La ofertă – greșeala și regretul

by Leave a Comment

greseala și regretul

Dacă există careva care nu să nu fi făcut (măcar o dată)  vreun plan care s-a dovedit complet diferit de realitate ori care nu a făcut vreo investiție pe care să nu o fi regretat, să ridice mâna! În caz că există cineva, să vedem dacă are curajul să susțină și că nu a spus (pe la vreo furie) chestii pe care să le fi regretat mai târziu sau că nu s-a trezit implicat în prea multe chestii pentru că nu a spus un „NU” hotărât. Dacă și acum mai ridică cineva mâna, ei bine – nu recunoaște! Pentru că cine naiba nu a luat o decizie sau nu a reacționat la impuls și nu și-a dorit (mai apoi) să fi făcut altcumva?! Parte din condiția mizeră a ființei umane, așa-i? Și ca și cum asta nu era de ajuns, mai avem parte și de vocea aia interioară care nu te lasă să uiți că „ai fi putut face altfel (ce dracu’)” sau „puteai să caști ochii mai bine” sau puteai să fii mai puțin [here insert bou/vacă, tâmpit(ă), idiot (oată) sau oricare alt invectiv de folosință personală]”. Carevasăzică, la ofertă – greșeala și regretul, respectiv inevitabilul și inacceptabilul.

Să începem cu inevitabilul, adică cu greșeala. Oameni buni, nu avem cum să nu greșim. În primul rând, Suntem prizonierii prezentului și, din această cauză, limitați la o cantitate finită de informații. Ca atare, nu avem cum lua decizia perfectă, de vreme ce actul cu pricina se pune în practică la „punctul 0 acum” și generează consecințe la momentul „acum+1”.  ORICE decizie va fi, prin definiție, cel mult destul de bună, asta însemnând în practică cum că va genera mai multe consecințe pozitive decât din cele negative. Nici nu avem nevoie de o decizie perfectă pentru că (ghici ce?!) avem capacitatea de a adresa consecințele și de a le repara.

Relația problematică dintre noi și greșeală începe în copilărie pentru că e mai eficient să cerți copilul decât să îți iei timp să înțelegi cum a gândit să să îl ajuți să „repare” consecințele. Plecăm apoi la școală unde sistemul pune pe primul plan rezultatul și nu felul în care ai gândit atunci când ai greșit. Nu-și bate nimeni capul cu adevărul cam filozofic dar logic care susține că nu ai cum face innovație fără greșeală, așa că nu ne dăm seama că neîncurajând greșeala le dăm copiilor noștri fix la gleznele creativității. În fine, găsiți aici o postare mai veche despre motivele pentru care e mai mult decât ok să o dai în bară.

Să trecem la inacceptabil, adică la regret.  Care o fi el gardianul repetării greșelii și inițiatorul scuzelor dar numai atunci când e punctual, formulat cu înțelegerea limitărilor inerente unei decizii sau a unei reacții emoționale. Dacă însă se transformă într-o voce nemiloasă, dură (injurioasă, chiar) și lipsită de toleranță nu ajută cu nimic la repararea consecințelor ci, din contră, provoacă altele noi.  De ce? Pentru că nu există decizie bună sau proastă. Ceea ce părea un plan bun la un moment dat, poate deveni o idee proastă ceva mai târziu. Așa că important este să faci ce poți mai bine cu informația disponibilă și să ai încredere că o să te descurci cu neprevăzutul. Iar pentru asta ai nevoie de curaj.

Și să încheiem cu combinația magnifică dintre cele două (inevitabil + inacceptabil) și, mai ales, cu repercursiunile poțiunii existențiale astfel create. Pentru  curajul de la paragraful anterior avem nevoie de (auto)toleranță și (auto) încurajare. Dacă mă pocnesc cu hotărâre peste cap pentru fiecare greșeală n-am să obțin perfecțiune decizională ci ezitare în inițierea procesului de decizie. Unica posibilitate să fiu mulțumită cu rochia pe care o cumpăr din mall este să ies din mall după ce am cumpărat-o și să fac pace cu eventualitatea de a o vedea pe altcineva la petrecere. Dacă nu fac asta, atunci o să rămân în mall până la sfârșitul programului, cu prețul ratării petrecerii.  Și dacă înlocuiți rochia cu o mașină, și mall-ul cu o reprezentanță, aveți și varianta masculină.

Abilitatea de a trece peste greșelile tale înțelegând că nu poți lua decizii fără cusur și având încredere că vei avea forța și simțul umorului necesare pentru a repara eventualele pagube este ceea ce te poate te poate transforma dintr-un cetățean care se gândește mult și ia decizii cu greu, într-unul care se gândește cât e necesar pentru a lua deciziile care îi permit să evolueze. Greșeala este precursorul succesului, rolul regretului fiind nu să descurajeze ci acela de a te opri punctual să nu folosești prea mult dintr-un lucru bun.

(imagine : www.searchquotes.com)

Atenția – Micul Dumnezeu la purtător

by Leave a Comment

atentia

Suntem bombardați în fiecare moment de un număr infinit de stimuli sau biți, cum vreți să spuneți. Unealta pe care o folosim pentru a face față bombardamentului informațional cu pricina este atenția. Mie îmi place s-o numesc Micul Dumnezeu la purtător. De ce? Pentru că așa cum originalul a creat lumea(conform poveștii biblice), la fel facem și noi. Adică ne creăm (și recreăm, dacă-i nevoie) lumea (vezi realitatea) individuală și paralelă cu alte realități (ale celorlalți de lângă noi).

Aici găsiți un test care vă ilustrează ce vreau să spun. Vă rog să vedeți despre ce este vorba înainte să mergeți mai departe. Nu de alta, dar așa e mult mai distractiv.

Ei bine? Cum a fost? V-a dat de gândit? Așadar, avem un film și o instrucțiune. Pe care o urmăm și, la sfârșit (odată cu schimbarea instrucțiunilor) avem dovada că lucrurile la care nu suntem atenți, nu există în lumea noastră. Și-acum imaginați-vă că în viața de zi cu zi funcționează fix la fel. Doar vocea e una diferită.  La început va fi cea a părinților noștri, apoi a noastră.  Instrucțiunile constau din îndemnuri, pilde și convingeri. Pe care începem să le achiziționăm încă de mici. Toate la un loc vor determina care sunt stimulii pe care îi luăm în considerare în construirea lumii noastre.  Ce nu se încadrează, va trece cu vederea la fel de simplu și pe negândite ca ceea ce s-a petrecut în film.

La asta ajută inventarierea convingerilor și a îndemnurilor personale. La conștietizarea principiilor pe care le folosesc în interacțiunea mea cu infinitul informațional. Ce încerc să spun este că trăim într-un univers virtual al tuturor posibilităților. Și că alegem. Nu contează dacă pe baza unor criterii conștiente sau inconștiente pentru că până la urmă, nu-i așa, curentul electric ne curentează și dacă nu știm că trece prin priză. Conștientizarea lor e primul pas. Abia apoi pot decide dacă vreau să schimb ceva în formularea lor.

Nu e ușor. De nu mă credeți încercați să decideți în poza din deschiderea articolului, care dintre câini și pisici sunt desenați complet. Dar, indiferent de cât de complicat o fi să ai un strop de obiectivitate, merită. Alegerile acestea se reflectă în tiparele noastre relaționale, adică în tipul de partener pe care ni-l alegem. Sau stau la baza profețiilor auto-împlinite. Ne selectează tipul de feedback primit din lumea înconjurătoare.  Și toate astea, pe tăcute, cu naturalețe și fără de explicații. La fel de simplu și de natural cum n-am văzut “ursul” din film. Că de aceea îmi place să spun că este Micul Dumnezeu la purtător. Pentru că atenția face posibil ca, îndată ce  ajungi adult, să îți faci lucrurile cu mâna ta, în timp ce pare că se ocupă altcineva – destinul, conspirația sau, de ce nu, chiar Dumnezeu, cel Mare și, sigur că da, atotputernic.

(imagine : www.ucl.ac.uk/vdu/oldvdu/research_williams.html)

Anatomia superstiției – De la pisica neagră la numărul 13

by Leave a Comment

anatomia superstitiei

Omenirea are o relație permanentă și de lungă durată cu  superstițiile. Unele mai puerile, altele mai “mature”, unele mai simple altele mai complicate. Într-un fel sau altul, oricare dintre noi am ajuns în situația în care am formulat superstiții. Azi mi-am propus o scurtă incursiune în anatomia superstiției – ce este, de ce apelăm la ea și ce rol are în viața noastră de toate zilele.

Să presupunem că ai de făcut o călătorie de afaceri. Marți, 13 ianuarie, cursa RO 1350, cu decolare la 13.50. Tu stai pe Strada Conspirației nr. 13, la apartamentul 50. Mai pleci? Dar dacă, atunci când ieși pe ușă, te întâlnești cu vecina care îți spune că tocmai se duce la o înmormântare. A murit o prietenă dragă, exact în anul în care ar fi împlinit 50 de ani… Mai pleci în călătorie? Și dacă pleci (sau nu pleci) și avionul are probleme la aterizare, o să mai pleci vreodată în viața ta cu vreo cursă care are cea mai vagă legătură cu 1350?

Ceea ce am făcut mai sus a fost să imaginez o serie de coincidențe. Dar ce este, de fapt, o coincidență? DEX-ul o descrie ca o potrivire (întâmplătoare) a unor lucruri, evenimente, fapte. Cheia este (întâmplătoare) și prin asta mă refer nu la cuvânt ci la plasarea lui în paranteze. Până și DEX-ul lăsând o cale de scăpare de la exactitatea definiției. Științific vorbind, DEX-ul o dă în bară, o co-incidență neputând fi altfel decât întâmplătoare. Tot științific vorbind, o coincidență este, de fapt,  formarea unei legături mentale între două elemente, cu elemente similare dar aleatoare.  Noi ne pricepem extrem de bine la a găsi legături. De altminteri, procesul uman de înțelegere este condiționat de capacitatea de a face legături (nu neapărat corecte) între lucruri. Avem nevoie de sens și suntem hotărâți să-l găsim. Odată ce găsim un sens și îl confirmăm intern, se formează ceea ce se numește o semnificație. Pe care o aloc evenimentului, lucrului sau persoanei. Nu mai am decât să ajung la concluzia că semnificația este și va fi replicabilă pentru a ajunge la o superstiție și, eventual la un ritual menit să o contracareze sau să o încurajeze.

Tot pe exemplul de mai sus, haideți să vedem cum funcționează. Marți 13, cursa RO 1350, decolare la 13.50. De aici pleacă toată problema. De ce? Simplu – mintea noastră funcționează pe bază de tipare, așa încât suntem proiectați să le găsim. Dacă sunt proiectat să găsesc tipare, voi fi implicit atent (conștient sau nu) la similitudini. Deci, mintea mea se prinde că avem un element comun – 1350. Odată ce văd tiparul, trec (automat) la confirmarea acestuia. Pentru că deja sunt atent la 1350, încep să selectez stimulii din aceeași clasă, în mod inconștient.  Așa că orice are 1350 în componență strigă pick me ca măgarul din Shrek.  Așa fac legătura între datele plecării și locul unde locuiesc. Și, inconștient, încep să mă întreb care este sensul tuturor coincidențelor. O fi bine? Dacă o fi semnul vreunei catastrofe? Dacă reușesc să mă conving suficient că există vreo legătură între informații, în mod automat voi încerca să confirm sau să infirm scenariul. Așa că povestea cu înmormântarea vine la fix. Mai ales că, nu-i așa, coroborează cu izul de dezastru conținut în numărul 13 și cu ghinionul lui aferent  și cu cele trei ceasuri rele din oricare marți care se respectă.  Are deci rolul de a face foarte tentantă renunțarea la călătorie. Ulterior, cireașa de pe tort e reprezentată de problemele avionului care au darul de a confirma că, în tot amalgamul de coincidențe, există un fir călăuzitor – salvarea mea de la pericol. Și iată superstiția în toată splendoarea ei  – ferește-te de 1350. Și uite așa, ajungi să te muți de la Conspirației 13, apartamentul 50, să nu mai bei cafeaua care costă 13 lei 50….. și altele.

Generalizând cele de mai sus, devine clar că mecanismul prin care se formează superstițiiile este de fapt unul de apărare în lupta contra necunoscutului. Superstițiile ne dau iluzia predicției și, respectiv, pe cea a controlului unui viitor necunoscut. Să nu știi ce naiba îți rezervă viitorul este înalt inconfortabil, așa că, de vreme ce superstiția pare să furnizeze o axiomă de genul “dacă – atunci”, reprezintă rețeta cea mai la îndemână.

Poate sunteți tentați să credeți că numai oamenii dezvoltă superstiții. Răspunsul este nu, pot chiar și porumbeii, doar că ale noastre sunt mai elaborate. Găsiți aici experimentul lui Skinner care a demonstrat că porumbeii pot fi condiționați să facă o legătură (falsă) între comportamentul lor și momentul la care sunt hrăniți.

Experimentul lui Skinner ne mai demonstrează ceva. Anume că o superstiție este o legătură. Ceea ce înseamnă că dacă se face, se poate și desface, prin ruperea cauzalității “dacă-atunci”. În exemplul de mai sus, asta ar presupune să mă urc în următoarea cursă 1350, de la 13.50, marți 13 și să constat că nu se va întâmpla nimic. Până la urmă, vă spun din proprie experiență că cea mai sigură cale să te prinzi că pisica neagră nu ghicește viitorul este să stai cu ea în casă. Eu stau cu una, de vreo 10 ani și nu se pricepe la nimic altceva decât s-ar pricepe o pisică de orice altă culoare. Nu de alta, dar am și una tărcată.

Superstițiile au și efecte pozitive. Studiile arată că oamenii care au credința că sunt “ajutați”, fie de un obiect (talisman) sau de o entitate tind să fie mai persistenți în eforturile lor, să se descurajeze mai greu și să aibă mai multă încredere că vor reuși. Științific vorbind, asta nu face decât să demonstreze că există posibilitatea ca orice tip de credință (fie ea spirituală sau de alt tip) să influențeze nu cursul lucrurilor ci doar nivelul de încredere în capacitatea mea de a atinge obiectivul dorit.

(imagine: theindependent.sg)

Ce bine că speranța moare ultima

by Leave a Comment

ce bine ca speranta moare ultima

Uite că a venit și rândul speranței. Și nu mă refer la sentimentul ăla de copil care speră că Moș Crăciun va ști singur ce să-i aducă deși n-a spus nimănui și nici nu i-a trimis scrisoare. Ci la speranță ca ultim ingredient al reușitei ciorbei existențiale a fiecăruia dintre noi.  Altfel spus, la ce ne folosește speranța, ce fac mai bine cei care o au și, dacă nu ne-am născut înclinați către ea, cum putem ajunge să dobândim obiceiul de a o experimenta atunci când ne ajută. Și nu în ultimul rând când să renunțăm la ea.

Pentru mine personal, totul a început cu Psihologia Speranței în care Snyder m-a ajutat să înțeleg ce anume fac mai bine decât restul lumii cei care au speranța de partea lor. Prima constatare a fost aceea că oamenii care speră au mai multă îndrăzneală în formularea ambițioasă a obiectivelor și de vreme ce speră că vor reuși,  tind să aibă mai multă perseverență (sau încăpățânare) în a le duce la bun sfârșit. Asta înseamnă că speranța este un catalizator al voinței sau (cum îmi place mie să spun) al mușchiului lui trebuie.  Mai mult, oamenii care pleacă la drum cu speranță tind să fie mai puțin anxioși și să fie inclinați către generarea de soluții alternative. De vreme ce cred că vor reuși, nu încetează să caute soluții și, implicit, să aibă mai multe șanse să le găsească.

Dintr-o altă carte, mi-a plăcut tare mult definiția speranței ca fiind „granița de aur unde euforia întâlnește frica, un sentiment în care transcendența se întâlnește cu rațiunea și unde prudența se întâlnește cu pasiunea”.  Tot de aici, am aflat și că viața e nedreaptă și că nu toți scorăm la fel de înalt când vine vorba de speranța noastră de fiecare zi. Și că cei care scorează bine la nivelul speranței au patru credințe de bază: (1) cred că viitorul va fi mai bun decât prezentul, (2)cred că au capacitatea de a face să se întâmple asta, (3) cred că sunt mai multe căi pentru a ajunge în același loc și (4) cred că niciuna dintre variante nu va fi lipsită de obstacole.

Carevasăzică deși suntem poate tentați să credem că e nevoie de dovadă pentru speranță, lucrurile par să fie taman invers. Adică avem nevoie de speranță pentru crea dovezi că putem. Iată un studiu care demonstrează că inteligența și determinarea nu suficiente pentru a obține rezultate bune. Un grad ridicat al speranței a determinat rezultate școlare mai bune.

Speranța este diferită de încrederea în sine și de optimism.  Încrederea în sine reflectă credința că ai abilitățile necesare într-un domeniu sau altul. Optimismul reflectă așteptarea ca, în general, lucrurile să meargă bine. Speranța le pune cumva la un loc pe ambele și ne ajută să găsim soluții și resurse pentru perservență.

Sigur că nu doar a spera e important ci și a ști când să renunți la speranță. Există situații în care e mai mult decât benefic să știi când să o pierzi. Relațiile disfuncționale sunt, poate, cel mai bun exemplu.  A-ți pierde speranța într-o relație înseamnă a îți da posibilitatea să admiți că te uiți la un eșec.  Să te lași să vezi că  nu există nicio speranță ca partenerul tău să ajungă acolo unde îți dorești tu, fie că este vorba de rezolvarea unei dependențe (alcool, droguri sau jocuri de noroc), de succes profesional sau responsabilitate financiară. Renunțarea la speranță este un proces dureros nu numai pentru că presupune să admiți că ai eșuat în ceea ce ți-ai propus, dar și pentru că este însoțită de o pleiadă de emoții și sentimente neplăcute – tristețe, neajutorare sau disperare.

Fie că este vorba de o relație, de carieră sau de orice altă direcție importantă în viața ta, a renunța la speranță poate deveni un gest de prudență pentru că asta îți poate da posibilitatea să îți refocusezi atenția într-o altă direcție, mai potrivită pentru tine. La fel de important este însă să ai puterea să relansezi speranța  pentru că asta îți va da posibilitatea să regăsești un nou drum.

(imagine: mynewnormals.com)

Sindromul “lumea periculoasă”

by Leave a Comment

sindromul lumea e periculoasa

Oamenii devin din ce în ce mai răi, trăim într-o lume din ce în ce mai periculoasă, e din ce în ce mai riscant să trăiești pe lumea asta… Nu știu dacă vă sună cunoscut afirmațiile de genul ăsta. Viziunea „paranoică” asupra lumii o numesc eu, mai în glumă mai în serios. Tipul de abordare a realității care ne face să credem că orice necunoscut e chitit să ne înșele sau să ne rănească, că violența este la ea acasă în lumea în care trăim sau că sfârșitul lumii este pe undeva prin apropiere.

În treacăt fie spus, sindromul lumea periculoasă (the mean world syndrome) chiar există ca termen.  Derivă din teoria cultivării a lui George Gebner. Teoria se bazează pe cercetări începute prin 1960 despre impactul televiziunii asupra cetățeanului consumator de TV, mai precis răspunsul la întrebarea „influențează sau nu televiziunea percepția  despre lume și viață a consumatorului?”. Concluzionează că suntem influențați de emisiunile pe care le urmărim și că măsura în care credem că ce vedem este adevărat este directă proporțională cu gradul de expunere.  Un grad mare de expunere determină persoana în chestiune să creadă că ceea ce vede la televizor reprezintă o descriere exactă a lumii în care trăiește (adică sindromul lumii periculoase).

Ironic, dacă ne apucăm să ne justificăm științific și măsurabil fricile cu privire la nesiguranța lumii în care trăim, numerele nu prea ne ajută. Găsiți aici un articol care o să vă dea cifre și statisitici care o să se bată cap în cap cu jurnalele de știri pe care le urmăriți.

Deci, dacă lumea e de fapt un loc sigur, de ce o percepem ca periculoasă? Ei bine, eu cred că, în primul rând,  ni se trage de la „blestemul” celor două emisfere.  Poți privi lumea rațional sau emoțional. Sau. Adică una sau alta. Atunci când suntem emoționali, nu putem fi raționali.

Mai apoi, pentru a experimenta o emoție, ai nevoie de o cogniție (de o poveste despre ceea ce vezi). De asta spun că frica se învață. Cu emoția în sine ne naștem, dar învățăm să ne construim un dialog interior care să o producă. De cele mai multe ori, în spatele unei persoane cu frică de lumea periculoasă, se află o istorie traumatică de familie care prin care a învățat că lumea este rea.  Bunici deportați sau trimiși în lagăr, morți violente sau dispariții, pierderi sau confiscări de averi. Mesajul „lumea e un loc periculos” se trasmite pe linie genealogică prin îndemne de genul „cu străinii nu știi niciodată”, prin închiderea ușii cu trei yale sau prin „nu aduce copii în casă dacă nu-i cunoaștem bine”.  La moștenire se adaugă apoi expunerea la informații cu caracter negativ despre lume. Informații de tipul ăsta sunt gârlă și în cele mai diferite medii, de la jocuri pe calculator la filme, știri sau reality shows.  Rațional privind lucrurile, o istorie personală chiar dacă dureroasă, nu poate fi baza pentru o concluzie finală despre lume și viață. Așa cum nici accidentele de mașină de la știri nu pot fi baza rațională pentru a decide dacă a călători cu mașina este riscant.   Și nici îndemnurile părințești, oricât de bine intenționate, nu pot fi baza documentată pentru felul în care aleg să relaționez cu lumea. Doar că în fața emoției, rațiunea nu are nicio șansă. Și dacă ai mei erau real îngrijorați o să echivalez autenticitatea emoției cu cea a informației. La fel voi proceda mai apoi cu ce primesc la știri. În ceea ce privește experiența personală, acolo chiar că nu prea am mari șanse să trec peste emoție.

Și mă gândesc că e mult mai ușor să ilustrez ce vreau să spun printr-o poveste. A altcuiva.  Găsiți aici povestea unui om obișnuit care alege la un moment dat să plece în lume.  Aproape lefter. Bazându-se pe alții pentru a ajunge de la A la B. A-ul nu mai știu exact care a fost, dar B=A, de vreme ce omul a făcut ocolul lumii. Ne spune că nu e o experiență pentru oricine, dar ne mai spune că ceea ce a câștigat la capătul călătoriei a fost încrederea în oameni și o viziune cu mult mai optimistă și mai luminoasă asupra lumii.  Din punctul de vedere al psihologului aici de față, ce a făcut a fost că și-a modificat cognițiile care se aflau la baza părerii despre lume. În loc de frică, astăzi simte multă încredere.

Concluzia? Nu știi dacă lumea în care trăiești e cu adevărat periculoasă. Știi doar ce simți față de ea.  Dacă ce simți e frică, e poate momentul să conștientizezi  care sunt afirmațiile ce-ți definesc raportul tău cu lumea.  Și dacă consideri că e cazul, să le schimbi.

(imagine: heidelblog.net)

Pilula anticoncepțională, doar o pilulă?

by Leave a Comment

pilula

 

Mie îmi place să spun că lucrurile mari se fac cu lucruri mici. Să luăm pilula, de exemplu. Da, da, pilula anticoncepțională. La prima vedere, singurele urmări ale pilulei sunt contracepția și, eventual, efectele ei secundare menționate în prospect. Dar, haideți să privim problema, vorba lui Petre Țuțea,  mai vulturește, cu perspectivă. Eu cred că tot pilula cu pricina ar fi putut contribui nu numai la schimbarea  psihologiei femeii ci și la cea a bărbatului. Și, implicit, ar fi putut influența dinamica relațiilor dintre ei.

Să mă explic… Pilula a permis femeii, pentru prima dată în istorie, să poată face sex fără urmări și, fără perspectiva cea mai tragică a sexului adică fără procreere nedorită. Mai mult, a permis acest lucru fără a mai fi nevoie de colaborarea partenerului sau chiar fără știința lui. O simplă pastilă a făcut posibil ca femeia să aibă parte doar de bucuria de a face sex, dar fără gestionarea post-neliniștii, vinovăției sau blamării stilului de viață. În plus, de vreme ce nu aveau să mai existe urmări care puteau avea nevoie de legalizarea relației, criteriile de selecție au devenit și ele mai palpabile și mai mult orientate pe „acum” (plăcere, planul fizic) și mai puțin pe viitor (abilitățile utile pentru o relație de lungă durată sau o familie). Pe scurt, a devenit posibil ca femeia să privească sexul mai… bărbătește. Din acest punct, devine logic că femeia a avut, tot din acest moment, accesul la hățurile propriei planificări de viața. Ea, și doar ea putea acum decide, iar maternitatea sau întemeierea unei familii se declanșau doar în momentul considerat de ea ca potrivit. Și tot pilula a făcut posibil ca orice femeie să poată experimenta sexual și, deci, să poată avea un termen de comparație și implicit și așteptări legate nu doar de caracterul sau de potența socială sau financiară a partenerulu,i ci din cele strict sexuale.

Să ne gândim puțin cum arăta viața femeii de acum 100 de ani și cum arată viața ei acum. De la programa scolară, axată la vremea aia pe gospodărie, la țelurile încurajate cultural, schimbarea e majoră. Femeile pot face acum cu viața și cariera lor orice doresc. Câștigă, în multe dintre cazuri, la fel precum bărbații sau chiar mai mult. Pot face sex cu cine și când vor, pentru că pănă și morala s-a adaptat pilulei. Bărbații au început să aibă grijă mai mult de cum arată – iar acest lucru se reflectă în creșterile din domeniile cosmeticelor bărbătești și a esteticii. Începe să nu mai fie o supriză ca tatăl copilului să fie cel care rămâne acasă cu cel mic.

Dacă privim relația de cuplu ca pe-o balanță, eu cred că mica pilulă a cam dat de furcă echilibrului. Nu numai pentru că l-a tulburat, dar a făcut să fie necesară rebalansarea comportamentelor. Independență, control, putere, nevoie de protecție, capacitate de decizie, criterii de selecție – toate acestea și nu numai,  s-au redistribuit. Iar asta tinde să redefinească relația în sine și rolul partenerilor în cuplu. Doar o pilulă? Sau mai mult de-atât?

(imagine: http://www.huffingtonpost.com/)

Rezoluții 2015: despre începuturi și promisiuni

by Leave a Comment

inceputuri si promisiuni

Altfel spus despre planurile de început de an…. Am găsit o listă a celor mai utilizate zece rezoluții de an nou în America. Sună cam așa: (1) să slăbesc, (2) să îmi organizez viața mai bine, (3) să cheltui mai puîin, să pun deoparte mai mult, (4) să mă bucur de viață, (5) să am un stil de viață sănătos și care să mă mențină în formă, (6) să învăț ceva nou și interesant, (7) să mă las de fumat, (8) să ajut o persoană să își îndeplinească visul, (9) să mă îndrăgostesc și (10) să petrec mai mult timp cu familia. În același loc am găsit și că doar 8% dintre cei care își propun ceva la început de an, ajung să ducă la bun sfârșit ce și-au propus. Până aici, nimic nou. Nu știu exact care o fi ordinea în care se aranjează rezoluțiile românești… Cam toate prietenele mele își doresc să mai lase în urmă un kilogram sau mai multe… Mă pot include și pe mine pe listă… Poate că avem aceleași deziderate ca peste ocean sau poate că nu… Oricum ar fi, este clar că sfârșitul de an se lasă cu un bilanț și că începutul vine cu speranțe și avânt.

Cam care e diferența între cei care ajung să ducă la capăt ce își propun și cei care o lasă baltă și rămân doar cu lista? Ca în orice altă acțiune, primul lucru important este să începi de undeva, în cazul de față să te gândești ce ai vrea să faci și să îți treci pe listă. La propriu. Pentru că asta e prima diferență notabilă. Cei care au mai mult succes în a duce la capăt ce și-au propus sunt cei care scriu lista.

Următoarea mișcare importantă este exactitatea formulării. Suntem, din fericire sau nu, posesorii a două emisfere. Una se ocupă cu visele iar cealaltă cu implementarea lor. Partea visătoare lucrează pe bază de concepte – „fericire”, de exemplu. Cealaltă, „îndeplinitorul de vise” lucrează doar cu lucruri concrete pentru că doar concretul umblă liber prin realitate. Ca atare, dacă îmi propun „să fiu mai fericit” aș face bine să îi spun „îndeplinitorului” ce anume exact ar însemna asta pentru mine. De vreme ce fericirea nu umblă liberă prin lume ci doar lucrurile care o pot aduce pentru mine. Gradul de ancorare în concret este, carevasăzică, un alt diferențiator important al celor care sunt buni la îndeplinirea propriilor rezoluții.

Ultima mișcare importantă este planul de acțiune. Știu că devin din ce în ce mai prozaică și storc, picătură cu picătură, orice urmă de romantism și mister din planurile de început de an dar… asta-i viața. Eficiența nu prea e romantică. Planul de acțiune are nevoie de vreo câteva caracteristici: claritate, realism și structură pe pași. Din toate cele trei caracteristici, cea care face diferența este structurarea corectă pe pași. Care pași au nevoie să fie mici. De ce e important să mergem cu pași mici? Pentru că, deși noi oamenii suntem curajoși, ne descurajăm repede. Așa încât, dacă am nevoie să dau jos 20 de kilograme sau să strâng 2000 Euro pentru concediul visurilor mele e important să regăsesc pe listă numere mai mici și mai puțin descurajante. Să spunem 3 kg/lună sau 50 Euro/lună. Numere mici sunt mai prietenoase și mă ajută să văd că am o șansă să ajung unde mi-am propus. Mesajul planului de acțiune are nevoie să fie că se poate, pas cu pas.

Eu cred că viața e făcută să fie trăită așa cum îți dorești. Așa se face că nevoia de a face planuri la început de an e veche de când lumea. Un mecanism menit să te tenteze să pui ingredientul corect pe lista, personalizată, a fericirii tale. Rezoluții eficiente vă doresc!
(imagine: www.wcpo.com)

Despre copil și visuri

by 1 Comment

despre copii si vise

Avem doi oameni, un bărbat și o femeie. Se plac, se iubesc… apare și cel de-al treilea om. Deși în ordine cronologică e ultimul și în ciuda faptului că este rezultatul unirii primilor doi, cel de-al treilea om, cunoscut sub numele popular de copil, e totuși un om de sine stătător. Adică are personalitatea lui, poveștile lui și destinul lui în devenire.

De ce zic asta?  Pentru că, deși în teorie suntem de acord cu cele de mai sus, odată ce apare copilul în pridvor, el devine oarecum responsabil să ducă la îndeplinire o parte din visurile noastre (dacă nu pe toate) și să se ferească de cel puțin o parte din greșelile noastre (dacă nu de toate).

Oare, să vă povestesc câți adulți cocoșați de visurile neîmplinite ale părinților lor am cunoscut?… Sau cât de dureros și nedrept se simte faptul că ai visuri diferite de cele ale părintelui tău atunci când diferența este „tratată” cu respingere și critică?…

Nu vreau să dramatizez căci până la urmă de asta devenim adulți, pentru a ne exercita alegerea asupra propriului destin. Totuși e util ca, în calitate de părinte, să fiu conștient care sunt visurile mele nepuse în practică și spaimele mele și care sunt ale copilului. Venim pe lume goi, fără frici și fără visuri.  Suntem învățați nu numai să ne îmbrăcăm ci și ce e la modă, nu numai să visăm ci și care sunt visurile acceptabile, nu numai să ne temem ci și de ce anume și când.

La prima mea întânire cu fiica mea, asta a fost prima mea întrebare de părinte. De unde o să știu eu ce își dorește sau ce i se potrivește?  Nu gânditi că n-am greșit de-a lungul celor 25 de ani de când am făcut cunoștință. Dar cred, și ea e de acord, că m-am străduit să aflu sau, cu toată frica implicată, să o las să afle raspunsul.

Conjugarea omului – viitorul

by Leave a Comment

eseu despre aparente

(foto alex.randomemotion)

Viitorul, adică locul unde imaginația devine realitate. Locul speranței, dar și locul resemnării.

Să pornim de la început. Prima întrebuințare a viitorului care s-a înghesuit să-mi vină în minte, are de-a face în principal cu adolecența. „E in joc viitorul tău” sau „îți bați joc de viitorul tău” – adică ce auzeam când ne lăsam pe tânjală în momentele critice sau când făceam lucruri incompatibile cu modul de viață al părinților.

Nu pot să trec mai departe decât recunoscând cu umilință că am auzit asta în adolescență și am și spus-o fetei mele tot pe-atunci. Trecând peste umorul constatării că în spatele oricărui adult realizat de azi se ascunde un părinte care credea că o să o dea in bară, să vedem însă că viitorul este sediul consecințelor.

Care e anatomia unei consecințe? Are la baza experiența mea, informațiile aplicabile situației, la care se adaugă deducții logice. Tot ce rezultă din cele trei (adică consecința) se proiectează în viitor. Concluzia (tot logică) e că e vorba despre imaginație. Problema este însă că mintea mea nu face diferența si reacționează ca și cum ar fi real. Și uite-așa eu pot alege să nu m-apuc de pilotat mașini rapide (Formula 1, să zicem) pentru că logica îmi spune că viitorul ascunde consecințe potențial riscante pentru mine. Și nu-i ironic că pot să mor în accident de ski?…

Devine important să înțeleg că ce-mi imaginez nu are valoare de realitate. E doar imaginație ce poate deveni realitate, dar nu e obligată să facă asta.

Cele de mai sus, o să spuneți, sunt valabile și atunci când proiectez scenarii pozitive. Corect. Dar între timp trăiesc în optimism și cu speranța că „viitorul sună bine”. Și da, corect din nou, asta nu mă scutește de suprize neplăcute. Dar nici prima variantă nu face asta.

Viitorul este sediul fricii în peste 95% dintre cazurile în care eu mă sperii. Pentru că, de cele mai multe ori, problema mea nu e atât de mare în prezent, iar ceea ce-mi imaginez că se va întâmpla face să pară situația cu mult mai complicată decât este acum.

Din fericire viitorul este și sediul consecințelor pozitive, căci asta sunt visele într-o variantă mai puțin romantică. Și – vă întreb – ce mă scutește să înlocuiesc coșmarul cu visul și să formulez ce îmi doresc pe viitor și nu ce îmi e teamă că poate să se întâmple?… Răspunsul, dacă nu sunteți modelul incurabil de optimist, este lipsa antrenamentului și obișnuința. Si pentru asta, oricând, vă stau la dispoziție.