relații Archives - Miruna Stănculescu

Tiparele relaționale și tipul de atașament

24/03/2017 by Miruna Stanculescu Leave a Comment

Aud deseori întrebări de tipul “de ce aleg atât de prost în relații”, “de ce până la urmă, indiferent ce fac, sfârșesc cu aceleași probleme relaționale”. Poate că vă este cunoscut sentimentul acela că (deși nu știi cum ajungi să faci asta și te aparent te strădui să faci altfel) ajungi în același loc relațional, pe alt drum. Să fie oare o conspirație? Ei bine, mare parte din felul în care ne purtăm în relațiile noastre semnificative este determinat de tipul de atașament pe care îl deprindem în copilărie. Un anume domn Bowlby s-a ocupat de construirea unei întregi teorii a atașamentului. Cum se aplică atașamentul la relații?

Să începem cu explicarea pe scurt a conceptului de atașament. Mie mi-a plăcut o definiție găsită într-un articol al lui Allison Abrams. Ea compara atașamentul cu pilotul automat al unui avion. Atunci când funcționează corect, te poți lăsa în seama lui, relaxa și bucura de călătorie. Când ceva merge prost, atunci te poți baza doar pe reflexele tale de supraviețuire, devii anxios și hipervigilent și aștepți ca avionul să se facă țăndări în orice moment. Cum “producem” specificația pentru pilotul automat?

Un nou-născut știe instinctiv că are nevoie să plângă dacă are nevoie de ceva și poate doar spera că plânsul va fi suficient pentru a atrage atenția adultului care îl are în grijă. De modul în care adultul cu pricina reacționează și de gradul de satisfacere a nevoilor copilului depinde stilul de atașament achizionat. Pe baza acestuia se naște un tipar relațional compus din două elemente – (1) felul în care adultul semnificativ pentru copil răspunde setează tipul de răspuns pe care copilul devenit adult se va aștepta să îl primească de la oamenii din relațiile semnificative și determină modul de reacție în situații percepute ca stesante sau amenințătoare și (2) modul în care copilul contorizează experiențele în care nevoile lui sunt îndeplinite (cu bilanț pozitiv sau negativ) care are ca finalitate concluzia adultului despre valoarea lui personală într-o relație (sau lipsa acesteia).

Pentru simplificare, dacă revenim la metafora cu pilotul automat și ieși la drum prin lume cu unul care se așteaptă să fie permanent pocnit de copilot și crede că nu bun de nimic, e ușor de înțeles de ce sfârșești prin a-ți pilota avioanele relaționale în regim de avarie și cu vesta de supraviețuire pe tine.

Pilotul automat de calitate este echivalentul atașamentului securizant. Adică cel al adultului care are încredere în semenii lui relaționali și știe care este valoarea lui adăugată într-o relație. Găsiți aici mai multe detalii. Din păcate, părinții fiiind și ei oameni și (pe cale de consecință) imperfecți, tipul ăsta de pilot se fabrică în serie mică, așa că să trecem mai departe la modelele cu probleme.

Atașamentul evitant apare atunci când copilul concluzionează că degeaba plânge pentru că nu-l aude nimeni. Cu fiecare cerere de ajutor care rămâne neadresată de către părinte, se sedimentează o filozofie de viață care are la bază credința că, de vreme ce nici măcar părinții mei nu au fost acolo pentru mine, ce naiba să mai aștept de la ceilalți? Mai bine mă pregătesc să mă bazez doar pe mine. Adultul de mai târziu se ferește de intimitate sau de apropiere pentru că asta ar însemna vulnerabilitate. Își dorește o relație dar o evită (conștient sau nu) pentru că se teme că va fi respins sau că va ajunge să fie nevoit să se bazeze pe altcineva. Pentru că prețuiește independența de toate felurile, inclusiv pe cea emoțională, se va feri de investiții emotionale manifeste. Asta ajută la independență dar nu ajută la intimitate.. Va alege fie parteneri de relație la fel de independenți (vezi sterili) emoționali sau, chiar dacă alege unul care are ceva de oferit, se va purta steril emoțional ceea ce va duce la îndepărtarea partenerului de relație. Așa se închide cercul credinței conform căreia nu te poți baza pe nimeni.

Atașamentul de tip anxios se construiește în compania unui părinte incoerent comportamental, absent (fizic sau emoțional), critic sau abuziv. Adultul de mai târziu este paralizat de teama de a fi respins și, respectiv, abandonat. Credința din spate este aceea că “orice aș face, nu sunt destul de bun și mai devreme sau mai târziu voi fi părăsit”. Odată ajuns într-o relație care contează va deveni (în mod automat) hipervigilent, încercând să prindă din timp orice semn (real sau imaginar) al unui potenția dezastru relațional. În încercarea de a se calma va avea nevoie de reasigurare constantă din partea partenerului. Care partener va reasigura după posibilități o vreme dar apoi va obosi și va avea nevoie de distanță. Ceea ce, din nou, va inchide cercul.

Bine, o să spuneți (dacă v-ați recunoscut prin descrieri), dar nu reacționez tot timpul la fel. Așa este. Pentru că tipul de atașament și comportamentele asociate cu el nu sunt vizibile tot timpul ci doar atunci când intervin stresori relaționali. Se poate schimba tipul de atașament? Nu. Dar vestea bună e că se pot conștientiza, atât tipul cât și comportamentele asociate cu acesta. Iar comportamentele se pot schimba, odată cu conștientizarea dezavantajelor care vin la pachet. Concluzia? Nu putem schimba tipul de atașament dar îl putem lăsa fără consecințe relaționale dramatice.

(imagine http://relationshipcounsellorsbrisbane.com)

La ofertă – greșeala și regretul

31/01/2017 by Miruna Stanculescu Leave a Comment

Dacă există careva care nu să nu fi făcut (măcar o dată) vreun plan care s-a dovedit complet diferit de realitate ori care nu a făcut vreo investiție pe care să nu o fi regretat, să ridice mâna! În caz că există cineva, să vedem dacă are curajul să susțină și că nu a spus (pe la vreo furie) chestii pe care să le fi regretat mai târziu sau că nu s-a trezit implicat în prea multe chestii pentru că nu a spus un „NU” hotărât. Dacă și acum mai ridică cineva mâna, ei bine – nu recunoaște! Pentru că cine naiba nu a luat o decizie sau nu a reacționat la impuls și nu și-a dorit (mai apoi) să fi făcut altcumva?! Parte din condiția mizeră a ființei umane, așa-i? Și ca și cum asta nu era de ajuns, mai avem parte și de vocea aia interioară care nu te lasă să uiți că „ai fi putut face altfel (ce dracu’)” sau „puteai să caști ochii mai bine” sau puteai să fii mai puțin [here insert bou/vacă, tâmpit(ă), idiot (oată) sau oricare alt invectiv de folosință personală]”. Carevasăzică, la ofertă – greșeala și regretul, respectiv inevitabilul și inacceptabilul.

Să începem cu inevitabilul, adică cu greșeala. Oameni buni, nu avem cum să nu greșim. În primul rând, Suntem prizonierii prezentului și, din această cauză, limitați la o cantitate finită de informații. Ca atare, nu avem cum lua decizia perfectă, de vreme ce actul cu pricina se pune în practică la „punctul 0 acum” și generează consecințe la momentul „acum+1”. ORICE decizie va fi, prin definiție, cel mult destul de bună, asta însemnând în practică cum că va genera mai multe consecințe pozitive decât din cele negative. Nici nu avem nevoie de o decizie perfectă pentru că (ghici ce?!) avem capacitatea de a adresa consecințele și de a le repara.

Relația problematică dintre noi și greșeală începe în copilărie pentru că e mai eficient să cerți copilul decât să îți iei timp să înțelegi cum a gândit să să îl ajuți să „repare” consecințele. Plecăm apoi la școală unde sistemul pune pe primul plan rezultatul și nu felul în care ai gândit atunci când ai greșit. Nu-și bate nimeni capul cu adevărul cam filozofic dar logic care susține că nu ai cum face innovație fără greșeală, așa că nu ne dăm seama că neîncurajând greșeala le dăm copiilor noștri fix la gleznele creativității. În fine, găsiți aici o postare mai veche despre motivele pentru care e mai mult decât ok să o dai în bară.

Să trecem la inacceptabil, adică la regret. Care o fi el gardianul repetării greșelii și inițiatorul scuzelor dar numai atunci când e punctual, formulat cu înțelegerea limitărilor inerente unei decizii sau a unei reacții emoționale. Dacă însă se transformă într-o voce nemiloasă, dură (injurioasă, chiar) și lipsită de toleranță nu ajută cu nimic la repararea consecințelor ci, din contră, provoacă altele noi. De ce? Pentru că nu există decizie bună sau proastă. Ceea ce părea un plan bun la un moment dat, poate deveni o idee proastă ceva mai târziu. Așa că important este să faci ce poți mai bine cu informația disponibilă și să ai încredere că o să te descurci cu neprevăzutul. Iar pentru asta ai nevoie de curaj.

Și să încheiem cu combinația magnifică dintre cele două (inevitabil + inacceptabil) și, mai ales, cu repercursiunile poțiunii existențiale astfel create. Pentru curajul de la paragraful anterior avem nevoie de (auto)toleranță și (auto) încurajare. Dacă mă pocnesc cu hotărâre peste cap pentru fiecare greșeală n-am să obțin perfecțiune decizională ci ezitare în inițierea procesului de decizie. Unica posibilitate să fiu mulțumită cu rochia pe care o cumpăr din mall este să ies din mall după ce am cumpărat-o și să fac pace cu eventualitatea de a o vedea pe altcineva la petrecere. Dacă nu fac asta, atunci o să rămân în mall până la sfârșitul programului, cu prețul ratării petrecerii. Și dacă înlocuiți rochia cu o mașină, și mall-ul cu o reprezentanță, aveți și varianta masculină.

Abilitatea de a trece peste greșelile tale înțelegând că nu poți lua decizii fără cusur și având încredere că vei avea forța și simțul umorului necesare pentru a repara eventualele pagube este ceea ce te poate te poate transforma dintr-un cetățean care se gândește mult și ia decizii cu greu, într-unul care se gândește cât e necesar pentru a lua deciziile care îi permit să evolueze. Greșeala este precursorul succesului, rolul regretului fiind nu să descurajeze ci acela de a te opri punctual să nu folosești prea mult dintr-un lucru bun.

(imagine : www.searchquotes.com)

Diferența dintre credință și cunoaștere

16/01/2017 by Miruna Stanculescu Leave a Comment

Ați stat vreodată să vă gândiți care e diferența dintre credință și cunoaștere? Eu aș zice că le putem defini cam așa… Cunoașterea se bazează pe informație obiectivă, științifică, care poate fi verificată și replicată în contexte similare. Credințele reprezintă interpretări personale ale informațiilor sau generalizarea experienței personale la rang de lege universal valabilă. Așa se face că există o grămadă de credințe care se bat cap în cap cu informația obiectivă. De pildă, obiectiv și științific vorbind s-a demonstrat până acum că viața are parte de un start (nașterea) și de o ieșire din decor (moartea). In ciuda acestui fapt, o mare parte dintre noi credem în fantome, spirite, vampiri și alte prezențe de pe alte meleaguri a căror existență nu a putut fi demonstrată indiferent cât de mult s-a străduit Discovery. Le fel, deși știința nu a demonstrat că ar exista vreo diferență între pisicile negre și pisicile de altă culoare, o parte dintre noi le asociem pe primele cu dezastrele.

Dar să ieșim din sfera „fantastică” și să trecem la lucruri mai concrete, mai legate de viața de fiecare zi. Unde avem alte tipuri de credințe. De pildă, avem impresia că suntem atenți și că realitatea înregistrată de creierul nostru e cea obiectivă. Știința e de altă părere dar asta nu ne scutește să ne contrazicem până picăm lați, susținând că varianta personală a relatării e singura adevărată. Și când te gândești că justiția se bazează pe relatările martorilor oculari… Similar, avem impresia nu numai că înregistrarea din capul nostru e corectă dar și că se va păstra intactă. Și pentru ultima parte știința este de altă părere, respectiv aceea că ne „alterăm” amintirile.

Nu rezist tentației și trec pe listă și credința conform căreia oamenii adulți nu se schimbă, adevărul obiectiv fiind de părere că se schimbă cu succes, doar că dacă (și numai dacă) vor, adică dacă sunt motivați din interior să o facă. De unde ajungem la o altă credință, la fel de falsă, respectiv aceea care ne spune că noi putem determina schimbarea unei altei persoane. În mod distractiv, unii dintre noi ne și căsătorim plecând de la premisa aceasta.

Să menționăm și credința des întâlnită conform căreia de ceea ce nu ne convine în viața noastră e vinovat altcineva, știința încăpățânându-se să susțină că suntem (cel puțin) contributori la toate neplăcerile din viața proprie și că abordarea corectă ar începe cu identificarea contribuției cu pricina.

Așa ajungem la credințele despre motivație, credințe care ne fac să împărțim oamenii în „motivați” și „demotivați”, unde știința tinde să susțină că nu despre motivație sau despre lipsa ei ar fi vorba ci despre lipsa stimulilor care să antreneze voința (dorința) de a face lucruri. Cu alte cuvinte, unul care rămâne în pijama la ora la care tu deja muncești nu e neapărat demotivat ci ar putea la fel de bine să aibă un set diferit de priorități.

O să mai trec o ultimă credință pe listă, aceea legată de felul, chipurile obiectiv, în care ajungem la o părere despre oameni, vestea fiind aceea că n-avem nicio treabă cu obiectivitatea. De pildă, diferențele comportamentale și de valori sunt, în mod automat, caracterizate negativ. Dacă cineva e diferit de mine, voi fi tentat să echivalez asta cu „greșit”. Așa se face că, dacă stai să te gândești, o remarcă negativă venită din partea cuiva cu un set diferit de valori, este de cele mai multe ori o confirmare a valorilor tale și, implicit, un compliment.

Diferența dintre a credință și cunoaștere te poate ajuta să înțelegi nu numai când poți avea încredere în mintea ta și când nu, dar și cum poți să o exploatezi eficient.

Orice independent convins are dependentul lui

09/11/2016 by Miruna Stanculescu Leave a Comment

O să încep prin a afirma că modul actual de viață nu numai că a adus independența la rang de virtute dar i-a dat și valoare de supraviețuire. Ceea ce e ok într-o anumită măsură. Cum spuneam în ultimul articol, punem accent pe individualitate iar asta face musai ca independența să fie inclusă la pachet. Pentru că, dacă vreau să fiu independent, asta presupune orientare pe sine, pe obiectivele mele și pe o cantitate inevitabilă de ego-centrare care să facă posibilă negocierea amiabilă (sau nu) a intereselor mele autentice. Independența se bazează pe ego, pe autosuficiență și pe automotivare – Eu sunt ok cu mine, Eu mă pot descurca, Eu fac față, Eu știu ce vreau. Până aici, totul perfect. Problema se iscă însă din complexitatea umană. Pentru că așa independenți cum putem ajunge să fim, nu putem fi total independenți din punct de vedere emoțional. Avem nevoie de conectare și de atingere, avem nevoie de intimimitate și de apropiere, atât din punct de vedere fizic cât și emoțional. Dacă scap din copilărie cu schemă activă de abandon și respingere și cu tendința de a supra-compensa atunci independența devine valoarea mea distinctivă, convingerea din spatele schemei fiind aceea că orice ai face, până la urmă nu te poți baza decât pe tine, pentru că ceilalți te vor părăsi. Dependența relațională este la rândul ei la capătul celuilalt pol al aceleași axe. Știu că până la urmă orice aș face voi fi părăsit, așa că încerc să fac lucrurile cât mai dificile și mă ancorez de partenerul de relație, legându-l de gard cu vinovăția.

Așa se face că, de cele mai multe ori, orice independent convins are parte de dependentul lui (sau ei). De ce? Poate pentru că pentru orice om care e gata să ia totul se găsește unul gata să-i dea totul. Inclusiv responsabilitatea. Independentul este tentat să asigure toate ouăle din coșul existențial, așa că va prelua entuziast cât mai multe apecte ale relației. Dependentul introduce neajutorarea în sistem, aceptă incapacitarea și dă cât mai multe responsabilități. În mod distractiv, independentul se va simți compleșit de responsabilitate și foarte singur, iar depedentul neluat în seamă și nerespectat. Niciunul dintre ei nu va conștietiza că generează singur propriile probleme, de vreme ce unul se teme să dea responsabilitate, iar celălalt se teme să o preia. Nu vor băga de seamă că au aceeași problemă, manifestată diferit. Și nici că ambii au nevoie să se aducă la mijlocul axei. Asta ar presupune ca independentul să aibă curaj să-i fie frică să se bazeze emoțional pe alte persoane, iar dependentul să aibă curaj să-i fie frică de responsabilitatea propriei identități. Independentul are de învățat că beneficiile apropierii merită riscurile pierderii relației, iar cel de-al doilea că poate fi acceptat drept cine își dorește să fie.

Carevasăzică, dacă sunteți în situația în care trageți căruța existențială ca un independent convins, adică cu restul de cai urcați în ea, poate că e momentul să vă opriți și să vă întrebați cum ați ajuns în hățuri. Dacă, dimpotrivă, sunteți dintre caii din căruță aveți să vă întrebați cum v-ați urcat în ea și, mai ales, de ce nu vă dați jos.

Respingerea – ce poți face să fie mai ușor

18/05/2016 by Miruna Stanculescu Leave a Comment

Spuneam săptămâna trecută că revin cu arma cea mai importantă pe care o avem în dotare atunci când vine vorba de gestionarea respingerii. Tot atunci spuneam că respingerea face parte din viață. Nu pentru că avem de plătit vreun păcat originar ci pentru că suntem diferiți și, mai ales, pentru că avem percepții diferite despre lucruri. La fel de adevărat este și că unii dintre noi ne descurcăm mai bine atunci când suntem respinși. Ne doare mai puțin și ne revenim mai repede. Cei care nu facem parte din categoria norocoasă resimțim din plin durerea și avem nevoie de timp de recuperare după orice semn cât de mic de neacceptare din partea semenilor. Cei care scapă mai ieftin din ciufuleala respingerii fac câteva chestii, în mod nativ. Asta nu înseamnă însă că, noi cei mai sensibili, nu putem învăța să le facem, prin câteva schimbări de perspectivă (pretențios numite resemnificare). Carevasăzică, dacă respingerea îți dă de furcă, ia în considerare perspectivele de mai jos:

Problema nu e că oamenii fac lucruri, problema e că ție îți pasă. E un fapt demonstrat că cei care cred că sunt acceptați nu sunt scutiți de respingere. Practic au parte de același procentaj de semeni care au ceva de comentat împotriva lor, doar că nu îi iau în seamă. Cu alte cuvinte, tind să se focuseze pe situațiile în care sunt acceptați și să le treacă cu vederea pe cele mai puțin favorabile. Ce au ei diferit este părerea despre propria persoană. Care, dacă are gradul potrivit de pozitivitate, funcționează ca un fel haină matlasată. Te face să simți mai puțin ghionturile inerente trăitului în societate. Așadar, în loc să te preocupe cine te respinge, poate că e momentul să te preocupe îmbunătățirea părerii despre propria persoană.

Ce face sau spune un om, spune ceva despre el și despre problemele lui nu despre tine. Ce faci , ce spui și ce simți tu despre ce spune el, spune ceva despre tine și despre problemele tale. E tot un fapt demonstrat că, în viața de toate zilele, suntem mai puțin inteligenți decât ne place să credem. Relevant pentru tema de aici este că funcționăm pe baza a tot felul de automatisme care au la bază „ingrediente” foarte personale – clișee, sensibilități, valori, principii, stări de spirit generale sau de moment. În plus, în mod automat, diferențele comportamentale și de valori sunt caracterizate negativ. Nu din rea voință, ci pentru că (inconștient, firește) funcționează principiul conform căruia îmi este mai aproape maieul decât cămașa. Altfel spus, dacă suntem semnificativ diferiți, e mult mai comod ca tu să fii „greșit”, nu eu. Așa se face că, dacă cineva te jignește, asta spune ceva despre educația, despre valorile și despre probleme lui emoționale și de comportament și nu spune nimic despre tine. Ce simți și ce faci tu ca răspuns, va spune ceva despre tine. La fel, dacă partenerul (sau partenera ta) te înșeală, asta spune ceva despre el (sau ea) și despre nesiguranțele sexuale sau emoționale ale lui (sau ei) și nimic despre valoarea sau aparența ta fizică. Ce simți, gândești și faci tu ca răspuns, abia acest lucru va spune ceva despre tine și sensibilitățile tale.

Sfârșitul lumii nu vine niciodată. E clar că respingerea e neplăcută și doare. Al naibii de tare câteodată. Dar ce ajută la gestionarea mai eficientă a durerii este credința că o să treacă. Și că cea mai bună pedeapsă pentru persoana care te-a respins este să lucrezi cu tine în așa fel încât să poți trece mai departe.

Când pierzi ceva câștigi ceva. Când câștigi ceva, pierzi ceva. Șmecheria e să înțelegi ce câștigi când pierzi și ce pierzi când câștigi. Ei na, o să spuneți… Ce naiba ai de câștigat din respingere. Ei bine, dezvoltare personală. E dovedit că potențialul nostru de dezvoltare se activează mai degrabă atunci când ne e greu. În toată experiența mea de psihoterapeut n-am văzut pe careva care să fi spus că a învățat mare lucru de la o nuntă. Chiar și morala mahmurelii vine a doua zi. În schimb, noi toți învățăm de pe la înmormântări. Durerea respingerii și dialogul asociat cu ea vorbește despre sensibilitățile tale, despre lucrurile care te nemulțumesc la propria persoană, despre nesiguranțe. E mult mai important să te focuzezi pe a înțelege ce buton a apăsat omul care te-a respins decât să îți pierzi timpul întrebându-te ce motive a avut să te respingă. Doar așa poți sfârși cu un „action list” care să te facă ceva mai imun data viitoare.

Nu poți schimba realitatea întodeauna, dar poți schimba povestea pe care ți-o spui despre ea. Nu în ultimul rând, ajungem la dialogul interior, ca factor diferențiator important atunci când vine vorba de gestionarea respingerii. Pentru că una este să îți spui ție „doare al dracului, dar o să treacă” și alta este să îți bântuie prin cap „sunt distrus(ă) și nu știu cum o să trăiesc mai departe” . Respingerea vine, by default, cu un dialog destul de dramatic. Lăsată de capul ei, tinde să ducă lucrurile către varianta în care valoarea mea se duce de râpă și șansele de reabilitare intră la apă. Și poate că pare greu de crezut, dar poți obține o diferență extrem de mare de stare doar prin corectarea dialogului interior către o variantă realistă (că doar nu are rost să îți spui că totul e pe roze) dar lipsită de dramatism și însoțită de speranță.

Eu pot să garantez că dacă aplicați schimbările de perspectivă de mai sus, veți fi mai bine echipați pentru a gestiona respingerea de orice fel. E ca atunci când plouă și vrei să ieși din casă. Nu poți închide norii de la robinet dar poți să-ți iei umbrela și galoșii (sau cizmele de cauciuc cu fițe, dacă vă preocupă moda).

(http://leares-man.deviantart.com/art/Walking-in-the-rain-289793296)

În căutarea jumătății – Diferența dintre depedență și interdependență

07/04/2016 by Miruna Stanculescu Leave a Comment

Sunt de acord că suntem proiectați să avem relații. Fapt că vrem relații de cuplu este una dintre consecințele acestui lucru (în combinație cu sexul, ce-i drept). Dar asta nu înseamnă că nu putem funcționa singuri, ci doar că ne simțim mai bine atunci când avem sentimentul că suntem conectați autentic cu alte persoane. Dacă nu înțelegem că se poate și de capul nostru, atunci pornim în căutarea „jumătății”. Aceasta este diferența fundamentală dintre dependență și interdependență.

Cred că cel mai bine pot explica diferența grafic, după cum urmează:

Avem mai sus ecuația unei relații mature și armonioase, formată din doi indivizi, diferiți și funcționali. În care ambii admit că da, au nevoie unul de celălalt pentru a le fi mai bine și că își doresc să formeze o pereche. Insist, o pereche, adică doi indivizi separați care aleg să stea împreună. În ciuda faptului că au alte alternative.

However (vorba francezului), poveștile romantice ne explică altă variantă:

Adică cea în care pornim la drum incompleți în căutarea unei jumătăți din noi. Dacă ajung să cred că unica mea soluție pentru a deveni un individ complet e să-mi găsesc ailaltă jumătate care umblă razna prin lume, atunci o să am tovarăș de drum disperarea. Căutarea însoțită de disperare e rețeta perfectă pentru găsirea unei relații disfuncționale. Nu numai că va tinde să idealizeze orice potențial partener (ascunzând cu dibăcie semnalele de alarmă) ci îmi va trimite constant mesajul că sunt neterminat, neîmplinit și incomplet.

Odată ajuns în relație, îmi voi investi partenerul cu responsabilitatea completitudinii mele, că doar e jumătatea mea, nu? Orice potențială amenințare de rupere a relației mă va rupe în două, readucându-mă la stadiul inițial de individ incomplet. Acesta este drumul către “nu pot trăi fără tine”, adică către dependența relatională.

Adevărul științific și pragmatic este că oricare dintre noi suntem imperfecți și incompleți. Doar că varianta romantică omite să ne spună că perfecțiunea nu există și că sentimentul de împlinire vine din interior. Ceea ce face imposibil să îl primești din afară. Așa se face că o relație armonioasă are nevoie de interdependență adică de conștientizarea faptului că ne putem ajuta unul pe celălalt (practic sau emoțional) și că asta face mersul prin viață mai plăcut și mai ușor. Dar în timp ce facem asta, rămânem responsabili pentru propriile persoane și trasee de viață, celălalt având rol de tovarăș de viață benevol. Relațiile funcționale sunt flexibile. Azi am eu nevoie de ajutor, mâine partenerul meu de viață. Dar, cel mai adesea, suntem în relație pentru că ne bucurăm unul de celălalt și pentru că, dincolo de conflictele inerente (generate de faptul că suntem diferiți și distincți) ne simțim bine împreună.

Deci, dacă ești în căutarea jumătății, rezolvarea nu este undeva prin lumea largă ci în interiorul tău. Acolo poți găsi echilibrul de care ai nevoie pentru a te putea proiecta ca egal într-o relație de cuplu.

(imagine: wearemadisoncounty.org)

Cum să spui ce nu-ți convine

22/12/2015 by Miruna Stanculescu Leave a Comment

Putem spune că oamenii se împart în două categorii – conflictual-pozitivi, adică cei care cred că să ai conflicte e un lucru pozitiv și conflictual-negativi, adică cei care cred că este un lucru negativ. În prima categorie intră cei care încurajează conflictul și nu au o problemă să-i facă față și transformă potențialul conflictual într-un rezultat pozitiv pentru dezvoltarea personală sau de viață. Sunt cei care pornesc la „luptă” constructiv și care sunt orientați către găsirea de soluții acceptabile pentru ambele părți dar care știu, în egală măsură, să își apere punctul de vedere. Cealaltă categorie, cei conflictual-negativi sunt cei care caută conflicte activ, le aplanează necondiționat sau le evită cu orice preț . Adică fie „o caută cu lumânarea” fie „se feresc ca dracul de tămâie”. În consecință, tind să se implice într-un mod distructiv. Credința de bază va fi cea conform căreia unul pierde și celălalt câștigă iar asta va duce, deseori, fie la afectarea relației, fie la scăderea percepută a calității vieții. Tu știi cum să spui ce nu-ți convine? Știi din care categorie faci parte? Dacă vrei să afli, e simplu. Dacă ai prea multe conflicte (toată lumea se ceartă cu tine) sau dacă nu ai niciun conflict de multă vreme (toată lumea se înțelege cu tine) atunci sunt mari șanse să faci parte din categoria celor conflictual-negativi.

Acum îmi rămân de făcut trei lucruri. Primul să susțin punctul de vedere conform căruia conflictul poate fi un eveniment pozitiv, care poate aduce multe beneficii și, în consecință, nu avem de ce fugi de el. Al doilea să vă prezint care sunt, la nivel personal, consecințele unui comportament conflictual-negativ. Al treilea, să descriu cam ce e de făcut pentru a intra în categoria celor conflictual-pozitivi.

Sî începem cu utilitatea conflictului. Am mai spus asta, să te cerți cu stil e un lucru bun. Atât în viața de toate zilele cât și în cuplu. De ce? Păi, în primul rând, pentru că dacă nu ar exista conflictul nu aș avea cum să știu că am încălcat limitele sau valorile cuiva. Și nici dacă partenerul, prietenul sau colegul meu are sau nu alte priorități. Din perspectiva asta, conflictul devine dintr-un blestem o oportunitate. Oportunitatea de a afla că există o diferență și de a o negocia, în beneficiul ambelor părți. Cuplurile, organizațiile sau chiar societatea în ansamblul ei beneficiază de pe urma conflictului. În cuplu, lipsa conflictului este un predictor destul de precis al ruperii relației. La nivel personal, conflictul intern poate fi declanșator al dezvoltării personale și al autoactualizării. La nivel social, conflictele au schimbat lumea. Putem deja afirma că nu conflictele sunt problema ci comportamentele pe care alegem să le manifestăm în interacțiunile noastre conflictuale. Dacă facem diferența aceasta, atunci putem merge către următorul demers adică luatul în calcul al consecințelor derivate din comportamentele conflictual-negative.

Spuneam mai sus că ne uităm fie la căutarea activă, fie la aplanarea necondiționată sau la evitarea cu orice preț a conflictelor. Căutarea activă a conflictelor are la bază, cel mai adesea, credința că lumea este împotriva mea. Ceea ce mă va face să pornesc în lume în fiecare zi însoțit de anxietate și, implicit, de agresivitatea inerentă necesară supraviețuirii într-o lume potrivnică. Dacă asta este setarea mea, voi tinde să percep orice diferență de opinie ca pe un atac la propria persoană și voi reacționa ca atare. Consecința? O înșiruire fără de sfârșit de relații tensionate de toate felurile – de cuplu, de prietenie sau de serviciu, înșiruire care vine la pachet cu o investiție inutilă de energie în gestionarea vieții mele după modelul „atacă primul sau vei fi mâncat.”

Aplanarea necondiționată a conflictelor are la bază convingerea că orice conflict are un potențial distructiv din punct de vedere relațional. Cu alte cuvinte, trăiesc cu impresia că un conflict înseamnă sfârșitul lumii. Consecința? Căutarea anxioasă a oricărei urme de diferență de opinie și investirea energiei în înăbușirea din fașă a oricărui conflict, fie că în el sunt implicat eu sau alte persoane din vecinătatea mea. Altfel spus, viața cu drobul de sare al conflictului deasupra capului.

Ultimul comportament, cel de evitare al conflictului are deseori ca punct de plecare convingerea că oamenii nu te iubesc pentru cine ești, ci pentru cea ce faci pentru ei. Ca atare, apărarea unui punct de vedere personal sau manifestarea vreunui interes diferit de cel al interlocutorului va fi imediat pedepsită cu respingerea mea. Consecința? Pierderea autenticității pentru că dacă nu îmi impun punctul de vedere atunci când este necesar și sfârșesc prin a face doar ce se așteaptă de la mine, ajung să trăiesc viața celor din jurul meu . Trăitul vieții celorlalți este, de regulă, însoțit de extrem de multă frustrare și tristețe.

Și iată că am ajuns la ce am de făcut pentru a mă duce către categoria celor conflictual-pozitivi. Primul pas este reconsiderarea rolului conflictului în viața de toate zilele, conform celor spuse mai sus. Asta presupune că devine în regulă ca mie să nu-mi convină ceva și să vreau o schimbare și, în egală măsură, că e în regulă ca celorlalți să nu le convină ceva și să vrea o schimbare. În consecință, să admit că suntem diferiți și că putem avea valori și interese diferite. Ceea ce mă va ajuta să nu mai iau drept o ofensă personală următoarea încercare a cuiva de a-și impune punctul de vedere. Următorul pas este să iau în considerare ambele puncte de vedere. Asta prespune să știu exact ce vreau eu și de ce și, în plus, să mă gândesc de ce ar accepta celălalt ce vreau eu și cât aș fi dispus să negociez pentru a acomoda punctul lui de vedere. Apoi, am nevoie de un „barometru” intern al emoțiilor. Dacă sunt extrem de frustrat, speriat sau furios atunci nu are rost să pornesc discuția cu scopul de a rezolva constructiv conflictul. Dacă sunt înalt emoțional, nu voi fi rațional și tot ce voi obține va fi ventilarea emoțiilor adunate în relație și nu rezolvarea conflictului.

Dacă emoțiile ți-o permit, atunci ai nevoie să mergi mai departe conform următoarelor trei principii: (1) scopul tău este să găsești o soluție, nu să ai dreptate; (2) fiecare dintre noi are dreptul la o perspectivă asupra situației – respectă perspectiva celuilalt; nu e nevoie să fii de acord cu ea ci doar să o respecți; (3) poți să iubești omul în timp ce nu ești de acord cu el, dar important este să știe și el asta; (4) dacă discuția nu ajunge nicăieri, e ok să o lași baltă – până la urmă nu poți avea întodeauna ce-ți dorești, dar e important să înveți să cazi de acord că nu sunteți de acord.

Să spui ce nu-ți convine e un lucru important. Dacă nu faci deja acest lucru, ar fi poate util să inveștești timp și energie în a schimba situația.

(imagine: forbes.com)

Cine e șeful? Tu sau furia ta?

26/11/2015 by Miruna Stanculescu Leave a Comment

Așa cum am promis, astăzi discutăm despre cum ne putem stăpâni furia și cum o putem manifesta fără să arătăm ca Hulk. Spuneam în articolul de săptămâna trecută că furia este o emoție normală. Nici bună, nici rea. Firească. Totuși, dacă devine explozivă sau cronică, așa firească cum e ea, poate avea consecințe serioase pentru propria persoană și pentru relațiile mele sau pentru cariera personală.

Să începem prin a demonta câteva dintre miturile despre furie. “Nu e sănătos să îți reprimi furia. Furia trebuie exprimată”. Adevărul este că, deși e adevărat că reprimarea furiei nu ajută la sănătate, nici exprimarea ei fără rețineri și după cum îmi poate dicta impulsul de moment, nu e mai sănătoasă. Nici pentru mine, nici pentru relațiile mele. Mai mult, izbucnirile de furie nu fac decât să agraveze problema de fond. “Furia, agresivitatea și intimidarea te ajută să îți impui punctul de vedere”. Probabil că da, dar pe moment. Cu furie și agresivitate obții frică, nu respect și nici înțelegere. Așa că cel din fața ta poate concluziona că “a înnebunit marmota” și poate ceda din teamă sau din înțelepciune, dar rezultatul nu va fi de durată. “Furia e naturală și deci nu poate fi gestionată.” E adevărat că e naturală și firească. Doar că nu furia ne creează probleme ci comportamentele prin care o manifestăm. Iar pe acelea le pot controla. “Managementul furiei presupune să înveți să-ți reprimi furia”. Complet greșit. Managementul furiei nu presupune să nu te mai înfurii pentru că acest lucru e imposibil. Ci presupune să înțelegi cum te înfurii, să înveți metode adaptative de a-ți gestiona supărarea și de a o exprima constructiv și fără victime colaterale.

Le ce ajută manegmentul furiei? În primul rând, ajută la sănătate. Dacă a fi furios devine un mod de viață, atunci operezi constant la un nivel înalt de stres. Lucru care nu ajută nici imunitatea și nici tensiunea arterială. În al doilea rând, ajută la menținerea neuronilor în bună stare. Furia este înalt consumatoare de energie psihică. Poate că vă amintiți că atunci când vă înfuriați zdravăn totul se tranformă într-o nebuloasă în care singurul lucru pregnant e furia. Nu vă mai puteți concentra, nu mai puteți avea o viziune de ansamblu a situației. În al treilea rând, managementul furiei face bine la carieră. Pentru că odată ce furia e ținută sub control, poți opera cu lucruri precum critica constructivă, diferențe de opinie și negocierea creativă. În plus, poți avea o șansă să inspiri respect profesional și nu teroare profesională. Nu în ultimul rând, te ajută să îi transformi pe cei apropiați ție din victime colaterale în participanți benevoli la viața ta.

De ce ne înfuriem? La prima vedere ai crede că furia are legătură doar cu evenimentul sau persoana din fața ta. Totuși, de cele mai multe ori, și mai ales dacă gestionarea furiei devine o problemă, furia este doar emoția de suprafață iar problema de bază este alta. Sentimente precum cel de nesiguranță, de vinovăție, de rușine ori de vulnerabilitate pot fi, de fapt, motivele unei izbucniri necontrolate de furie. În plus, de multe ori exprimarea furiei este mai acceptabilă social decât manifestarea rușinii ori a fricii. Dacă, de exemplu, îți este aproape imposibili să accepți compromisuri sau dacă nu îți este la îndemână să exprimi alte emoții în afară de furie ori dacă iei personal orice opinie contradictorie, atunci probabil că furia este doar vârful icebergului. O copilărie dificilă sau o adolescență neînțeleasă de către părinți ori experiențe de viață dificile pot reprezenta partea nevăzută pe care se sprijină furia.

Dialogul interior, adică felul în care interpretez realitatea este și el un factor care poate favoriza accesele de furie. Iată câteva dintre tiparele congnitive comune și disfunționale care ajută la tranformarea în Hulk.

Generalizarea – “Mă întrerupi ÎNTOTDEAUNA”, “NIMENI nu mă ia în seamă”, “Nu ții cont de mine NICIODATĂ”, “TOATĂ LUMEA mă ia în bătaie de joc”. Generalizarea are natura de a da impresia unei conspirații universale împotriva mea și, ca atare, mă face să mă simt încolțit și potențează furia.
Folosirea obsesivă a lui “trebuie” . Celebrul și deseori utilizatul “trebuie” vine cu nu numai cu un grad de inflexibilitate dar și cu o aparentă validare generală a ceea ce este, de fapt, doar un principiu personal. Exprimarea de genul “Trebuie să ajungi la timp” îți permite, mai apoi, să te înfurii justificat, în ciuda faptului că nu există vreo lege imuabilă care să interzică cetățeanului cu probleme de time management să rateze momentul precis al sosirii.
Citirea gândurilor și concluziile unilaterale – adică presupunerea complet eronată că tu știi ce gândește sau simte celălalt și că ceea ce a făcut a fost intenționat menit să te rănească. Ideea este că suntem ego-centrați, adică atenți la propriile persoane. Așa că, în relațiile cu ceilalți suntem beneficiari secundari sau victime colaterale. Rareori se trezește cineva de dimineață special pentru a ne face nouă probleme.
Căutarea nodului în papură – derivă, de regulă, din imposibilitatea de a exprima care este, de fapt, problema mea. Dacă colegul meu a fost avansat în locul meu, nu pot protesta direct dar îi pot face zile fripte. Sau dacă am nevoie de atenție sau afecțiune și nu le primesc de la partenerul de viață e mai simplu să mă asigur că penalizez orice urmă de dezordine produsă de el decât să îmi exprim vulnerabilitatea sau dependența emoțională.
Blamarea generală– de vreme ce oricine altcineva în afară de mine este vinovat de ceea ce nu-mi convine, e clar că e nedrept ce se petrece și devine firesc să fiu furios. Singurul lucru de luat în calcul cu blamarea generală este că atunci când doar alții par să fie de vină, cel mai probabil mă fac că nu văd care este responsabilitatea mea.
Sindromul buricul pământului – adică interpretarea realității ca fiind despre mine. MIE îmi taie calea în trafic, de MINE își bate joc, țipă la MINE. Există și alternativa în care înțeleg că ceea ce face sau spune un alt om, spune ceva despre el nu despre mine. Așa că probabil nu-mi taie mie calea, ci se grăbește sau așa merge el cu mașina, nu de mine își bate joc, ci este needucat și își exprimă frustrarea neadcvat și nu țipă la mine ci ridică vocea pentru a se face ascultat ori pentru a intimida.

Procesul de tranziție de la stadiul în care furia mă gestionează pe mine la cel în care eu îmi gestionez furia presupune mai mulți pași. De la identificarea problemelor din spatele furiei mele, la câștigarea obișnuinței unui dialog interior care să faciliteze o intensitate gestionabilă a furiei și încheind cu exersarea unor modalități de exprimare a nemulțumirii prietenoase, constructive și, mai ales, în timp util. Spuneam mai sus că furia este înalt consumatoare de energie. Oare câte lucruri ai putea face cu energia pe care astăzi o investești în furie și în managementul consecințelor ei?

(imagine: sonypictures.com)

Furia – dacă tot de înfurii, fă-o cu stil…

19/11/2015 by Miruna Stanculescu Leave a Comment

Ok, toți ne înfuriem din când în când. Unii semeni de-ai noștri chiar se pricep să ne apese butoanele corecte. De la cel (sau cea) care îți taie calea în trafic, la funcționarul public ciufut, la colegul de serviciu care nu-și face treaba și până la soacra care e omniprezentă sau partenerul de cuplu care își aruncă ciorapii sub scaun. Sau orice altceva te face pe tine să vezi roșu în fața ochilor. Suntem diferiți. În comportamente, în valori, în principii. Asta se lasă, inevitabil, cu călcat pe nervi. Furia este o emoție. Nici bună, nici rea. Normală. În special atunci când ești tratat necorespunzător ori nedrept. Nu furia în sine ne crează probleme ci felul în care o exprimăm. Mie mi-a plăcut clasificarea lui Ronald Potter-Efron, pe care am adaptat-o pentru voi. Carevasăzică, tu cum te înfurii?

Să începem cu stilul „grenadă fără cui”. Dacă acesta este stilul tău, atunci e nevoie de ceva efort să te scoată cineva dintr-ale tale, dar când o face, se petrece brusc și merită tot efortul. „Mai lași încă o dată vasele nespălate, îmi fac bagajele.” Asta ar fi propoziția, dacă mai rămân vase de spălat și nu doar de măturat. Ai achiziționat acest stil probabil pentru că ai fost învățat că nemulțumirile se tolerează, nu se exprimă. Așa că taci, taci, TACI până când volumul frustrării ajunge la valoarea de avarie și aruncă cuiul de la grenadă. Pe vremea când explodează situația nu mai ai resurse să încerci să înțelegi ce se petrece așa că probabil că sfârșești prin a spune și face chestii de care mai apoi îți pare rău. Pentru tine, exprimarea furiei se va lăsa cu o senzație eliberatoare, pentru primitor doar cu sentimente rănite și cucuie relaționale. Ce ai putea face? În primul rând să înveți să vorbești la timp. Varianta „mă supără foarte tare ce faci” are șanse să fie mai eficientă decât „ ești un/ o*&^%$$*#”.

Stilul „responsabilul universal” adică cel în care te înfurii doar pe tine. Pentru că, indiferent ce fac ceilalți, tu nu ai știut cum să faci să fie bine. Un stil care se caracterizează prin abuzarea propriei persoane. „M-a pocnit, dar eu l-am provocat. Nu sunt în stare să fac față unei căsătorii. Nu sunt o nevastă destul de bună.” Dacă acesta este stilul tău predominant de furie, probabil că, undeva în decursul existenței, stima ta de sine a primit o lovitură zdravănă. Ocazie cu care ai concluzionat că e mult mai „safe” să fii furios pe propria persoană. Ce riști? Întoarcerea furiei predominant sau exclusiv către propria persoană nu va face decât să îți scadă și mai mult stima de sine și nu va fi în nici un fel un stimulent pentru cei de lângă tine să schimbe cât de puțin din comportamentele deranjante pentru tine. Ce poți face? În primul rând să conștientizezi că, de vreme ce nu ești atotputernic, nu poți fi nici atot-responsabil. Și apucă-te de lucru în direcția creșterii stimei de sine până la nivelul care îți va permite să calci, în mod responsabil, pe bătăturile celorlalți,

Stilul „zen fără frontiere”. Caracterizat prin repetarea sintagmei „sunt OK”, indiferent de ce se petrece în viața ta. Chiar dacă simți că îți pocnește capul și că pe dinlăuntrul tău curge sânge , nu lași să se vadă decât o față zâmbitoare și cool. Adică îngropi orice furie cât de adânc se poate. Cum poți ajunge să ți-l însușești? Un anumit tip de educație tinde să îți transmită că e civilizat și de bonton să rămâi calm, indiferent ce se petrece. Sau poate că ai crescut într-un mediu exploziv, cu părinți care se certau sau deveneau violenți și ai ajuns la concluzia că o față zâmbitoare poate calma conflictul. Ce pierzi: una dintre funcțiile furiei este să mobilizeze resurse eliberatoare de constrângeri. Și aici, pierzi posibilitatea de a trimite un impuls suficient de puternic pentru a determina schimbarea comportamentului celorlalți. De vreme ce ești ok, de ce ar face vreun efort să se schimbe? Furia rămasă ne-exprimată își găsește deseori o cale de manifestare în comportamentele auto-distructive sau adictive cum ar fi de exemplu dependența de cumpărături, mâncatul compulsiv sau anorexia. Ce poți face? Să înveți să spui ce anume te derajează. Până la urmă, cum își pot cere ceilalți scuze dacă nu faci vizibil faptul că ai fost deranjat?

Stilul „sarcastic” reflectat prin replici de genul „și ce dacă ai venit cu 40 de minute mai târziu, am avut timp să memorez toate prețurile din vitrina mall-ului” și caracterizat prin exprimarea pasiv-agresivă însoțită de umor. Cum se achiziționează? Cel mai adesea ca urmare a unei combinații dintre credința că nu e chiar în regulă să-ți exprimi nemulțumirea direct și cea că, dacă omul se supără, tu ești vinovat. Așa că alegi să le spui indirect ce te derajează, sub forma unei glume. Dacă se supără nu e problema ta, doar ai făcut o glumă, nu? Ce riști? Sarcasmul nu e umor ci agresiune, deci nu e amuzant ci rănește. De altminteri derivă din grecescul σαρκάζειν care înseamnă a rupe carne, scrâșni dinții, vorbi cu amărăciune. Ce ai de făcut? Să schimbi stilul de comunicare și să descoperi că îți poți exprima nemulțumirile într-un mod mult mai constructiv și prietenos.

Stilul „incognito” adică atitudinea pasiv-agresivă. Cea în care disociez acțiunea care m-a nemulțumit de răspunsul meu. Cum se achiziționează? Ca urmare a evitării confruntării directe. Dacă partenerul nu spală vasele, nu are rost să îl confrunți ci nu mai vorbești cu el sau uiți să îl trezești a doua zi, deși știi că are o întâlnire importantă. Ce riști? Să-ți petreci viața asigurându-te că ceilalți nu primesc ce-și doresc, în loc să te strădui să capeți ce te face pe tine mulțumit. Ce ai de făcut? În primul rând să înveți să comunici direct ce anume te nemulțumești și să ceri ajutor atunci când ai nevoie de el.

Stilul „furia ca mod de viața” adică momentul la care frustrarea și nemulțumirea se consolidează într-o stare continuă de furie și agresivititate. Cum ajungi aici? Punctul de plecare e un motiv major și ne-exprimat de nemulțumire. Poate că e vorba despre promovarea nejustificată a colegului, despre care simți că nu poți vorbi deschis dar care te face face să fii continuu fuios pe acesta și/sau pe ceilalți colegi și, de ce nu, chiar și mult mai puțin tolerant cu lucrurile care te derajează la partenerul tău. Ce riști? O etichetă din partea celor din jur sau rănirea celor care au parte de furia ta în mod nejustificat. Cum poți remedia situația? Făcând pace cu motivul real de nemulțumire.

Dacă acum m-am preocupat de stil, săptămâna viitoare vă propun o discuție despre metodele prin care poți trece de la stadiu în care te înfurii când vrea frustrarea ta la cel în care te înfurii când și dacă vrei tu. Adică vă pregătesc un articol despre managementul furiei.

(imagine: genius.com)

Ești cu cineva, dar mai ești tu?

03/09/2015 by Miruna Stanculescu Leave a Comment

Marea găselniță despre noi ca ființe umane, spunea Sartre, este aceea că suntem liberi să ne auto-inventăm, să definim cine vrem să fim mai degrabă decât să devenim orice ar putea dori ceilalți să fim. Dacă îi acceptăm ideea, atunci înseamnă că admitem că definim cine suntem prin ceea ce credem, spunem și facem și nu prin încercarea de a trăi exclusiv conform cu ceea ce ne-am imaginat că vom face. De aceea, atunci când afirmăm că nu mai știm cine suntem sau că ne-am pierdut pe noi înșine, ceea ce vrem să spunem de fapt este că nu ne regăsim în faptele, gândurile sau vorbele din ultima perioadă, că nu mai semănăm cu cine știam că suntem, că nu ne regăsim în viața pe care o trăim. Iar asta se întămplă, de regulă, atunci când facem mai degrabă ce se așteaptă de la noi și mai puțin sau deloc așa cum ne dorim sau ne reprezintă. Deci, ești cu cineva, dar mai ești tu?

Dacă admit că am libertatea de a mă defini, atunci sunt nevoit să admit că e responsabilitatea mea să apăr rezultatul. De ceilalți. Ideea este că da, există pericolul de a fi „dizolvat” într-o relație. Dar lucrul acesta nu se poate petrece decât fie dacă las partenerul de relație să preia controlul, fie îi permit să încerce să schimbe ceea ce mă definește cu ceea ce îl definește pe el. De partea cealalată, apărarea integrității de sine vine cu frica de a nu fi „pedepsit” prin neaaceptare sau abandon. Adică spectrul singurătății.

Curajul de a fi cine sunt înseamnă, în egală măsură, curajul de a păși într-o relație cu capul sus și de a păstra această poziție simbolică. Curajul de a conștietiza care îmi sunt nevoile și dorințele și a le proiecta corect și autentic în relație, fără a mă dezice de ele. Dar asta e teorie, chiar dacă pe jumătate filozofică. Pănă la urmă, cum ajungem practic de la „adevăratul eu” la „nu mai știu cine sunt?”

Relațiile abuzive (adică cele în care partenerul tinde să preia controlul) nu sunt, de cele mai multe ori, vizibile de la prima vedere. Pentru că la început suntem îndrăgostiți și avem, în mod natural, tendința de a prezenta o variantă de sine „îmbunătățită” și de a vedea una „idealizată” în obiectul dragostei noastre. Apoi, pentru că nemulțumirea are nevoie de argumentele reprezentate de „defectele” celuilalt și aparența încrederii și iubirii. Spun aparență, pentru că nu poți iubi un om pentru cine vrei tu să fie, ci doar pentru cine este el de fapt. Pe baza acetei aparențe, se insesează încet, în viața de zi cu zi un anumit tip de comportamente.

Dacă de exemplu, în numele dragostei sau interesului unic și nețărmurit, partenerul sau partenera ta începe să te izoleze de familie și prieteni sau să definească relațiile tale cu aceștia. Este un semn că cine ești tu așa cum te definești prin relațiile tale, e pe cale să suporte încercări de schimbare. Unul dintre primele simptome este acela că începi să simți nevoia să ascunzi când te vezi cu familia ori prietenii .

Un alt semn este dezaprobarea continuă. Dacă ești supus unui tir constant de critici și nemulțumiri, și începi să te temi să reacționezi spontan, acesta este un semn clar că cine ești tu așa cum te definești prin comportamente, vocabular sau reacții a început să fie supus asediului.

Următorul semn este comportamentul de siamez, adică dacă partenerul tău de relație nu acceptă să faci lucruri decât împreună cu el sau ea, ori în prezența lui sau a ei. În cazul acesta, cine ești tu așa cum te deosebești de partenetul tău se află sub tirul schimbării.

Ultimul semn este cel al geloziei nejustificate, adică atunci când partenerul sau partenera ta are izbucniri de furie nejustificate atunci când nu dai socoteală pentru orice moment petrecut departe de el sau de ea. În acest ultim caz, cine ești tu așa cum te definești prin gradele tale de libertate este în pericol.

Suntem mânați din spate de frica de singurătate, dar oare cel mai acut sentiment de singurătate nu se iscă din despărțirea supremă, despărțirea de propria identitate? Așa că poate că ești cu cineva, dar dacă nu mai ești tu, găsește curajul să te întrebi dacă merită prețul.

(imagine: relationshipmanagementinstitute.com)