Idealul sau în căutarea zebrei cu pătrățele

idealul sau în căutarea zebrei cu pătrătele

O să am îndrăzneala să spun că ne petrecem mare parte din viață încercând să aducem în realitate diverse idealuri. Practic, ne ținem o mare parte din cap ocupată cu diverse imagini despre cum ar trebui să fie lucrurile. Viața în general, partenerul ideal, profesia perfectă. Mi se spune constant că sunt în stare să scot romantismul din orice situație. Poate că așa este, dar ceea ce cred eu că fac de fapt este, în general, ceea ce se numește „să aduci omul cu picioarele pe pământ.” Pentru că, după cum ne informează chiar definiția de DEX a conceptului, idealul este ceva „care atinge perfecțiunea, este desăvârșit ”, „care ține de domeniul ideilor, privitor la gândire, care există doar în mintea, închipuirea omului, spiritual, imaterial”.

Concluzia? Deseori, idealurile noastre nu dau doi bani pe realitate. Așa că ce mă oprește să mă pocnesc în capul existențial până la depresie dacă, să zicem, mama ideală din capul meu trebuie să petreacă mult timp alături de odraslă iar mama reală are de plătit facturi și, implicit, de mers la un job de la care scapă doar seara, cu energie suficientă doar pentru spălatul pe dinți? Sau ce mă oprește să rămân singură dacă vreau un partener ambițios în carieră, cu înalte preocupări pentru dezvoltarea lui personală dar care să fie permanent atent la mine și să mă considere prioritatea lui? Sau ce mă oprește să rămân singur dacă vreau o femeie de carieră care să fie preocupată de pilaf, sarmale și gulere de cămașă călcate perfect?

Multe dintre problemele pe care ajung să le discut în cabinet pleacă de la faptul că nu ne luăm idealurile la puricat. Nu le chestionăm și, implicit, nu le descoperim contradicțiile sau iraționalitățile. Sau măcar sursele de inspirație. Pentru că și asta e o problemă. Ați crede că idealurile voastre sunt… ale voastre. Ei bine, marea lor majoritate sunt de import. Mare parte le-ați primit, pe tăcute, odată cu certificatul de naștere sau odată cu absolvirea celor șapte ani de-acasă. Apoi ați adăugat și câteva desprinse din cerințele societății. Dacă aveți baftă, rămâneți cu unul sau două, la fel de iraționale, dar măcar ale voastre.

Departe de mine să spun că idealurile nu-și au rostul lor. Ne oferă un model general. Sunt o călăuză constantă către auto-actualizare. Doar că e util să avem în vedere constant faptul că sunt un model teoretic al lumii. Ceea ce face necesară o permanentă adaptare a lor în funcție de realitatea obiectivă care ne influențează sau ne înconjoară. De asta le spun clienților mei care ar putea crede că psihoterapeutul a găsit cheia succesului că eu nu sunt un om cu viață perfectă ci doar unul care a făcut pace cu viața lui și cu imperfecțiunile ei.

Vă tentează să aflați partea întunecată a terapeutului aici de față? Ei bine… (1) Îmi place să am ultimul cuvânt. (2) E extrem de tentant să afirm că am dreptate. (3) Am o slăbiciune pentru eficiență, așa că mă tentează să ofer soluții înainte să ascult omul. (4) Am o problemă cu exprimarea emoțiilor așa că tind să mă bazez pe rațional. (5) Sufăr de sindromul „eu pot” și am tendința să iau pe sus oamenii care suferă dar nu fac nimic pentru a schimba lucrururile. Parte din travaliul necesar pentru a deveni psihoterapeut a fost acela de a mă înțelege, de a-mi accepta punctele slabe și de a fi atentă la limitările mele.   Odată ce am făcut asta mi-am redefinit idealul despre propria persoană, în așa fel încât să fie ambițios dar realist și posibil de îndeplinit. Adică să mă asigur că zebra mea ideală are dungi și deci că există în realitate.

Când e ultima dată când ai făcut curat în cutia ta cu idealuri? Cu blândețe și cu hotărîrea de a adapta ceea ce nu se potrivește realității obiective?

(Imagine: www.zebrapen.com)

Frica – avem oare nevoie de sofware update?

frica avem oare nevoie de software updates

Ți-e frică de înălțimi sau de cădere în gol? Ori poate de spații deschise? Ești preocupat până la obsesie de posibilitatea de a fi grav bolnav? Sau de eventualitatea în care tu ai putea fi în pericol sau cei aproape ție ar putea păți ceva? Ai frică de apă, de șerpi, de insecte? Ei bine, nu ți se întâmplă doar ție. Și culmea este că, deși frica este înalt inconfortabilă, totul a început cu intenții bune. Strămoșii noștri simțeau la fel iar asta a făcut posibil ca noi să existăm azi.

Toate fricile de mai sus au în comun faptul că ne pot pune viața în pericol. Dar cum am ajuns la frică? Să ne imaginăm că tu ai fi proiectatul sistemelor de operare pentru hardware-ul(vezi creierul) prototipului ființei umane. Să mai presupunem că treaba ta ar fi să ai un produs finit care să poate supraviețui într-o lume preistorică și neprietenoasă. O lume în care cine mănâncă pe cine este regula de bază. Care crezi că ar fi dotarea principală pe care ai considera necesar să o incluzi? Frica. Ea ar avea rol adaptativ și de scăpare al pielii. Indivizii care ar fi urmat să moștenească pământular fi fost (printre altele) cei care aveau frică de înălțime (pentru că asta i-ar fi împiedicat să cadă de prea sus), cei care aveau frică de spațiile mici (pentru că asta i-ar fi scutit să se trezească înghesuiți de vreun șarpe sau vreun tigru), cei care s-ar fi temut de spațiile deschise (pentru că asta i-ar fi scutit să devină tentanți pentru vreun prădător) sau cei care s-ar fi speriat cel mai tare și, implicit, ar fi alergat cel mai repede. Și uite așa, software-ul proiectat de tine ar fi fost transmis din generație în generație. Ți se pare că bat cîmpii? Ei bine…

77% dintre mamele cu frică de apă declară că, la prima vedere a unei piscine, copiii lor au manifestat frică de apă. Defapt, din ce trăiești mai departe de maresau ocean, de asta ai mai mari șanse să îți fie frică de apă. Un alt studiu a corelat diverse frici din copilărie cu incidența accidentelor în decursul vieții. Nu e de mirare că s-a descoperit că frica de înălțimi din copilărie era invers proporțională cu accidentarea. Exemple sunt mai multe dar concluzia ar putea fi aceea că software-ul se transmite și că, pe alocuri, încă ne păzește pielea. Primim deci, de la naștere, un sofware care vine de-a gata cu niște frici ancestrale.

Păi și dacă sunt ancestrale, de ce naiba m-a apucat frica de zbor cu avionul la 30 de ani, și brusc – m-a întrebat unul dintre clienții mei. O întrebare interesantă, trebuie să recunoașteți. Explicația este că, după perioada din copilărie de manifestare a diverselor frici ancestrale (de întuneric, de monștri, de separare, etc.), software-ul se dezactivează și are nevoie de un anumit nivel de stres pentru a se reactiva. Aceasta pare să fie explicația faptului că tulburările anxioase apar, de regulă, începând cu stadiul tânărului adult.

Unde începe problema? Nu știu ce ai fi făcut tu în pielea dezvoltatorului de software dar chestia este că rasa umană a primit o versiune care se adaptează dar nu are incluse update-uri (deh, o fi fost preistorie și tăiere de fonduri în același timp). Partea adaptabilă ne face să adaugăm experiențele și, implicit, fricile personale la cele preistorice. De exemplu, de cele mai multe ori, e suficientă o singură indigestie spectaculoasă pentru a te lecui de mîncatul unui anumit aliment. Până aici pare că încă suntem în zona în care frica e un lucru bun, dar pentru că am primit versiunea fără update-uri, stimulii au rămas la fel de activi ca acum 50.000 de ani, doar că acum în spații deschise riști să te omoare doar poluarea sau expunerea la soare (pe care l-am “stricat” tot noi), alergatul rapid are ca beneficiu doar medalii, iar frica de stat în lift se lasă cu foarte mult mers pe scări. În plus, suntem expuși la bug-uri (pe numele lor academic erori cognitive). Unul dintre bug-uri este emiterea celui mai negru scenariu. Pilotul avionului deschide ușa de la cabină, deci e clar că ne prăbușim. Nu mai aud cu o ureche deci e clar că am cancer. Bug-ul împiedică generarea de scenarii alternative pozitive, lăsând cel mai negru scenariu ca alternativă prevalentă. Următorul exemplu ar putea ficatastrofizarea- adică “abilitatea” de a nu vedea decât potențiale dezastre. Mi-e teamă că o să fiu atât de penibil încât toată lumea o să se ridice și o să iasă din sală. Mi-e teamă că nu voi găsi niciodată un partener de viață. Lista e mai lungă, dar o să mă opresc aici.

Gîndește-te la fricile sau fobiile tale din perspectivă evoluționistă. La ce or fi fost ele utile acum 50.000 de ani? La ce mai sunt utile acum? De cele mai multe ori concluzia este că ai de-a face cu un răspuns corect, în epoca greșită. Altfel spus, că ai nevoie de un software update. Cum se poate face acest lucru? Te invit să stăm de vorbă și să găsim împreună update-urile de care are nevoie versiunea ta de software.

(imagine: osxdaily.com)

Aricii lui Schopenhauer sau dilema intimității

aricii lui shopenhauer

E clar că este nevoie de o minte luminată pentru a putea produce o metaforă simplă, intuitivă și grăitoare. De aia, vorba unui om “celebru” și în viață, nu putem toți asculta Schopenhauer. Care Schopenhauer obișnuia să spună că relațiile dintre oameni seamănă cu cele dintre arici. Care arici au, iarna, o dilemă. Au nevoie să se încălzească stând împreună, dar dacă se aproprie se înțeapă unul pe altul. Totuși, dacă se îndepărtează, îngheață. Așa că fiecare arici are nevoie să calculeze care este gradul de apropiere care oferă căldură suficientă și o durere suportabilă. Și ziceți voi că nu descrie, simplu și perfect, relațiile dintre oameni. Metafora a fost suficient de puternică încât să fie preluată de Freud, la propriu și la figurat, de vreme ce în 1909 declara că se duce în America pentru a vedea un arici sălbatic și a ține conferințe. Dincolo de istoricul metaforei și de măiestria lui Schopenhauer, dilema intimității ne dă de furcă zdravăn. Frica de a fi rănit se luptă constant cu nevoia acută de intimitate și, implicit, apropiere. Oamenii cei mai apropiați sunt cei care au potențialul de a te face să suferi. Dar oare singurătatea merită lipsa durerii?

Dilema dintre apropriere și posibilitatea suferinței ne face să intrăm intr-un soi de dualitate emoțională – ori de câte ori cineva ne atrage, ne și sperie. Atracția declașează activarea tuturor vulnerabilităților iar anxietatea pune la bătaie toate mecanismele de apărare. Atunci când câștigă dorința de apropiere, reușim să lăsăm vulnerabilitățile la vedere. Atunci când anxietatea e campionul, mecanismele de apărare vor fi cele vizibile. Așa putem ajunge în situația în care suntem distanți ori ironici tocmai cu cei care ne atrag cel mai mult sau în cea în care ne implicăm în relații cu persoane care ne resping )(fizic sau emoțional). La fel, de fiecare dată când ne îndepărtăm de persoanele pe care le iubim, e un semn că în dilema dintre intimitate și anxietate, câștigă cea din urmă.

Apropierea ne face susceptibili la rănire. Odată ce înveți să iubești pe cineva, nu există nicio garanție că nu va pleca din viața ta. Odată ce lași să se vadă cu adevărat cine ești, nu există nicio garanție că vei fi acceptat. În mod ironic, singurătatea poate părea mai sigură, mai ales dacă reușești să faci alegeri care să îți dea iluzia că ești totuși cu cineva.

Dar oare, merită să nu vezi oceanul pentru că există posibilitatea unui tsunami? Să nu vezi lumea de la etajul cel mai de sus pentru că există posibilitatea unui cutremur? Să nu iubești pentru că ai putea fi părăsit? Să nu lași să se vadă cine ești pentru că ai putea fi respins? O replică dintr-un film oarecare spunea că „dacă te uiți în urmă la ultimul an de viață și nu îți aduci aminte de ceea ce te-a făcut să râzi sau să plângi, înseamnă că ai pierdut un an”.

Intimitatea este un act de curaj. Implică autodezvăluire și acceptarea faptului că o persoană pe care nu o poți controla devine importantă pentru tine. Te forțează să inveștești în relație știind că poți pierde oricând. Te împinge să te arăți cu sufletul pe față, știind că asta te lasă fără apărare în fața respingerii. Intimitatea, adică a fi cu adevărat apropiat de cineva, merită asumarea riscului de a fi rănit.

(imagine: idiotsandwisdom.blogspot.ro)

Mă urăsc, cum am ajuns aici?

ma urăsc cum am ajuns aici

Pentru oricare dintre noi și măcar o dată în viață a fost valabilă expresia „nu-mi trebuie dușmani, mă descurc și singur”. Ne place sau nu, este o realitate faptul că o covârșitoare majoritate a limitelor pe care le avem sunt auto-impuse sau auto-determinate. Punctul de plecare este sentimentul de lipsă de valoare a propriei persoane. Umătorul pas este auto-critica. Finalul este afirmația “mă urăsc”.

De unde ni se trage? Culmea este că… de la un lucru bun. Adică de la faptul că suntem diferiți. Diferențele îndeamnă la comparații. Problema este că, pentru fiecare dintre noi există varianta în care diferit înseamnă special (interpretat pozitiv) sau defect (interpretat negativ). Bipolaritarea este explicată de faptul că vocea noastră interioară poate juca două roluri. Rolul de susținător (de membru în „fan club”) și rolul de critic. În rolul de susținător, vocea interioară este ghidată de auto-acceptare, de auto-înțelegere și de auto-motivare. În rolul de critic, aceeași voce interioară este ghidată de negare, de ură de sine, de paranoia și suspiciune. Dacă vocea mea interioară joacă doar rareori rolul de critic, atunci pot compensa cu ușurință pagubele produse. Dar dacă rolul principal este de critic, atunci vocea mea interioară devine un soi de furnizor de coaching către dezastru. Va fi acolo exact când trebuie pentru a descuraja orice demers – „Pe bune,uită-te la viața ta, o să fii tu în stare să faci asta?”. Sau pentru a minimaliza orice realizare – „Ai avut baftă, altminteri iar o dădeai în bară”. Sau pentru a te convinge că orice feed-back pozitiv e o minciună sfruntată și că, de fapt, ești doar un dilentant fraudulos în propria viață sau carieră, pe cale să fie demascat– „Tu chiar crezi că ăștia cred ce spun sau sunt doar amabili?”

Care sunt temele cele mai frecvente pe care le adoptă criticul? „Nu sunt demn să fiu iubit” e poate cea mai comună dintre ele. Ceea ce este logic pentru că suntem animale sociale și dragostea (cel puțin la prima vedere) garantează acceptarea. La dezvoltarea scenariului care să ne ajute să concluzionăm că suntem de neiubit se află mesajele pe care le primim din interacțiunea cu ceilalți și, mai ales felul în care le interpretăm. Cheia rezolvării nu este, așa cum tot auziți, să înveți să te iubești pe tine însuți ci să înțelegi cum ai ajuns să vezi în realitate doar mesaje de respingere. Pentru că, ce-i drept nu are cum să te iubească toată lumea, dar nici nu ai nevoie să te iubească decât cei care contează pentru tine. Iar cheia, se află de cele mai multe ori, în copilărie.

Următoarea temă pare să fie „nu sunt destul de bun”. Care are la bază perfecționismul. Urmat îndeaproape de procrastinarea care are rolul de a nu oferi dovezi contrarii. Până la urmă dacă nu duc nimic la bun sfârșit nu voi afla dacă sunt bun sau nu. De data asta, cheia rezolvării este definirea concretă și realistă a lui „destul de bun”, ceea ce are darul de a pune la îndemână contra-argumente în lupta impotriva criticului intern.

Și așa ajungem la umătoarea temă – „sunt un impostor” (sau complexul impostorului). Care ne bântuie pe oricare dintre noi și care este rezultatului combinației dintre dorința de a le ști pe toate și vulnerabilitatea de a ști că nu ai cum. În cazul ăsta rezolvarea o reprezintă, vorba lui Confucius, exersarea realității care ne dovedește că primul pas în obținerea înțelepciunii și cunoașterii este propoziția „nu știu”.

Ajungem la următoarea temă demnă de menționat adică „am mai mult decât merit”, care derivă din cele de mai înainte. Pentru că, de vreme ce sunt de neiubit, nu sunt destul de bun și sunt un impostor orice altceva mai mult decât un tratament cu smoală și pene este, nu-i așa, mai mult decât merit. Aici demersul presupune descoperirea tiparelor care m-au ajutat să construiesc o imagine negativă despre mine și regăsirea valorii de sine prin conștientizarea adevărului științific care spune că nu am cum să nu fi făcut nimic la viața mea, pentru că „nimic” nu există decât în imaginație.

Ultima temă este, celebra temere „o să o dau în bară”. Aici problema se iscă din definirea conceptului de succes, mai precis din echivalarea acestuia cu „fără de greșeală”. Cheia rezolvării este conștientizarea avantajelor „datului în bară”.

Ideea de final este că specia umană are parte de o provocare de la naștere. Aceea de a găsi o cale de ieșire din ciclicitatea dintre realitate și percepția noastră despre ea. Adică, practic, a învăța să le folosim pentru noi și nu împotriva noastră.

(imagine: mythologian.net)

Cum să stai călare pe dragon – Încăpățânarea și managementul ei

managementul încăpățânării

Sunt sigură că ați primit admonestări în copilărie legate de încăpățânare. De fapt, mai mult sau mai puțin, în copilărie tindea să fie categorisită ca încăpățânare orice încercare de a face invers decât se așteaptă de la tine pentru mai mult de 30 de secunde (aici, evident că aștept comentarii de la fiica mea). Știți deja că eu pun la mare preț contextul. În cazul de față contextul face, de multe ori diferența între încăpățânare și perseverență. Altfel spus, perseverența este o încăpățânare într-o direcție considerată ca fiind greșită.

De unde ni se trage încăpățînarea? În primul rând de la instinctul de apărare. Încăpățânarea previne ceea ce se numește „datul înapoi”, adică pare că ne împiedică să pierdem teren în relațiile cu ceilalți. Vine la pachet cu percepția că nu putem ceda și că este absolut necesar să ne apărăm punctul de vedere. În cazul acesta, concesia vine la pachet cu umilința de a nu fi putut să îți aperi punctul de vedere. În al doilea rând, e util să ne amintim că orice relație implică, până la urmă, un skadenberg între interesele mele (emoționale, relaționale sau de orice alt fel) și ale celuilalt. Aici, concesia înseamnă supunere sau slăbiciune. Încăpățânarea ne poate oferi iluzia deținerii puterii sau a controlului relației. În al treilea rând, deși nu ne place să auzim asta, ținem scoruri. Așa încât încăpățânarea poate deveni un instrument eficient prin care îmi frustrez (vezi plătesc polițe) adversarului relațional.

Totuși, de vreme ce ne uităm la cum să stăm călare pe dragon, haideți să vedem cum ne descurcăm cu încăpățânații, respectiv cu cei care perseverează în direcția opusă celei pe care ne-o dorim noi. Haideți să luăm în calcul câteva situații în care apare încăpățânarea.

Prima ar fi cea în care omul simte nevoia de a-și susține punctul de vedere, de a își afirma opinia. Popular, tendința de a face acest lucru se exprimă prin „Gică-contra”. De aici rezultă, că oamenii încăpățânați și mai ales cei care refuză să discute rațional motivul încăpățânării lor sunt, de regulă, cei care au probleme cu stima de sine. Pentru ei, e important să își afirme opinia și nu le pasă de consecințe. Dacă dați peste modelul acesta de încăpățânat, atunci aveți nevoie mai întâi să securizați relația, adică să asigurați omul că îl apreciați. Încercarea de a-i explica ce consecințe pot apărea e inutilă, de vreme ce nu asta e problema lui (sau ei).

O altă situație, ar fi teama de schimbare. Asta se regăsește la încăpățânații „tradiționaliști”. În cazul ăsta aveți nevoie să găsiți asemănările între situația „tradițională” (vezi curentă) și cea nouă. Aveți de gestionat și adresat temerile omului cu privire la schimbare și abia apoi puteți discuta despre avantajele schimbării.

Următorul generator de încăpățânare este ceea ce în vânzări se definește ca „motivul ascuns”. Mai direct, spus situația în care omul consideră că motivul lui nu poate fi comunicat, cel mai probabil pentru că îl crede de neaaceptat sau nepotrivit. Așa că, de vreme ce nu poate spune care e problema lui, va folosi încăpățânarea ca pe un fel de deghizare. Ce puteți face este să încercați să gândiți cu mintea lui și să vedeți dacă puteți repera sau intui motivul buclucaș.

O altă situație este generată de teama de a fi considerat prea adaptabil. Altfel spus aplicarea în practică a credinței că omul de valoare nu spune „da” din prima. Aici aveți nevoie de timp și de răbdare. Și de simt ludic pentru a intra în jocul omului, pretinzând cot la cot cu el că nu știți care e decizia finală.

Încăpățânații sunt și ei oameni. Cea mai bună dovadă e că și noi, cei perseverenți, am fost încăpățânați de multe ori.

(imagine :gwynteatro.wordpress.com)

Acceptarea inteligentă

acceptarea inteligentă

Eu cred că acceptarea inteligentă se află la mijlocul scalei dintre Balada Miorița și Revoltă pe Bounty. Vine cu înțelegerea faptului că, realist vorbind, nu există nici libertate absolută dar nici nu poți primi chiar tot ce ți se oferă. Până la urmă, dincolo de Zen sau alte forme de înțelepciune, acceptarea este o acțiune. Aceea de a accepta. Și ca orice acțiune are consecințe. Acceptarea inteligentă presupune a accepta atunci când avantajele sunt mai importante sau mai numeroase decât dezavantajele.

Când este acceptarea avantajoasă? Atunci când am obosit să lupt, de exemplu. Adică atunci când am nevoie să îmi trag sufletul pentru o vreme. Sau atunci când am nevoie de timp pentru a găsi soluții mai eficiente decât acceptarea. A accepta un eveniment nu este o acțiune irevocabilă întotdeauna. De pildă, pot avea nevoie să accept o vreme că partenerul a avut sau are o aventură până pot decide ce vreau să fac mai departe. Sau pot hotărâ să accept un job plătit mai prost sau care nu mă atrage neapărat până când voi găsi o altă oportunitate.

Acceptarea mai poate fi avantajoasă atunci când nu pot schimba realitatea și am nevoie de timp să înțeleg cum pot schimba relaționarea mea cu ea. O boală sau un accident soldat cu urmări serioase, ori moartea cuiva drag au nevoie de acțiunea de acceptare a realității. Acceptarea vine cu un pact de încetare a ostilităților dintre mine și realitate și, implicit, cu posibilitatea de a mobiliza resursele în favoarea resemnificării traumei. Găsiți aici o carte în care puteți citi despre povești de viață care ilustrează procesul resemnificării unei traume.

Acceptarea inteligentă se aplică și în cazuri mai puțin dramatice, din viața de zi cu zi. Și aici e important să conștientizez că eu fac niște alegeri și că ele vor veni și cu dezavantaje care necesită acceptare. Să luăm de pildă traficul bucureștean. Dacă vrei la București (poate pentru că salariile sunt mai mari, oportunitățile mai multe ori fetele mai târziu acasă), atunci ai de acceptat traficul. Și de găsit metode prin care să îți treacă timpul mai cu folos decât înjurând sau claxonând.

Auto-acceptarea inteligentă, ruda auto-aplicată a acceptării, vine cu înțelegerea faptului că suntem imperfecți dar perfectibili. Că putem gestiona schimbările mai bine dacă încetăm să ne luptăm cu ce nu ne convine și mobilizăm energia către obținerea a ceea ce ne dorim în schimb. Altfel spus, auto-acceptarea inteligentă vine la pachet cu axioma „pentru orice lucru care nu-ți convine, există opusul lui pe care ți-l dorești” .

Când este acceptarea distructivă, deci dezanvatajoasă? Atunci când încalcă semnificativ valorile mele și, în consecință îmi afectează autenticitatea. Acceptarea unui abuz (personal sau profesional) sau acceptarea unei relații disfucționale intră în această categorie. Dacă ajung aici este momentul potrivit să mă întreb, vorba zicalei, ce mă sperie mai tare – un sfârșit de groază sau o groază fără sfârșit? Ajungem în situațiile de acest tip atunci când acceptarea se grefează pe sentimentul de neputință și se transformă în resemnare.

Primul pas către integrarea acceptării inteligente în viața ta este obișnuința de a-ți chestiona nemulțumirile cu bunăvoință, asumarea responsabilității și deschidere către schimbare. Acest simplu fapt va transforma acceptarea din fatalitate în alegere conștientă. Nu va mai fi o înfrîngere ci o acțiune adaptativă care ține cont de obiectivele tale de viață.

(imagine: http://socialexpression.net)

Când să nu iei viața personal

cum să nu iei viața personal

Probabil că ați mai auzit îndemnul ăsta – n-o lua personal… Și, la fel de probabil, ori de câte ori l-ați auzit,  v-a enervat. Luăm multe lucruri personal, poate prea multe și prea des. Într-un fel se justifică că doar „e viața mea, cum să nu o iau personal” dar, la fel de adevărat este că luatul personal implică o investiție serioasă de timp, emoție și energie. Așa că mi-am zis să trecem în revistă momentele în care nu face să iei viața personal ci e mai înțelept să treci mai departe.

Carevasăzică, să începem… Luăm viața personal atunci când luăm realitatea în posesie. La propriu, adică folosind pronumele posesiv. „Mi-a tăiat calea”, „a trecut în fața mea”, „ își bate joc de mine” sunt numai câteva exemple. De câte ori îl folosim pentru a descrie realitatea e util să ne întrebăm dacă e vorba despre noi. Adică dacă, mie mi-a tăiat calea sau se grăbește. Ori dacă a trecut în fața mea sau doar a depășit pe toată lumea. Sau dacă își bate joc de mine sau pur și simplu așa se poartă el/ea. Realitatea este, adeseori impersonală pentru că nu suntem, niciunul dintre noi, atât de importanți încât să fie permanent vorba despre vreunul dintre noi.

Următoarea împrejurare este insuccesul. Mai precis atunci când generalizăm evenimentul și catastrofizăm urmările. Să mă explic… Atunci când cineva nu mă acceptă (pe mine sau munca mea) nu înseamnă că sunt de neaaceptat ci doar că omul din fața mea nu de acord cu mine sau cu munca mea. Atunci când se întâmplă și doar el. Adică evenimentul este singular și nu are vreo obligație să se multiplice la lumea întreagă. Și o părere negativă este doar una și nu implică faptul că nimeni nu va mai aprecia ce fac veci-pururi.

Să mergem mai departe, pentru că următoarea situație în care tindem să luăm lucrurile personal este atunci când (voit sau nu) primim o călcătură pe vreuna dintre bătăturile noastre existențiale. Adică atunci când cineva o nimerește peste o sensibilitate sau nesiguranță. Ideea este că, dacă eu am făcut pace cu propriile imperfecțiuni și sunt tolerant cu mine am mult mai multe șanse să nu iau personal vreun comentariu care nimerește peste vreun „defect”. Dacă răspunsul la comentariul celuilalt tinde să fie intens acesta este un semn că e nevoie să adresez problema și, fie să accept că nu-s perfect, fie să am un plan de acțiune pentru a redresa „defectul”. Am mult mai multe șanse să primesc păreri oneste și deschide dacă nu iau lucrurile personal ci constructiv.

Ultima împrejurare este aceea în care luăm de bun ce auzim și nu luăm în considerare contextul. Suntem diferiți. În plus, tindem să caracterizăm negativ diferențele de comportamente și de valori. Așa că înainte să decid valoarea de adevăr a unei afirmații despre mine, am mai întâi nevoie să mă uit la omul care o face și, mai ales, la care sunt diferențele dintre mine și el. Poate părea ironic dar deseori acest pas simplu e suficient să întoarcă o jignire într-un compliment. Să exemplific pe propria mea piele… Dacă vecina mea ce n-a deschis în viața ei vreo carte îmi spune că sunt inconștientă că dau bani pe cărți e asta o jignire ori doar e o descriere (cam nepoliticoasă, ce-i drept) a diferenței dintre noi?

Eu garantez că dacă aplicați principiile de mai sus, veți fi cu mult mai zen. Mai calmi, mai liniștiți și mult mai zâmbitori. Pentru că dacă nu e personal, atunci nu am de ce mă enerva. Și dacă nu mă enervez am mult mai multe șanse să fiu rațional și să zâmbesc.

(imagine: members.makeadentleadership.com)

Mania de a da sfaturi

sfatmania

Aș vrea să începem prin a defini sfatul ca fiind chestia aia pe care tuturor ne place s-o oferim și nimănui nu-i place s-o primească. Ne place să oferim sfaturi pentru că e cel mai simplu lucru de făcut și nu ne place să le primim pentru că, de cele mai multe ori, nu căutăm soluții ci întelegere.

De ce este cel mai ușor să dai sfaturi? O să îmi asum riscul să citez o replică nu prea academică dintr-un film controversat. Filmul se numește „Scandalul Larry Flint” iar replica este: „Opinions are like assholes, Your Honor, everybody has one”. Asta explică, cu simțul umorului, realitatea faptului că nu trebuie niciun efort să dai sfaturi dar că e nevoie de efort pentru a oferi înțelegere și empatie. Pe lângă asta, la fel de valabil este și faptul că, în general, știm care sunt soluțiile pentru viața noastră, personală. Ce nu știm întotdeauna este să avem încredere că vom găsi soluția potrivită și, câteodată, care sunt informațiile relevante pentru a lua decizia potrivită.

Carevasăzică, într-o lume plină de „furnizori de sfaturi” cum pot face eu diferența? Mai întâi am nevoie să învăț să respect omul din fața mea. Adică să cred că este suficient de pregătit să-și trăiască propria viață și că asta implică și că va cere ajutor dacă, și numai dacă, are nevoie. Ajutorul nesolicitat (iar sfatul este un „model” de ajutor) este des întâlnit. Se bazează pe conceptul care ne spune că „iadul e pavat cu bune intenții” combinat cu cel al „babei pe care o trec strada fără s-o întreb pe care parte locuiește”. Pentru că deși are la bază (probabil) intenții bune are mult mai multe șanse să nimerească prost decât s-o nimerească bine. De ce? Pentru că dacă cel din fața mea nu a ajuns singur la concluzia că are nevoie de ajutor, atunci îl pot jigni, îl pot incapacita (pentru că mesajul ajutorului este „acela că nu te descurci singur”). Primul pas în transformarea mea din oferitor de sfaturi în prieten adevărat este deci adoptarea regulii „ajutorul se oferă la solicitare”.

Al doilea pas este acela de a face diferența între un sfat și o informație. Sfatul presupune implicarea personală. „În locul tău aș face…”, „Dacă mă întrebi pe mine eu aș”, „sunt de părere că ar trebui să faci…”. Implicarea personală e în regulă dar ar fi util să se limiteze la a fi acolo pentru omul din fața ta. Pentru că, oricât de mult crezi că îl cunoști, tu nu ești el. Adică sunteți diferiți. Așa că experiența ta de viață nu e universală. „Eu am făcut așa” nu este o axiomă științifică ci doar o alegere făcută la un moment dat. Într-un context , de cele mai multe ori, irepetabil. Așa că dacă vreau să ofer cuiva perspectiva mea sau experiența mea de viață, atunci e cazul să înțeleg că e a mea și nu, în mod obligatoriu, și a lui sau ei. O informație este deci, fie un fapt verificat fie o perspectivă personală fără valoare de obligativitate. Un act prin care îi comunici omului doar perspectiva și nu îi trasezi o sarcină, nu-i spui ce are de făcut. În plus, e bine să fim conștienți de faptul că dacă dau un sfat sunt, teoretic, responsabil pentru rezultat. Cam ca și cum ar fi ok să dau o sapă cu împumut și să-mi asum responsabilitatea pentru răsadurile omului care a săpat cu ea.

Ultimul pas este să înțeleg că oamenii își știu soluțiile potrivite propriilor probleme. De multe ori avem nevoie să ne auzim vorbind despre alternative. Avem, de fapt, nevoie ca omul din fața noastră să tacă, să asculte și să fie prezent cu adevărat. Prezent emoțional. Empatic, adică. Doar că empatia și înțelegerea presupun efort. E mult mai simplu să dai sfaturi.

(imagine: mimiandeunice.com)

Arta de a sta degeaba

arta de a sta degeaba

Sunt sigură că în copilărie ați avut parte de cel puțin o porție de „castane” părintești servite cu ocazia statului degeaba. Atunci, la începuturile vieții, statul degeaba părea să fie o chestie la îndemână. Făcutul de ceva părea mai complicat și, lucru deloc de neglijat, părea și mult mai mult apreciat de oamenii adulți din viața voastră. Vremurile au trecut și azi, adulți fiind, sunt sigură că vă pricepeți al naibii de bine la făcutul de ceva. Problema e… Oare vă mai amintiți de arta de a sta degeaba?

Ei bine, din experiența mea de cabinet, arta statului degeaba s-a pierdut cu desăvârșire. Văd eu asta în spaima din ochii clienților mei care primesc tema „în week-end, te rog să stai degeaba două ore”. Cum adică să stau degeaba, mă întreabă? Adică ce să fac? Opusul lui ceva, adică nimic, zic eu. Adică cum nimic, să stau așa cu ochii pe pereți, întreabă Păi, cum stăteai degeaba când erai copil, insist eu eu de fiecare dată.

Și vă întreb… Cum se simțea statul degeaba copil fiind? De ce era nevoie de tot efortul și morala parentală pentru a ne extrage din starea aia? Doar pentru că atunci puteam sta, de tâmpiți, cu ochii pe pereți? Sau, nu cumva, pentru că ceea ce se vedea ca „stat degeaba” era de fapt o stare de atenție și conectare cu propria persoană? O stare în care nu conta decât relaxarea și bucuria de a trăi acel moment de visare sau de odihnă ori de experimentare deplină a unei senzații (fie ea și sub forma pământească a înghețatei preferate)?

Chestia este că „a nu face nimic” este un eveniment în sine. Implică coborârea de pe roata zilnică a existenței active. Momentul în care te oprești din dusul copiilor la școală, mersul la serviciu, participarea la ședințe, pregătitul mesei, spălatul pe dinți sau orice altceva. „A nu face nimic” este intervalul de timp scutit de orice „trebuie”, orice „ar fi bine să”, orice „se așteaptă de la mine să” sau orice altă ordine sau rutină a lucrurilor.

Termenul cel mai apropiat de starea pe care încerc să o definesc ar fi „La dolce far niente”, adică literal „a face dulcele nimic”. Momentul de liniște în care pare că timpul stă pe loc, gândurile vin și pleacă, fără un scop sau o finalitate, în care mă limitez la plăcerea senzațiilor și trăirilor mele și care se sfârșeste doar atunci când decid eu. „Nimicul dulce” e timpul dedicat mie exclusiv, departe de lumea dezlănțuită. Un moment de vid existențial în care toate sunt deopotrivă aproape și departe, în desfășurare și oprite, în care toate posibilitățile există simultan și echidistant față de propria mea persoană.

Nu știu ce inseamnă pentru voi a sta degeaba, „a face dulcele nimic”. Pentru mine poate fi orice, de la a mă bucura de un pahar de vin roșu și vechi la tristețea de a termina o carte bună sau la privitul în gol în compania unui apus (sau răsărit) de soare.

Deci, mai stăpâniți arta de a sta degeaba? Si dacă da, cînd ați gustat ultima dată din „dulcele nimic”?

(imagine: http://contemplareltodoylanada.blogspot.ro/)

Ce este autenticitatea și ce vrea ea de la noi

ce este autenticitatea si ce vrea ea de la noi

Trăim într-o lume din ce în ce mai liberală în concepții și în care avem din ce în ce mai multe opțiuni. De vreme ce concepțiile se relaxează asta implică, pe de altă parte, pierderea reperelor obligatorii. Acum ceva vreme era clar că aveai de trăit o viață adultă în care care norma de urmat era o facultate, o meserie, o căsătorie, copiii aferenți și-o pensie. Toate aveau chiar și o vârstă recomandată. Acum, singurul lucru rămas recomandat se referă la prețurile din supermaket. Am mai rămas doar cu repere generoase (vezi vagi) cu privire la ce e imoral, ce e ilegal sau ce îngrașă. În rest, poți deveni orice, oricând, oriunde. Până și mamă la 70 de ani. Când aveam repere, individualitatea era mai puțin folosită, fiind mai degrabă nevoită să se adapteze la norme. Acum că nu le mai avem, individualitatea e cea care contează și implicit întrebarea existențial-socială „cine sunt și ce naiba vreau eu de la viață”. Așa ajungem la termenul de autenticitate. Practic, autenticitatea este abilitatea de a trăi în fiecare zi conform răspunsului la întrebare.

Autenticitatea presupune așadar nu numai să fii conștient și responsabil de acțiunile tale dar și să te porți în conformitate și armonie cu dorințele, principiile, gândurile, valorile și nevoile tale. Lipsa de angajament față de propria persoană (comportamentul neautentic) rănește serios conceptul de sine și are ca rezultat probleme emoționale. Cu alte cuvinte, impostura față de propria persoană se lasă cu represalii serioase la nivel psihologic și moral, cu atât mai mult cu cât individualitatea a rămas cam singurul reper considerat a fi demn de luat în seamă.

Ați putea fi tentați să credeți că a fi autentic se reduce la a-ți exprima opinia cu privire la fotbal ori politică. Dar, din păcate sau din fericire, nu este așa. Dacă, de exemplu, jobul pe care îl am mă pune în situația să vând produse în care nu cred sau să concediez oameni „nevinovați” ori să comunic idei sau planuri de acțiune în care nu cred – toate acestea sunt abdicări de la autenticitate. Dacă mai citești și studiul care a concluzionat că una dintre modalitățile de adresare a lipsei de autenticitate o reprezintă impulsul de a te implica în activitățile caritabile iar apoi te uiți la profilul celor implicați, de regulă, în acest tip de activitate ajungi relativ repede la concluzia că locurile în care muncim nu sunt prea sunt cele care ne reprezintă.

Ce ne împiedică să ne afirmăm autenticitatea? Teama de represalii combinată cu teama de a ne răzgândi. Cum funcționează ele împreună? Să zicem că eu am ajuns la lucrez la o bancă pentru că părinții au insistat să mă trimită la Finanțe/Contabilitate. Duc două vieți acum. Cea de persoană în taior și cea de rockeriță, ce se tatuează doar în locuri ce pot fi ascunse cu ușurință de ținuta business. Urăsc mașina pe care o folosesc în timpul săptămânii, tânjind după motorul pe care mi-l doresc de fapt. Urăsc și mersul la bancă. Doar sper că voi putea cândva să-mi finanțez business-ul meu – un studio pentru tatuaje.  Nu am curaj să schimb ce fac. Ce-ar spune oare părinții mei? Să mergi la bancă e mult mai acceptabil social decât să faci tatuaje. Ce-aș face mai departe? Și cum să pierd ce am clădit până acum? Cum să mă răzgândesc? Și uite așa din lupta dintre afirmare și depresie câștigă… cine credeți?

Acesta e un caz extrem. Și nu, nu e imaginat. Ideea de reținut este aceea că orice abatere de la autenticitate se simte ca un compromis intern ce generează suferință. Nu zic că omul are de făcut doar ce îl reprezintă pe deplin dar cred că dacă înțelegi ce preț plătești în lipsa ei, atunci ai șansa să te asiguri că și merită.

(imagine: http://www.popmatters.com/post/131308-/)