Uite că a venit și rândul speranței. Și nu mă refer la sentimentul ăla de copil care speră că Moș Crăciun va ști singur ce să-i aducă deși n-a spus nimănui și nici nu i-a trimis scrisoare. Ci la speranță ca ultim ingredient al reușitei ciorbei existențiale a fiecăruia dintre noi. Altfel spus, la ce ne folosește speranța, ce fac mai bine cei care o au și, dacă nu ne-am născut înclinați către ea, cum putem ajunge să dobândim obiceiul de a o experimenta atunci când ne ajută. Și nu în ultimul rând când să renunțăm la ea.
Pentru mine personal, totul a început cu Psihologia Speranței în care Snyder m-a ajutat să înțeleg ce anume fac mai bine decât restul lumii cei care au speranța de partea lor. Prima constatare a fost aceea că oamenii care speră au mai multă îndrăzneală în formularea ambițioasă a obiectivelor și de vreme ce speră că vor reuși, tind să aibă mai multă perseverență (sau încăpățânare) în a le duce la bun sfârșit. Asta înseamnă că speranța este un catalizator al voinței sau (cum îmi place mie să spun) al mușchiului lui trebuie. Mai mult, oamenii care pleacă la drum cu speranță tind să fie mai puțin anxioși și să fie inclinați către generarea de soluții alternative. De vreme ce cred că vor reuși, nu încetează să caute soluții și, implicit, să aibă mai multe șanse să le găsească.
Dintr-o altă carte, mi-a plăcut tare mult definiția speranței ca fiind „granița de aur unde euforia întâlnește frica, un sentiment în care transcendența se întâlnește cu rațiunea și unde prudența se întâlnește cu pasiunea”. Tot de aici, am aflat și că viața e nedreaptă și că nu toți scorăm la fel de înalt când vine vorba de speranța noastră de fiecare zi. Și că cei care scorează bine la nivelul speranței au patru credințe de bază: (1) cred că viitorul va fi mai bun decât prezentul, (2)cred că au capacitatea de a face să se întâmple asta, (3) cred că sunt mai multe căi pentru a ajunge în același loc și (4) cred că niciuna dintre variante nu va fi lipsită de obstacole.
Carevasăzică deși suntem poate tentați să credem că e nevoie de dovadă pentru speranță, lucrurile par să fie taman invers. Adică avem nevoie de speranță pentru crea dovezi că putem. Iată un studiu care demonstrează că inteligența și determinarea nu suficiente pentru a obține rezultate bune. Un grad ridicat al speranței a determinat rezultate școlare mai bune.
Speranța este diferită de încrederea în sine și de optimism. Încrederea în sine reflectă credința că ai abilitățile necesare într-un domeniu sau altul. Optimismul reflectă așteptarea ca, în general, lucrurile să meargă bine. Speranța le pune cumva la un loc pe ambele și ne ajută să găsim soluții și resurse pentru perservență.
Sigur că nu doar a spera e important ci și a ști când să renunți la speranță. Există situații în care e mai mult decât benefic să știi când să o pierzi. Relațiile disfuncționale sunt, poate, cel mai bun exemplu. A-ți pierde speranța într-o relație înseamnă a îți da posibilitatea să admiți că te uiți la un eșec. Să te lași să vezi că nu există nicio speranță ca partenerul tău să ajungă acolo unde îți dorești tu, fie că este vorba de rezolvarea unei dependențe (alcool, droguri sau jocuri de noroc), de succes profesional sau responsabilitate financiară. Renunțarea la speranță este un proces dureros nu numai pentru că presupune să admiți că ai eșuat în ceea ce ți-ai propus, dar și pentru că este însoțită de o pleiadă de emoții și sentimente neplăcute – tristețe, neajutorare sau disperare.
Fie că este vorba de o relație, de carieră sau de orice altă direcție importantă în viața ta, a renunța la speranță poate deveni un gest de prudență pentru că asta îți poate da posibilitatea să îți refocusezi atenția într-o altă direcție, mai potrivită pentru tine. La fel de important este însă să ai puterea să relansezi speranța pentru că asta îți va da posibilitatea să regăsești un nou drum.
(imagine: mynewnormals.com)
Leave a Reply