O să am îndrăzneala să spun că ne petrecem mare parte din viață încercând să aducem în realitate diverse idealuri. Practic, ne ținem o mare parte din cap ocupată cu diverse imagini despre cum ar trebui să fie lucrurile. Viața în general, partenerul ideal, profesia perfectă. Mi se spune constant că sunt în stare să scot romantismul din orice situație. Poate că așa este, dar ceea ce cred eu că fac de fapt este, în general, ceea ce se numește „să aduci omul cu picioarele pe pământ.” Pentru că, după cum ne informează chiar definiția de DEX a conceptului, idealul este ceva „care atinge perfecțiunea, este desăvârșit ”, „care ține de domeniul ideilor, privitor la gândire, care există doar în mintea, închipuirea omului, spiritual, imaterial”.
Concluzia? Deseori, idealurile noastre nu dau doi bani pe realitate. Așa că ce mă oprește să mă pocnesc în capul existențial până la depresie dacă, să zicem, mama ideală din capul meu trebuie să petreacă mult timp alături de odraslă iar mama reală are de plătit facturi și, implicit, de mers la un job de la care scapă doar seara, cu energie suficientă doar pentru spălatul pe dinți? Sau ce mă oprește să rămân singură dacă vreau un partener ambițios în carieră, cu înalte preocupări pentru dezvoltarea lui personală dar care să fie permanent atent la mine și să mă considere prioritatea lui? Sau ce mă oprește să rămân singur dacă vreau o femeie de carieră care să fie preocupată de pilaf, sarmale și gulere de cămașă călcate perfect?
Multe dintre problemele pe care ajung să le discut în cabinet pleacă de la faptul că nu ne luăm idealurile la puricat. Nu le chestionăm și, implicit, nu le descoperim contradicțiile sau iraționalitățile. Sau măcar sursele de inspirație. Pentru că și asta e o problemă. Ați crede că idealurile voastre sunt… ale voastre. Ei bine, marea lor majoritate sunt de import. Mare parte le-ați primit, pe tăcute, odată cu certificatul de naștere sau odată cu absolvirea celor șapte ani de-acasă. Apoi ați adăugat și câteva desprinse din cerințele societății. Dacă aveți baftă, rămâneți cu unul sau două, la fel de iraționale, dar măcar ale voastre.
Departe de mine să spun că idealurile nu-și au rostul lor. Ne oferă un model general. Sunt o călăuză constantă către auto-actualizare. Doar că e util să avem în vedere constant faptul că sunt un model teoretic al lumii. Ceea ce face necesară o permanentă adaptare a lor în funcție de realitatea obiectivă care ne influențează sau ne înconjoară. De asta le spun clienților mei care ar putea crede că psihoterapeutul a găsit cheia succesului că eu nu sunt un om cu viață perfectă ci doar unul care a făcut pace cu viața lui și cu imperfecțiunile ei.
Vă tentează să aflați partea întunecată a terapeutului aici de față? Ei bine… (1) Îmi place să am ultimul cuvânt. (2) E extrem de tentant să afirm că am dreptate. (3) Am o slăbiciune pentru eficiență, așa că mă tentează să ofer soluții înainte să ascult omul. (4) Am o problemă cu exprimarea emoțiilor așa că tind să mă bazez pe rațional. (5) Sufăr de sindromul „eu pot” și am tendința să iau pe sus oamenii care suferă dar nu fac nimic pentru a schimba lucrururile. Parte din travaliul necesar pentru a deveni psihoterapeut a fost acela de a mă înțelege, de a-mi accepta punctele slabe și de a fi atentă la limitările mele. Odată ce am făcut asta mi-am redefinit idealul despre propria persoană, în așa fel încât să fie ambițios dar realist și posibil de îndeplinit. Adică să mă asigur că zebra mea ideală are dungi și deci că există în realitate.
Când e ultima dată când ai făcut curat în cutia ta cu idealuri? Cu blândețe și cu hotărîrea de a adapta ceea ce nu se potrivește realității obiective?
(Imagine: www.zebrapen.com)
