Plictiseala o fi ea de toate zilele dar, de cele mai multe ori, știm doar cum se simte nu și care sunt mecanismele sau condițiile de care are nevoie pentru a se putea manifesta sau consecințele ei.
O să încep cu partea cunoscută, cea emoțională, cum se simte plictiseala, adică. Emoția cea mai comună este frustrarea. Pentru că plictiseala presupune existența unui anumit nivel de energie. Este de altfel și una dintre diferențele dintre plictiseală și relaxare. Plictiseala presupune că ai un anumit nivel de enegie dar nu identifici ce anume ai putea face cu ea. „Nu am ce face”, este una dintre verbalizările comune în cazul plictiselii. Relaxarea presupune și ea că nu ai ce face, dar, de vreme ce nici energie nu ai, nu-ți pasă. Din acest motiv, relaxarea se lasă cu odihnă iar plictiseala cu frustrare, chiar furie uneori și doar ocazional letargie (de regulă atunci când mă simt obligat să stau undeva unde mă plictisesc). O altă diferență, este sursa. Dacă la relaxare, sursa sunt eu (am nevoie de odihnă), la plictiseală vinovatul aparent este mediul. „Nu găsesc nimic de făcut” sau „nu mă interesează nimic din ce se petrece”. Adevărul este pe undeva pe la mijloc. În sensul că „vinovatul” este în ograda proprie, plictiseala fiind generată de un deficit de atenție. Mediul poate contribui și el la plictiseală, dar indirect. Ideea este că, dacă ne aflăm într-un mediu încărcat de stimuli egali în intensitate, atenția va avea o problemă de focus. De exemplu, dacă ascultăm un vorbitor pe un fond sonor egal în intensitate, nu ne vom putea ține atenția trează asupra vorbitorului și nici nu vom realiza că fondul sonor ne împiedică să fim atenți. Concluzia va fi, cel mai probabil, că ceea ce spunea omul era neinteresant, deci plictisitor. Mai avem de adăugat că plicitiseala se poate manifesta cu somnolență (da, da, ce pățești și tu când simți că „îți cad ochii în gură” pe la vreo ședință) sau cu agitație (adică starea aia în care îți aștepți nevasta să se facă gata pentru petrecere).
Dincolo de mecanismele comune pentru noi toți, este la fel de clar că abilitatea de a ne plictisi sau nu diferă de la o persoană la alta. Unele voci susțin că diferența este legată de înclinația către căutarea noului, adică curiozitatea și creativitatea. De unde și concluzia: curiozitatea o fi omorât ea pisica dar omoară și plictiseala. Altele susțin că timpul rămas nealocat activităților strict necesare vieții ar fi și el un factor. Ceea ce explică expresia „nu am cu ce îmi omorâ timpul”. Fapt este că pare că avem și o dovadă care le îmbină pe ambele. Există comunități în Botswana și Namibia care trăiesc în zone unde atenția și curiozitatea sunt un factor de supraviețuire și în care oamenii sunt suficient de săraci încât să aibă ce face tot timpul. Nu e de mirare că vocabularul lor nu are un cuvânt care desemnează plictiseala. Concluzionând cu simțul umorului, dacă te plictisești, vestea bună e că ai timp, vestea proastă e că ești destul de bogat încât să nu ai ce să faci cu el.
Și acum să ne ducem către consecințe. Care, din păcate, trec dincolo de frustrarea lui „n-am ce face”. Și aici nu mă refer la plictiseala ocazională inerentă oricărei civilizații industrializate, ci la momentul la care devine un însoțitor constant al existenței de fiecare zi. Plictiseala se experimentează încă din copilărie. Dacă devine o obișnuință, poate semnala un deficit de atenție al copilului care nu se poate concentra suficient de mult timp asupra a ceva încât să ajungă să fie și interesat de activitatea respectivă. În adolescență și mai târziu, nivelul de experimentare al plictiselii este direct proporțional cu incidența la depresie și cu cea a comportamentelor nocive (agresivitate, abuz de alcool sau de substanță).
Așa încât, dacă gradul de plictiseală din viața ta este semnificativ, sunt de luat în considerare doi pași. Primul pas este să te întrebi de ce anume nu te interesează suficient ce se întâmplă în viața ta, profesională sau personală. Al doilea să îți asumi responsabilitatea schimbării. Ceea ce poate însemna fie a pune în practică răspunsurile aflate la primul pas, fie apelarea la ajutor dacă răspunsul obținut este doar „nu știu”. Pentru că realitatea obiectivă este că nu există existențe plictisitoare ci doar oameni plictisiți de existența lor.
(imagine: seekersportal.wordpress.com)
Leave a Reply