Cineva (Charles F. Kettering) spunea că oamenii sunt deschiși către lucrurile noi dacă acestea arată exact ca cele vechi. Conceptul de schimbare e folosit zilnic. Și nu mă refer doar la schimbatul șosetelor. Și totuși, în mod inexplicabil, deși ne cam schimbăm tot timpul, când vine vorba de schimbare pendulăm inevitabil între frică și dorința de a obține mai mult de la viață. Asta este problema majoră cu schimbarea: statisitic vorbind, conține 50% pierdere și 50% câstig.
De unde vine frica? Ea adresează potențialul de pierdere al schimbării. Orice schimbare vine la pachet cu lipsă de informație. Iar creierul nostru este „proiectat” să știe. Ce nu știe, intepretează automat ca fiind posibil periculos. Așa, just to be on the safe side. La schimbare ne sperie nu schimbarea în sine ci incertitudinea. Faptul că nu putem ști cu siguranță dacă o să fie bine sau rău. Culmea este că nici măcar atunci când ni se pare că știm, nu putem avea garanția că o să fie bine sau rău. Ce vreau să spun este că o gleznă scrântită e, în principiu, un lucru rău. Dar dacă asta face posibil ca eu să îmi găsesc perechea în persoana doctorului care o tratează, poate că nu mai e atât de rău, ba chiar se poate afirma că merită. Deci, vestea bună e că, de vreme ce oricum trăim expuși la întoarceri de situație, suntem cu siguranță echipați să facem față și dacă noi suntem cei care determină schimbarea.
De ce ne atrage oportunitatea? Ea adresează potențialul de câstig. Schimbarea vine, inevitabil, cu lipsă de confort. Iar lipsa de confort trage de limitele adaptabilității mele, adică le dezvoltă. Din fericire, pe lângă circuitele asociate cu prudența, avem un creier care este proiectat și pentru dezvoltare. Eu cred că undeva, pe scoarța fiecărui individ, există conștiința potențialului maxim individual. Și ori de câte ori rămân în urmă, ceva intern va genera schimbare în așa fel încât să pot să fac încă un pas în dezvoltarea propriei persoane. Așa devine posibil să trecem peste stresul generat de incertitudine și să acomodăm schimbarea. Să mulțumim deci lăcomiei, nevoii de mai mult care ne ne duce către oportunitate. Indiferent dacă înseamnă bani, glorie sau cunoaștere.
Altcineva (Lisa Lutz) spunea că abilitatea noastră de a ne adapta este spectaculoasă, dar că nu putem spune același lucru despre capacitatea noastră de schimbare. Doar că până la urmă, adaptatea și schimbarea au doar un singur lucru diferit. Cine inițiază procesul. Adaptarea este până la urmă o schimbare pe care nu ți-o faci cu mâna ta. Ne adaptăm la cele mai spectaculoase împrejurări pentru că odată ce se generează nevoia de schimbare, adaptarea e singurul răspuns posibil. Și dacă sunteți de acord cu mine, asta implică nu numai că ne schimbăm în fiecare zi dar, mai ales, că suntem foarte pricepuți la asta. Ce mare lucru dac[, de vreme ce procesul e arhicunoscut, nu faci faci decât să mai adaugi inițiativa proprie.
(foto: theinspirationroom.com)
Leave a Reply