți identifica fișierele executabile, de a le localiza și de a le dezinstala îți aparține.

(imagine: completecoach.pro)

Cum să stai călare pe dragon – Încăpățânarea și managementul ei

16/07/2015 by Miruna Stanculescu Leave a Comment

Sunt sigură că ați primit admonestări în copilărie legate de încăpățânare. De fapt, mai mult sau mai puțin, în copilărie tindea să fie categorisită ca încăpățânare orice încercare de a face invers decât se așteaptă de la tine pentru mai mult de 30 de secunde (aici, evident că aștept comentarii de la fiica mea). Știți deja că eu pun la mare preț contextul. În cazul de față contextul face, de multe ori diferența între încăpățânare și perseverență. Altfel spus, perseverența este o încăpățânare într-o direcție considerată ca fiind greșită.

De unde ni se trage încăpățînarea? În primul rând de la instinctul de apărare. Încăpățânarea previne ceea ce se numește „datul înapoi”, adică pare că ne împiedică să pierdem teren în relațiile cu ceilalți. Vine la pachet cu percepția că nu putem ceda și că este absolut necesar să ne apărăm punctul de vedere. În cazul acesta, concesia vine la pachet cu umilința de a nu fi putut să îți aperi punctul de vedere. În al doilea rând, e util să ne amintim că orice relație implică, până la urmă, un skadenberg între interesele mele (emoționale, relaționale sau de orice alt fel) și ale celuilalt. Aici, concesia înseamnă supunere sau slăbiciune. Încăpățânarea ne poate oferi iluzia deținerii puterii sau a controlului relației. În al treilea rând, deși nu ne place să auzim asta, ținem scoruri. Așa încât încăpățânarea poate deveni un instrument eficient prin care îmi frustrez (vezi plătesc polițe) adversarului relațional.

Totuși, de vreme ce ne uităm la cum să stăm călare pe dragon, haideți să vedem cum ne descurcăm cu încăpățânații, respectiv cu cei care perseverează în direcția opusă celei pe care ne-o dorim noi. Haideți să luăm în calcul câteva situații în care apare încăpățânarea.

Prima ar fi cea în care omul simte nevoia de a-și susține punctul de vedere, de a își afirma opinia. Popular, tendința de a face acest lucru se exprimă prin „Gică-contra”. De aici rezultă, că oamenii încăpățânați și mai ales cei care refuză să discute rațional motivul încăpățânării lor sunt, de regulă, cei care au probleme cu stima de sine. Pentru ei, e important să își afirme opinia și nu le pasă de consecințe. Dacă dați peste modelul acesta de încăpățânat, atunci aveți nevoie mai întâi să securizați relația, adică să asigurați omul că îl apreciați. Încercarea de a-i explica ce consecințe pot apărea e inutilă, de vreme ce nu asta e problema lui (sau ei).

O altă situație, ar fi teama de schimbare. Asta se regăsește la încăpățânații „tradiționaliști”. În cazul ăsta aveți nevoie să găsiți asemănările între situația „tradițională” (vezi curentă) și cea nouă. Aveți de gestionat și adresat temerile omului cu privire la schimbare și abia apoi puteți discuta despre avantajele schimbării.

Următorul generator de încăpățânare este ceea ce în vânzări se definește ca „motivul ascuns”. Mai direct, spus situația în care omul consideră că motivul lui nu poate fi comunicat, cel mai probabil pentru că îl crede de neaaceptat sau nepotrivit. Așa că, de vreme ce nu poate spune care e problema lui, va folosi încăpățânarea ca pe un fel de deghizare. Ce puteți face este să încercați să gândiți cu mintea lui și să vedeți dacă puteți repera sau intui motivul buclucaș.

O altă situație este generată de teama de a fi considerat prea adaptabil. Altfel spus aplicarea în practică a credinței că omul de valoare nu spune „da” din prima. Aici aveți nevoie de timp și de răbdare. Și de simt ludic pentru a intra în jocul omului, pretinzând cot la cot cu el că nu știți care e decizia finală.

Încăpățânații sunt și ei oameni. Cea mai bună dovadă e că și noi, cei perseverenți, am fost încăpățânați de multe ori.

(imagine :gwynteatro.wordpress.com)

Când să nu iei viața personal

02/07/2015 by Miruna Stanculescu Leave a Comment

Probabil că ați mai auzit îndemnul ăsta – n-o lua personal… Și, la fel de probabil, ori de câte ori l-ați auzit, v-a enervat. Luăm multe lucruri personal, poate prea multe și prea des. Într-un fel se justifică că doar „e viața mea, cum să nu o iau personal” dar, la fel de adevărat este că luatul personal implică o investiție serioasă de timp, emoție și energie. Așa că mi-am zis să trecem în revistă momentele în care nu face să iei viața personal ci e mai înțelept să treci mai departe.

Carevasăzică, să începem… Luăm viața personal atunci când luăm realitatea în posesie. La propriu, adică folosind pronumele posesiv. „Mi-a tăiat calea”, „a trecut în fața mea”, „ își bate joc de mine” sunt numai câteva exemple. De câte ori îl folosim pentru a descrie realitatea e util să ne întrebăm dacă e vorba despre noi. Adică dacă, mie mi-a tăiat calea sau se grăbește. Ori dacă a trecut în fața mea sau doar a depășit pe toată lumea. Sau dacă își bate joc de mine sau pur și simplu așa se poartă el/ea. Realitatea este, adeseori impersonală pentru că nu suntem, niciunul dintre noi, atât de importanți încât să fie permanent vorba despre vreunul dintre noi.

Următoarea împrejurare este insuccesul. Mai precis atunci când generalizăm evenimentul și catastrofizăm urmările. Să mă explic… Atunci când cineva nu mă acceptă (pe mine sau munca mea) nu înseamnă că sunt de neaaceptat ci doar că omul din fața mea nu de acord cu mine sau cu munca mea. Atunci când se întâmplă și doar el. Adică evenimentul este singular și nu are vreo obligație să se multiplice la lumea întreagă. Și o părere negativă este doar una și nu implică faptul că nimeni nu va mai aprecia ce fac veci-pururi.

Să mergem mai departe, pentru că următoarea situație în care tindem să luăm lucrurile personal este atunci când (voit sau nu) primim o călcătură pe vreuna dintre bătăturile noastre existențiale. Adică atunci când cineva o nimerește peste o sensibilitate sau nesiguranță. Ideea este că, dacă eu am făcut pace cu propriile imperfecțiuni și sunt tolerant cu mine am mult mai multe șanse să nu iau personal vreun comentariu care nimerește peste vreun „defect”. Dacă răspunsul la comentariul celuilalt tinde să fie intens acesta este un semn că e nevoie să adresez problema și, fie să accept că nu-s perfect, fie să am un plan de acțiune pentru a redresa „defectul”. Am mult mai multe șanse să primesc păreri oneste și deschide dacă nu iau lucrurile personal ci constructiv.

Ultima împrejurare este aceea în care luăm de bun ce auzim și nu luăm în considerare contextul. Suntem diferiți. În plus, tindem să caracterizăm negativ diferențele de comportamente și de valori. Așa că înainte să decid valoarea de adevăr a unei afirmații despre mine, am mai întâi nevoie să mă uit la omul care o face și, mai ales, la care sunt diferențele dintre mine și el. Poate părea ironic dar deseori acest pas simplu e suficient să întoarcă o jignire într-un compliment. Să exemplific pe propria mea piele… Dacă vecina mea ce n-a deschis în viața ei vreo carte îmi spune că sunt inconștientă că dau bani pe cărți e asta o jignire ori doar e o descriere (cam nepoliticoasă, ce-i drept) a diferenței dintre noi?

Eu garantez că dacă aplicați principiile de mai sus, veți fi cu mult mai zen. Mai calmi, mai liniștiți și mult mai zâmbitori. Pentru că dacă nu e personal, atunci nu am de ce mă enerva. Și dacă nu mă enervez am mult mai multe șanse să fiu rațional și să zâmbesc.

(imagine: members.makeadentleadership.com)

Țipați? Bravo. Dar la ce vă folosește?

14/05/2015 by Miruna Stanculescu Leave a Comment

Un mare învățat și discipolii lui trec pe lângă un râu unde membrii unei familii numeroase țipau unii la alții. Învățatul își întreabă discipolii: „de ce țipă oamenii unii la alții atunci când se înfurie”. Discipolii se gândesc o vreme, apoi unul dintre ei spune: “pentru că, atunci când ne pierdem calmul, țipăm”. “Dar de ce e nevoie să țipăm atunci când persoana este chiar lângă noi? Până la urmă îi poți spune ce vrei să spui cu amabilitate și o să te audă”. Discipolii se tot gândesc dar nu găsesc nimic de spus. Învățatul continuă… “Când doi oameni se supără unul pe celălalt, inimile lor se îndepărtează una de cealaltă. Din ce ești mai supărat, de asta ai nevoie să țipi mai tare pentru a putea să compensezi distanța. Așa că, atunci când ne supărăm avem nevoie să fim atenți să nu mărim distanța dintre cele două inimi sau va veni o zi în care nu vom mai găsi drumul de întoarcere.” Deci, dacă țipați.. La ce vă folosește?

Mie mi se pare că povestea ne spune simbolic că nu țipăm la ceilalți ci țipăm pentru noi. Pentru că nu ne simțim ascultați, luați în seamă, luați în considerare. Frustrarea, iritarea sau furia apar atunci când lucrurile nu se întâmplă cum vrem noi. Mai precis când cineva (sau ceva) nu face ce vrem noi. Spun sau ceva, pentru că eu tind să cred că vă puteți aminti care e ultima dată când vi s-a blocat laptop-ul și ați pierdut tot ce ați muncit. Spuneți voi că nu se simțea de parcă laptop-ul avea ceva cu voi.

Ridicatul vocii și punctul culminant, țipatul, apar ca reacție la internalizarea faptului că nu voi primi ceea ce așteptam sau mi se cuvenea. Reacția standard presupune două procese cognitive iraționale și rigide: (1) că numai eu am dreptate și doar celălalt greșeste și (2) că el/ea sunt singura piedică în calea obținerii a ceea ce-mi doresc. În plus, învățăm din experiență că ridicatul vocii intimidează și că avem mai multe șanse să obținem ce vrem.

Acesta este motivația reală a țipatului la alții. Doar că se știe că nu e suficient să ai o motivație ca să îți și ajute la ceva ce faci. Și poate că aparent obțin pe loc ce îmi doream, dar cu ce preț?

Să începem cu țipatul la copii. Îi sperie. Și nu doar când țipătul li se adresează direct, ci și atunci când părinții țipă unul la altul. Iar dacă se sperie, înseamnă că nu mai sunt atenți la ce vorbim cu ei. Așadar, morala parentală care ne zgâlțăie la geamuri e inutilă, din punctul de vedere al mesajului. Dacă ajungem în situația în care copilul devine imun la țipete, e doar probabil pentru că le-a auzit destul de des până atunci. Adică a devenit imun. Și la țipat dar și la restul stimulilor care au vreo legătură cu ascultarea părintelui în chestiune. Va deveni din ce în ce mai greu de controlat și de determinat să facă ce se așteaptă de la el.

Nici în relaționarea cu adulții țipatul nu folosește cine știe ce. Răspundem la emoții cu emoții. Deci dacă țip la cineva am două mari variante – se sperie sau se înfurie. În niciuna din ele nu va fi disponibil pentru mesajul meu. O ceartă e doar un joc de ping-pong cu emoții. Soluțiile au nevoie de rațiune iar asta presupune că emoțiile sunt la un nivel ușor de gestionat. Țipatul răcorește sau calmează, dar cu ce preț? Cu prețul spaimei celuilalt? Sau al intimidării lui? Obțin ce vreau. Acum poate că da. Dar credeți că se termină aici? Sau cel care cedează plătește, după posibilități, și el un preț. Moneda se va numi nefericire, frustrare sau frică. Oricare i-ar fi numele, va fi reinvestită în relația cu mine. Eu cred că merită refomulat îndemnul: gândește-te de zece ori înainte să țipi o dată.

Tehnici de managementul furiei există. Asta de nu vă descurcați și singuri, vorba învătatului, să stați atât de-aproape de oameni încât să vă audă fără să țipați.

(imagine: www.scottishleftreview.org)

Deprinderile proaste – de ce se învață repede și se uită greu

06/05/2015 by Miruna Stanculescu Leave a Comment

În exprimarea populară avem vorba cu lupul care-și schimbă părul dar năravul ba sau cea cu un animal mai domestic respectiv calul bătrân și mersul în buiestru. Ambele ilustrează aceeași problemă. Dezvățul pare că funcționează greu. Și implicit și învățatul de lucruri noi și, respectiv, opuse celor vechi. Să fie oare o conspirație? De ce deprinderile proaste se învață repede și se uită greu?

Eu cred că mai degrabă este doar una dintre consecințele felului în care ne funcționează mintea (și respectiv creierul aferent ei). În primul rând, orice obicei începe cu o primă alegere. Continuă cu perseverența de a o repeta până devine automatism. A conștientiza procesul este calea către schimbare. Pentru că atunci când înțelegi că tu generezi deprinderile care nu-ți convin, vestea bună este că devine clar că poți genera altele care te avantajează.

Ar fi nedrept să nu aduc aici aminte că deprinderile (obiceiurile) în sine sunt un lucru bun. Automatismul permite minții să se concentreze pe ceea ce e nefamiliar și astfel ne ajută să răspundem bine neprevăzutului din viața noastră. Mai mult, probabil că majoritatea obiceiurilor proaste au început promițător.

Din punctul creierului de vedere, nu există obicei bun sau prost. Creierul nu face diferența între deprinderi bune și proaste ci doar între cele automatizate (învățate la perfecție) și cele pe care are nevoie să le învețe. Avem în cap un organ eficient. De vreme ce e eficient, nu vrea să facă efort suplimentar sau (doamne ferește) inutil.

Mai mult, obiceiurile vechi nu sunt „șterse” din baza de date, ci rămân acolo, laolaltă cu cele pe care, de curând, ne străduim să le implementăm. În timp, noul obicei va deveni din ce în ce mai cunoscut și mai accesat, iar cel vechi va fi pus la păstrare. Mie îmi place să compar procesul cu cel al drumului cunoscut către casă și a al scurtăturii prin porumb. Deși a doua are avantaje, e mult mai greu de mers pe ea. Și după prima încercare (învăluită de endorfinele curiozității), la primul semn de oboseală o să devină mai ușor să merg pe drumul cunoscut și liber.

Dacă ne mai gândim un pic, există încă o diferență între cele două tipuri de deprinderi. Atunci când facem pentru prima dată ceva, avem un obiectiv (sau un motiv). Pe măsură ce repet acțiunea și se instalează automatismul, obiectivul de pierde și rămâne doar deprinderea și beneficiul inițial. Să luăm de pildă mâncatul tot din farfurie. Probabil că motivul inițial a fost să-mi mulțumesc părinții. Apoi, pe negândite, devine automatism și pur și simplu nu pun furculița jos până nu văd modelul de pe fundul farfuriei. Practic dorința de a-mi mulțumi părinții se sterge din memorie. În urmă, rămâne doar un obicei și un sentiment inexplicabil de mulțumire al lucrului bine făcut.

Problema schimbării deprinderilor este, de fapt, descurajarea – ca răspuns la revenirea creierului la comoditate. Iar antidotul descurajării e încăpățânarea (sau perseverența, cum vreți voi să-i spuneți). Există obiceiuri mai dificil de dovedit. Dependențele sunt deprinderi pentru schimbarea cărora e nevoie de o abordare structurată – psihoterapia. Dar ce e important de reținut este că pilda cu „învățul are și dezvăț” e funcțională și dovedită practic. Se poate carevasăzică.

(imagine: inlifehealthcare.com)

De ce ne rănesc ceilalți?

23/04/2015 by Miruna Stanculescu Leave a Comment

Un lucru este absolut sigur. Nu poți trece prin viață necălcat pe bătături, fie ele sufletești sau existențiale. Dar oare de ce ne rănesc ceilalți? De ce, în ciuda faptului că toți ne ferim să fim răniți iar unii dintre noi ne ferim chiar și să-i rănim pe ceilalți, vom fi, inevitabil și predictibil, în situația de a răni și de a fi răniți? Să fie la mijloc vreo conspirație universală sau existențială? Sau vreo pedeapsă pentru comportamentul incalificabil care s-a lăsat cu alungarea din rai? Eu cred că ni se trage mai degrabă de la modul cum suntem proiectați. Haideți să vedem.

Suntem ego-centrați. Adică ne trăim propriile vieți, vedem viața prin proprii ochi și suntem atenți la propriile probleme. În plus, suntem în același timp la fel cu ceilalți și foarte diferiți (chiar unici). Cele două aspecte (ego-centrarea și unicitatea) determină mai multe tipuri de reacții care pot determina cu ușurință rănirea participanților la traficul vieții cotidiene. De pildă, nu vorbim întotdeauna în deplină cunoștință de cauză și nici nu ne gândim prea bine înainte să deschidem gura. Din cele două combinate se naște cu ușurință „populara” gafă. Deseori, oamenii care se plâng că fac gafe constant sunt mai degrabă atenți la propriile persoane și procese de gândire decât la ceea ce se întâmplă în jurul lor. O gafă este, de fapt, o idee sau afirmație care nimerește prost pentru că emitentul nu a fost vigilent.

Ne mai iese să ne rănim reciproc și pentru că nu ne putem citi gândurile. Contrar opiniei populare, nu ne pricepem deloc la asta. Așa că habar n-avem ce tip feedback așteaptă cealaltă persoană. Dacă avem noroc să formuleze corect și complet ce așteaptă de la noi e simplu, dar –sincer – de câte ori în viață avem bafta asta?

Alt motiv des întălnit este acela că sensibilitățile noastre nu sunt vizibile pentru ceilalți. Iar faptul că suntem educați să ne și străduim să le ascundem nu ajută. Iar dacă nu le știu, nici nu au cum să le menajeze, chiar dacă și-ar dori asta.

Nu în ultimul rând, folosim relațiile cu ceilați deseori ca țintă pentru deversarea emoțiilor percepute ca negative. Frustrarea sau furia se pretează bine la acest tip de transfer. Adică, altfel spus mă evervează șeful și mă cert cu nevasta sau sunt nervos cu copilul.

Dacă am stabilit că povestea cu lumea bună și plină de considerație și dragoste nu poate exista din motive de design, atunci putem să vedem ce e de făcut pentru a fi mai pregătit și pentru a putea schimba felul de relaționare cu situațiile cu potențial de rănire pentru mine.

Primul principiu este acela că „ce face sau spune un om spune ceva despre el, nu despre mine”. Ceea ce înseamnă că, de cele mai multe ori, ceea ce face sau spune omul nu e menit să mă rănească pe mine. Se întâmplă să mă rănească dar asta mai ales pentru că eu am o sensibilitate. Ceea ce ne duce către principiul următor, adică acela că „unde e problema se află și soluția”. De vreme ce pe mine mă nemulțumește sau rănește ceva, e responsabilitatea mea să fac lucrul cunoscut, să înțeleg cum anume ajunge la mine (care este sensibilitatea mea) și să o adresez.

Și de aceea ne rănesc ceilalți. Pentru că le permitem. Nu știu voi ce credeți dar, pentru mine, e mai logic să mă echipez pentru frigul de la Polul Nord decât să mi se pară drept să fi fost un mediu prietenos și să mă plâng constant de degerături.

(imagine: animalslook.com)

«Previous Page