Schimbarea – drumul dintre frică și oportunitate

by Leave a Comment

change_for_a_dollar

Cineva (Charles F. Kettering) spunea că oamenii sunt deschiși către lucrurile noi dacă acestea arată exact ca cele vechi.  Conceptul de schimbare e folosit  zilnic. Și nu mă refer doar la schimbatul șosetelor.  Și totuși, în mod inexplicabil, deși ne cam schimbăm tot timpul, când vine vorba de schimbare pendulăm  inevitabil între frică și dorința de a obține mai mult de la viață. Asta este problema majoră cu schimbarea: statisitic vorbind, conține 50% pierdere și 50% câstig.

De unde vine frica? Ea adresează potențialul de pierdere al schimbării. Orice schimbare vine la pachet cu lipsă de informație. Iar creierul nostru este „proiectat” să știe. Ce nu știe, intepretează automat ca fiind posibil periculos. Așa, just to be on the safe side. La schimbare ne sperie nu schimbarea în sine ci incertitudinea. Faptul că nu putem ști cu siguranță dacă o să fie bine sau rău. Culmea este că nici măcar atunci când ni se pare că știm, nu putem avea garanția că o să fie bine sau rău.  Ce vreau să spun este că o gleznă scrântită e, în principiu, un lucru rău. Dar dacă asta face posibil ca eu să îmi găsesc perechea în persoana doctorului care o tratează, poate că nu mai e atât de rău, ba chiar se poate afirma că merită. Deci, vestea bună e că, de vreme ce oricum trăim expuși la întoarceri de situație, suntem cu siguranță echipați să facem față și dacă noi suntem cei care determină schimbarea.

De ce ne atrage oportunitatea? Ea adresează potențialul de câstig. Schimbarea vine, inevitabil, cu lipsă de confort. Iar lipsa de confort trage de limitele adaptabilității mele, adică le dezvoltă. Din fericire, pe lângă circuitele asociate cu prudența, avem un creier care este proiectat și pentru dezvoltare. Eu cred că undeva, pe scoarța fiecărui individ, există conștiința potențialului maxim individual. Și ori de câte ori rămân în urmă, ceva intern va genera schimbare în așa fel încât să pot să fac încă un pas în dezvoltarea propriei persoane. Așa devine posibil  să trecem peste stresul generat de incertitudine și să acomodăm schimbarea. Să mulțumim deci lăcomiei, nevoii de mai mult care ne ne duce către oportunitate. Indiferent dacă înseamnă bani, glorie sau cunoaștere.

Altcineva (Lisa Lutz) spunea că abilitatea noastră de a ne adapta este spectaculoasă, dar că nu putem spune același lucru despre capacitatea noastră de schimbare. Doar că până la urmă, adaptatea și schimbarea au doar un singur lucru diferit. Cine inițiază procesul. Adaptarea este până la urmă o schimbare pe care nu ți-o faci cu mâna ta. Ne adaptăm la cele mai spectaculoase împrejurări  pentru că odată ce se generează nevoia de schimbare, adaptarea  e singurul răspuns posibil.  Și dacă sunteți de acord cu mine, asta implică nu numai că ne schimbăm în fiecare zi dar, mai ales, că suntem foarte pricepuți la asta.  Ce mare lucru dac[, de vreme ce procesul e arhicunoscut, nu faci faci decât să mai adaugi inițiativa proprie.

(foto: theinspirationroom.com)

Există oare un manual de utilizare al vieții?

by Leave a Comment

user-guide

Pentru ca viața să fie a ta, ai nevoie să o iei în posesie și să îți asumi responsabilitatea pentru ea.  Dacă fiecare viață e unică, logica îmi spune că și manualul de utilizare aferent e tot unic. Pentru că rețeta fericirii nu există. Suntem unici și deci diferiți. Nu știu care sunt regulile de utilizare ale vieții voastre, dar mi-aș dori să le cunosc.

Ce pot face este să vă împărtășesc regulile principale de utilizare ale vieții mele.

  1. Fă ceea ce îți place cât mai des. Dacă ceva nu-ți place – schimbă ceva în ceea ce faci. Dacă nu-și place job-ul – caută-ți altul.
  2. Încetează să aștepți momentul potrivit sau persoanele potrivite pentru a fi fericit și aplică punctul 1.
  3. Nu încerca să controlezi tot ceea ce se întâmplă. Ești echipat pentru schimbare. Dacă nu crezi, uită-te la  o poză de când erai mic.
  4. Toate emoțiile sunt bune. Oricum ai face nu poți fi doar îndrăgosit și bucuros.  Restul emoțiilor au și ele rostul lor. Dacă o emoție neplăcută persistă atunci nu ai adresat punctul 1 corespunzător.
  5. Încearcă să te rătăcești, la propriu,  măcar o dată pe lună. Vei avea dovada, atât la propriu cât și la figurat,  că poți regăsi drumul.
  6. Măcar o dată pe an întreabă un cunoscut care e visul lui și încearcă să îl ajuți să-l îndeplinească și să te bucuri pentru el.  Așa vei căpăta încredere că și tu își poți duce visele tale la bun sfârșit.
  7. Gândește-te la  ce-ți dorești, nu la ce temeri ai. Ne demonstrâm axiomele pe care le pregătim de acasă. Așa că mai bine îți demonstrezi că îți poți îndeplini dorințele și nu temerile.
  8. Să fi singur e ok. Așa faci cunoștința cu tine.
  9. Curajul nu înseamnă lipsa fricii ci managementul ei. În plus 98% dintre griji nu se întâmplă niciodată, deci nu poate fi complicat să te descurci cu restul de 2%.
  10. Timp nu există , se face.  Ai timp destul, dar dacă nu-ți ajunge înseamnă că nu-l investești unde ai dori.  Dacă chiar ai timp prea puțin, nu te mai uita la televizor.

Ce ziceți? Eu le aștept cu interes pe ale voastre.

(imagine: http://www.ccjk.com/)

Sacrificiul și egoismul

by Leave a Comment

sacrificiul și egoismul
Mie îmi place să spun că sacrificiul este o mâncare, de cele mai multe ori, nesolicitată, care se dă cu lingura și se scoate cu coada.  Și îmi mai place să spun că motivele pentru care facem lucruri sunt ale noastre. Ceilalți sunt beneficiari secundari sau victime colaterale.  Așa se face că, punând cele două cugetări la un loc, ne ducem către explorarea posibilității ca sacrificiul să fie tot o formă de egoism, doar că mai puțin vizibilă ca atare.

Să vedem… Ce face un egoist? Ia decizii pentru el însuși, de care beneficiază personal. De regulă, nu îi întreabă pe ceilalți și nu îi ascultă dacă nu sunt de acord cu el. Are beneficii directe din ceea ce face.

Ce face cineva care se sacrifică? Începe prin a lua o decizie pentru propria persoană. Fapt că decizia aceea presupune să se lase pe el deoparte și să pună pe altcineva în loc, nu face decizia mai puțin personală.

De  ce face asta, care e beneficiul? De cele mai multe ori pentru a-și întreține o anumită părere sau imagine despre sine.  Și deloc de neglijat, poate face asta în timp ce pare că nu e egoist. De cele mai multe ori, cel care se sacrifică nu întreabă pe nimeni. Nici măcar pe beneficiarul presupus al sacrificiului. Care poate dacă ar înțelege despre ce e vorba și că prețul sacrificiului este fericirea celui care face gestul, venită la pachet cu regretele și reproșurile aferente, ar prefera varianta fără sacrificiu.

Să luăm scenariul tipic al sacrificiului parental. Adică cel al adultului care odată devenit părinte decide să nu mai țină cont de propria viață ci doar de cea a copilului. Își lasă propriile interese de viață (profesionale sau personale) deoparte aproape integral și se dedică copilului.  Copilul primește astfel, odată cu sacrificarea acestora și responsabilitatea de a face să merite acest sacrificiu. Primește simbolic și menirea  de a împlini viața netrăită a părintelui. Ce se întâmplă, de regulă, la prima deraiere semnificativă  a copilului de la drumul dorit, este că părintele va simți nu numai anxietatea firească a unui părinte responsabil ci și presiunea de a nu-și rata propria viață prin intermediul copilului.

Am văzut părinți care au preferat să se dedice creșterii copilului dar care au înțeles că au făcut asta pentru propria lor bucurie și împlinire. Copiii lor nu au fost beneficiarii vreunui sacrificiu ci doar al dragostei și atenției. Dar am văzut, cu mult mai des, varianta sacrificată de părinte. Deși nu au fost întrebați dacă doresc viața părintelui și presiunea de a o duce la îndeplinire, copiii au primit-o oricum. Cu tot cu imposibilitatea de a o pune în practică , de vreme ce nu poți face să merite viața altcuiva.

Eu zic că dacă tot mă las pe mine deoparte aș face bine să-nțeleg că singurul beneficiar al gestului sunt eu.  Și, înainte să fac sacrificiul meu cadou cuiva, ar fi un gest lipsit de egoism, să-ntreb beneficiarul dacă își asumă, pe lângă sacrificiul meu, și partea în care va primi frustrare, reproșuri și așteptări obligatoriu de îndeplinit.

Că de aia zic, că egoistul adevărat are un mare avantaj. Nu se sacrifică. Și dacă se cunoaște bine pe sine, îi respectă și pe ceilalți și înțelege că ia decizii numai pentru el. Va face astfel gesturi conștiente prin care se împlinește și își trăiește viața din plin alături de ceilalți și nu prin intermediul lor.

(imagine: http://marloluigijoble.blogspot.ro/)

Succesul – definiție, rețetă sau concluzie?

by Leave a Comment

recipeforsuccess

Eu nu cred că succesul se poate defini. Adică, sigur că avem o definiție în dicționar, dar în viața de toate zilele, nu ne ajută cu nimic. Pentru că nu există o definiție universală a succesului.  Eu cred că succesul nu e o definiție ci o concluzie. Una pozitivă sau negativă, dar o concluzie la care ajunge fiecare individ.  Și mai cred că, dincolo de orice metodă, fiecare avem ingredientele proprii, adică o rețetă,  pentru o viață de succes.

Sa începem cu definiția de dicționar. În mare, succesul ca definiție se leagă de izbândă, de reușită.  Dar, dincolo de reperele sociale generale, poate oare să decidă cineva dacă ai reușit sau nu? Este premiul sau recunoașterea socială singura dovadă a succesului?  Societatea și cultura sunt și ele supuse zeului răzgândirii. E suficient să ne gândim la toți oamenii mari care au primit succes post-mortem. Deci, poate oare să fie recunoașterea socială dovada succesului?

Succesul ca rețetă  are legătură cu ceea ce îți setezi ca ingrediente. Unii dintre noi cred că ingredientul principal e… mărimea.  Mărimea contului bancar, mărimea mașinii sau a casei. Alții cred că gustul succesului e dat pur și simplu de fericirea simplă a vieții de fiecare zi.  Pentru o altă categorie, ingredientul specific devine dovada succesului, fie că se numește recunoaștere socială sau examenul de licență luat cu 10 de progenitură. Nu în ultimul rând, există și rețeta mai amară la gust, aceea a succesului având ca ingredient principal norocul (pentru invidioși) sau ghinionul (pentru resemnați).  Sigur că ingrediente sunt multe, eu am vrut doar să explic principiul.

Eu cred că succesul este o concluzie, bazată pe rețetă. Și încă una personală. Pentru că eu, și numai eu, sunt cel îndreptățit să trag concluzia dacă am avut succes sau nu.  Pentru că, deși definiția o face DEX-ul,  rețeta e foarte personală.  Ingredientele sunt ale mele.  E treaba mea, dacă rețeta de succes pe care vreau să o consum în viață include case și mașini, copii cu facultate, prieteni mulți sau doar un câine ori premiul  Nobel.  Dacă rețeta e în majoritate în controlul meu (adică nu depinde de recunoașterea socială în totalitate) atunci, prin consecvență, probabil că raspunsul la întrebarea „am succes?” va fi și pozitivă și ușor de dat. Și chiar dacă răspunsul ar fi „nu” la un moment al vieții mele, dacă de mine depinde, atunci îmi pot schimba rețeta. Și, probabil, după un timp chiar și concluzia.

(imagine: http://wealthandmoney.net/)

Asumarea imperfecțiunii – primul pas către schimbare

by Leave a Comment

imperfect

Eu cred că singurul lucru pe care îl putem schimba e propria persoană. Puțini dintre noi știm însă că atât e suficient pentru a schimba orice.  Schimbarea are nevoie de patru pași: asumarea imperfecțiunii, acordarea încrederii, inițierea perseverenței și creditarea cu răbdare.

Asumarea imperfecțiunii. Dacă viața ta nu-ți convine ceva primul pas este să înțelegi că tu ești cel care are nevoie să schimbe ceva! Ce-i drept să recunoști că ai o problemă implică un pic de… umilință. Prespune să admiți că viața ta nu e perfectă și că asta se întâmplă pentru că tu ești imperfect. Problema e că atăt timp cât la cârma vieții tale este varianta ta perfectă, aceasta o să blocheze orice percepție despre impefecțiunile tale. Și, implicit orice deschidere în favoarea schimbării.

Acordarea încrederii. Înlocuiește teama de eșec cu speranța că vei reuși. Dă-ți voie să o dai în bară. Așa îți vei permite să încerci. Să încerci și să nu iasă ce sperai nu e un eșec. A nu face nimic pentru ce îți dorești este un eșec pentru că presupune evitarea potențialei reușite. Oricum de vreme ce ai o problemă ai și o soluție. Doar că unele probleme cer mai multă dedicare în căutarea soluției. Oricum, în cazul în care cunoști vreun om perfect asta este doar pentru că nu l-ai văzut greșind niciodată.

Inițierea perseverenței. Găsește cel mai mic lucru pe care ești dispus să îl faci pentru schimbarea pe care ți-o dorești. Vorba filozofului: Cel mai tare greșește cel care decide să nu mai facă nimic pentru că nu ar fi putut face decât puțin. Orice gest cât de mic care te duce în direcția schimbării are beneficii mai mari decât gestul cu pricina. Probabil că n-o să fie cât ar fi necesar și nici perfect dar va fi un pas înainte.

Creditarea cu răbdare. Dă-ți timp să acomodezi schimbarea. De regulâ vrem să schimbăm lucuri pe care le facem sau le trâim de o vreme. Asta presupune învățarea unui anumit fel de a trăi, gândi, acționa. Orice învăt are și dezvăț. Dar cere timp. Din fericire, e dovedit, că ne trebuie mai puțin timp să învățăm un nou obicei decât am investit în exersarea celui vechi. Deci, dacă pe parcursul schimbării mai am reveniri la vechile obiceiuri asta nu înseamnă că sunt condamnat la neschimbare. Înseamnă doar că mai am nevoie de timp pentru lepădarea vechiului nărav.

PS. Am făcut deliberat două greșeli în articolul ăsta. Le-ai văzut? De regulă îl corectez a doua zi după ce l-am scris dar acum, tot deliberat, nu o să fac asta. Probabil că mai sunt greșeli. Dar asta e previzibil pentru că nu sunt perfectă. Tu ce crezi despre tine? Și care ar putea fi gestul tău de asumare al imperfecțiunii?

(imagine: http://www.redbubble.com)

Sfârșitul lumii nu vine niciodată… Oare de ce?

by Leave a Comment

phoenix

Știu că sfârșitul lumii a fost prevăzut de câteva ori până acum. S-au întemeiat secte, s-au scris cărți și s-au făcut filme despre asta. Dar sfârșitul s-a încâpâțânat să nu vină… La ultima ocazie, am citit despre un chinez care și-a investit toată averea într-un buncăr. Și, prin relativitatea lucrurilor, el, cel care ar fi trebuit să fie ultimul supraviețiutor a fost să fie doar primul dezamăgit.

Dincolo de sfârșitul lumii întregi, eu aș vrea să povestesc azi despre sfârșiturile mai mici sau mai mari dintr-o viață de om. Adică despre schimbare. Pentru că de fapt, cu excepția celui din urmă, sfârșitul este doar o schimbare. Și nici chiar despre ultimul nu există dovezi că nu ar fi ci doar dogme, speranțe și presupuneri.

Dar să vedem cum fucționează. De câte ori se produce o schimbare, ceva din ce știam devine diferit. Un început adică. Tindem să vedem sfârșitul atunci când schimbarea ne ia prin surprindere și nu ne-o dorim. Așa se face că, dacă eu închei o relație voi vedea, dincolo de sfârșitul relației, un nou început pentru mine. Dacă celălalt încheie relația, voi tinde să văd doar sfârșitul visurilor mele. La fel, dacă eu decid să schimb un loc de muncă voi vedea un nou început profesional. Dacă sunt dat afară voi tinde, măcar pentru o vreme să văd sfârșitul carierei mele.

Eu însă am dovada că noi, oamenii, suntem un fel combinație între bucuria oricărui început, tristețea oricărui sfârșit și mitul păsării Phoenix. Pentru că dincolo de greutatea inerentă a oricărui sfârșit renaștem din cenușă în cele mai suprinzătoare și dificile situații. Văd asta, în fiecare zi, în cabinet.

În orice moment al existenței noastre, noi suntem supraviețuitorii tuturor problemelor și înfăptuitorii tuturor lucrurilor de până atunci. Asta e cea mai bună dovadă că (aproape) pentru orice sfârșit, există un început. Și știți ceva? Până acum eu am avut întotdeauna dreptate când m-am uitat în ochii cuiva și i-am spus: “Știu că e greu, dar sfârșitul lumii nu vine niciodată.”
(imagine: http://anonim0us.wordpress.com/)

Rușine sau vinovăție?

by Leave a Comment

Fear-and-guilt

Mie îmi place să spun că, de cele mai multe ori, nu alegem între două lucruri bune ci alegem cel mai bun lucru dintre cele disponibile. Adică, altfel formulat, se întâmplă deseori să aleg cel mai bun lucru dintre două rele. Așa că haideți să luam astăzi un exemplu. Am scris deja despre vinovăție, despre dezavantajele ei și despre cum o transformăm în resposabilitate. Aici găsiți și câteva cuvinte despre binele și mai puțin binele pe care îl aduce rușinea. Dar, dacă nu avem încotro, ce alegem: rușine sau vinovăție?

În primul rând, care credeți că e diferența dintre cele două? Răspunsul care mi-a plăcut mie cel mai mult a fost acela dat de June Tangney  care definea diferența prin „public” sau „privat”. Adică simți rușine dacă știu și ceilalți ce ai făcut și te simți vinovat când doar tu știi ce ai făcut. Tangney mai spune și că atunci când oamenii simt rușine se focusează pe sine ceea ce îi face să se simtă neputincioși, fără valoare și expuși. Când simt vinovăție tind să se focuseze pe comportament. Adică dacă sunt un prost mi-e rușine cu cine sunt, dacă m-am purtat ca un prost mă simt vinovat de ceva ce am făcut. Astfel, în comparația dintre cele două, vinovăția se lasă cu ceva proactivitate. Pentru că, sper că sunteți de acord cu mine, pare mult mai ușor să schimb felul în care fac un lucru și mult mai greu să mă schimb pe mine cu totul.

Vinovăția mai are un avantaj. De vreme ce are legătură cu ceva ce am făcut, probabil cuiva, forțează către empatie. Adică am nevoie să mă pun în locul celuilalt pentru a putea înțelege că i-am provocat un disconfort sau o suferință. Iar dacă fac încă un pas și mă gândesc cum pot repara ce am făcut deja trec la responsabilitate.  Rușinea determină fie supunere, fie furie.

Rușinea și vinovăția se experimentează încă din copilărie. Așa că e, cred eu, interesant, să vedem ce tinichele ne leagă de coadă, odată ce devenim adulți. Studiul pe care l-a desfășurat Tangney a inclus 550 de copiii de clasa a-V-a și părinții lor și i-a urmărit până la 18 ani. Rezultatele studiului spun cam așa… Copiii care simțeau predominant rușine, odată deveniți adolescenți, erau mai înclinați către sex neprotejat, consum de alcool și mai puțin interesați de admiterea în facultate. Cei care simțeau predominant vinovăție erau mai puțin înclinați către experimentarea de droguri, consum de alcool și sex neprotejat, erau mai puțin expuși la comiterea de infracțiuni. De asemenea, riscul de suicid era mai scăzut.

Care ar fi concluzia? Ca și adult eu cred că devine important să înțeleg cum pot lucra cu dialogul meu intern în așa fel încât să mă îndrept către vinovăție și, mai apoi, către asumarea responsabilității. Adică, de exemplu, să învăț să operez cu diferența dintre „ce sunt eu” și „ce fac eu”. Sau să învăț că „numai cine nu trăiește, nu greșește” și să îmi dau voie să greșesc și să repar ce am greșit.  Ori poate să învăț să recunosc și să preiau vinovăția sau rușinea, doar când sunt ale mele.

Ca și părinte, devine esențial să știu care sunt formulările corecte în educarea copilului. Cum am de acționat în așa fel încât să-mi fac copilul să devină responsabil, nu vinovat sau rușinat. Să înțeleg că un copil (la fel ca un adult) are inevitabil un motiv care îl face să acționeze. Și că e important, ca și părinte,  să aflu „de ce” cu empatie și nu cu judecată.

Până la urmă oricare dintre noi, indiferent de vârstă, suntem doar „work in progress”. Și, în ciuda faptului că suntem toți la fel, suntem, în același timp, „one of a kind”. Așa că imperfecțiunea e un dat iar posibilitățile sunt nelimitate.

(imagine: http://lounge.obviousmag.org/)

10 lucruri neadevărate despre frică

by Leave a Comment

fear

Primim, încă de mici, informații contradictorii. Mai întăi suntem învățați că oamenii puternici nu se tem. Dacă femeile mai au scăpare (deh, sexul slab), pentru bărbați invățătura asta devine o emblemă ce se poartă la vedere.  Dar, lucrurile nu rămân așa.  Căci, mai apoi,  ni se mai spune și că prudența și prevederea sunt lucruri bune, pentru că, nu-i așa, ne țin la adăpost de numeroase surprize neplăcute.  Eu propun să ne amuzăm azi trecând în revistă zece afirmații destul de des întâlnite dar incorecte despre frică.

1. Mi-e frică deci nu pot. E adevărat că avem impresia că multe dintre gândurile care determină frica încep cu „nu pot să”. Totuși nu acela este primul pas. Frica nu funcționează în lipsa consecințelor. Nu îmi poate fi frică decât dacă, la capătul drumului, văd o consecință care nu mă avantajează.  Practic, când „nu pot”, de cele mai multe ori, îmi imaginez un scenariu care se termină fără „happy end”. Adică „nu pot” este de fapt un „nu vreau să îmi asum o consecință”. Adică dacă nu pot să-i spun mamei mele că nu-i răspund la telefon când sunt la serviciu, de fapt nu vreau să-mi asum scandalul sau faptul că se va supăra pe mine. Adică, mi-e frică că se va supăra.

2. Mi-e frică deci sunt prudent. E adevărat că dacă nu mănânci pește nu-ți pot rămâne oase în gât. Dar asta nu înseamnă că nu te poate călca mașina. Ideea este că ce estimez eu că mi se poate întâmpla nu are nici o obligație să devină adevăr.  Experiența mea precendentă oferă informați relevante câteodată dar nu are rol de înțelepciune supremă. De exemplu, suntem mai inclinați să ne temem de accidentele de mașină sau de motor deși cel mai periculos este să fii… pieton. Da, statistic vorbind avem mai multe șanse să murim dacă suntem pietoni decăt dacă suntem motocicliști.  Așa că e util să ne chestionăm prudența cu aceeași grijă cu care ne justificăm frica.

3. Simt că mie frică, deci mi-e frică. Ca orice emoție care se respectă frica are și ea un set de simptome. De la golul în stomac, la bătăi mai rapide ale inimii, uscarea gurii până la blocarea gândirii, bâlbâială sau orice alte simptome care personalizează frica fiecăruia dintre noi.  Ideea este că, înainte să simt că mi-e frică, gândesc ceva care va determina ceea ce simt. Așa că eu am o vorbă… Când simți că ți-e frică, verifică rapid. Dacă nu ai în față un tigru bengalez viu și nervos atunci e util să fii atent la ce gândești.  De cele mai multe ori, nu ceea ce se întâmplă determină frica ci ceea ce gândesc despre ce urmează să se întâmple.

4. Mi-e frică deci se va întâmpla ceva rău. Frica are talentul de a ne da iluzia că ce gândim se va tranforma în realitate. Realitatea rațională (statisitică pentru cunoscători) ne spune că 98% dintre griji nu se întâmplă.  Ceea ce ne demonstrează că suntem foarte slab dotați ca prezicători de dezastre.  Ideea e că de fapt, real, habar n-avem ce urmează să se întâmple. Putem presupune dar nu putem garanta (de unde și existența noțiunii de surpriză).  Mai mult nivelul de frică generat atunci când îmi imaginez ceva va fi de 3 până la 10 ori mai mare decât ce voi trăi atunci când experimentez realitatea.

5. Dacă mă prefac că nu mi-e frică îmi trece. Ne pricepem foarte bine să nu lăsăm să se vadă ce simțim. Dar asta dă doar o altă față fricii. Dacă nu o arăt nu înseamnă că nu există și nu înseamnă că nu îmi va detemina reacțiile. Până la urmă curentul electric curentează și dacă e ascuns în priză. Dacă admit că îmi este teamă îmi pot controla mai bine acțiunile.

6. Dacă scap de frică sunt curajos. Mie îmi place să spun că ceea ce se numește curaj nu este o lipsă de frică ci doar un management eficient al acesteia. A trece dincolo de frică înseamnă a admite că te temi, a trece în revistă care sunt consecințele de care te temi și a decide dacă îți asumi riscul acelor consecințe.

7. Dacă nu recunosc că mi-e frică voi lua decizii mai ușor. Culmea este că este exact invers. Pentru că dacă ajung la pasul în care mă gândesc la consecințe voi constata că o parte dintre ele sunt neraționale sau puțin probabile. Așa că voi opera cu mai puține constrângeri atunci cănd iau decizii. Dacă am curaj să admit că mă tem și să pun sub lupă ce anume determină asta.

8. Mi-e frică că nu o să reușesc. Ne este frică nu de nereușită ci de implicațiile eșecului. Eu cred că să încerci și să o dai în bară nu e un eșec ci doar o eroare de proces din care vei învăța multe. Să nu încerci e un eșec. Pentru că de câte ori alegi să nu faci ceva de teamă o bucățică de viață rămâne netrăită.

9. Frica este dușmanul meu cel mai mare. Nu e chiar așa… Frica e un element important în păstrarea integrității noastre fizice și psihice. E un bodyguard eficient. E suficient să vă gândiți la ceea ce se întâmplă cu cei care au insensibilitate congenitală la durere. Pentru că nu simt durere, nu simt nici frică.Eu cred că nu frica e problema ci cât de constructiv și rațional  este ceea ce se află în spatele ei.

10. Frica mă ține în priză. Știm proverbul conform căruia „frica păzește pepenii”. Frica este însă o mare consumatoare de energie. Oricine a experimentat un atac de panică poate confirma asta.  Astfel, devine esențial să încerc să mențin nivelul la optim necesar.  Altminteri nu o să am ce pepeni să păzesc pentru că de teamă că s-ar putea să mi-i fure la toamnă nu am să găsesc energia să mai semăn primăvara.

(imagine: http://bcmlife.net/)

Stresul și realitatea – Episodul III

by Leave a Comment

funny-cat-lolcat-vs-tiger-600x451

După cum promiteam săptămâna trecută, să ne distrăm un pic astăzi pe tema mecanismelor și a modalităților prin care dăm semnificație realității și cum se leagă acest lucru de stresul nostru cel de toate zilele.

Mai întâi să vedem care sunt mecanismele. Care credeți că este definiția realității? – Ce vezi? Ce auzi? Ce simți? Sau ce întelegi din toate acestea? – Eu zic că ultima variantă este cea corectă. Să explic.

Suntem în permanență înconjurați de infinit de multe informații. Avem o gamă relativ variată de unelte care ne conectează la ce se întâmplă în jurul nostru (mai academic exprimat – analizori). Vedem, auzim, mirosim, simțim. Pe lângă toate astea, mai avem atenția.  Ne folosim atenția ca pe un soi de lupă. Cu ea extragem din realitate ce ne interesează. Iar ceea ce ne interesează sau rezonează cu noi, e personal. Așa se face că, deși se-ntâmplă să vedem același lucru împreună cu un grup de oameni, detaliile pe care le reținem și ceea ce înțelegem din ce ne înconjoară e diferit. Pe lângă ce vedem sau auzim adăugăm semnificație. Semnificația e ca un soi de amprentă. Adică unică și personală. Pentru că ea reflectă experiența mea de până atunci (evenimente placute sau mai puțin plăcute cu realitatea din fața mea, concluzii, axiome, etc.) precum și ceea ce mă preocupă în momentul respectiv.

O să mă leg tot de exemplul cu maratonul (din articolul trecut). Mi-ar fi plăcut să pot să fac un soi de sondaj printre participanții de la marathon. Ca să văd câți dintre ei au mai înființat un cabinet în timp ce ajungeau la finish. Stomatologic măcar, că nu trebuie să facem psihoterapie chiar toți. Probabil că au fost și unii care pur și simplu alergau. Cred eu că e valabil pentru alergătorii din Kenya, căci la viteza pe care o aveau, din locul meu modest, pare cam imposibil să faci și alte chestii în același timp.  Sunt sigură că alergau pe lăngă mine și semnificații mai complicate sau mai simple, probabil multe vise, pariuri cu propria persoană sau cu alții…

Și-acum să ne întoarcem la punctul de origine. La stres adică.  În funcție de semnificația pe care o dau unui eveniment mă voi stresa mai mult sau mai puțin. Adică dacă, de pildă,  povestea pe care mi-o spun e că la vârsta și cu pregătirea mea nu o să mă mai angajeze nimeni în veci, iar asta înseamnă automat că job-ul de acum e unica soluție de supraviețuire, voi fi cu stresul până la tavan la cel mai mic indiciu că aș putea greși ceva. Dacă e cazul, voi înghiți orice mizerie a șefului sau a colegului pentru că – nu-i așa – nu am altă soluție.  Iar dacă mă trezesc cu perspectiva de concediere voi fi blocat și demoralizat, convins de dinainte de a mă apuca să caut că n-am nicio valoare și n-are niciun rost.

Morala? Există unele studii semnificative care ne demonstrează că IQ-ul e învins la puncte de încrederea în sine. Și altele, dar tot serioase, care demonstrează că felul în care semnific realitatea de zi cu zi acutizează stresul perceput peste nivelul de care am nevoie pentru a face față realității obiective. Adică, parafrazând o veche zicală, te poți trezi că “pe afară vopsești gardul, și-năuntru nu e leopardul”, ci puiul de pisică, ce-i drept tărcat, de la vecini.

(Imagine: http://lolkitten.org/)

Stresul care face diferența – Episodul II

by Leave a Comment

stres

Vorbeam data trecută despre stres, despre ce îl declanșează și despre alarma (“cartonașul roșu”) care determină reacțiile noastre.

Să povestim puțin despre alarmă și despre faptul că ea funcționează în mai multe moduri. Să ne imaginăm că vă treziți într-o duminică de dimineață, conștienți de faptul că aveți un program dar fără constrângeri majore. Aceasta este “alarma de croazieră”, adică un mod drăguț, relaxat si nestresant în care creierul vă dă trezirea.

Să ne imaginăm apoi tot o trezire, dar de data asta în timpul săptămânii, și nu la timp ci după ora obișnuită de trezire. Adică, altfel spus, trezirea cu perspectiva de a întârzia la muncă. Aceasta este “alarma de avarie”. Pe lângă trezirea propriu-zisă, ea va trimite în sistem tot ce mai e nevoie pentru mobilizare rapidă.

Să ne imaginăm și ultimul model. Să zicem că vă treziți în crucea nopții brusc, pentru că vi se pare că-i cutremur.  Aceasta e “alarma de supraviețuire”.  Modelul ăsta te trezește instant și îți setează toți parametrii de funcționare la maxim.

E clar că fiecare dintre modelele de alarmă are un scop și-o funcționalitate. Ar fi perfect dacă modelul corespunzător s-ar declanșa doar în situațiile potrivite. Dar nu se întâmplă așa. Sunt și situații în care mintea nu alege corect modelul de alarmă și declașează o modelul de supraviețuire în situații în care , în realitate, nu moare nimeni.

Și să vedem cum funcționează… Să zicem că mă trezesc târziu de dimineață doar că pe lângă faptul că întârzii mai am și-un șef al naibii. Dacă la asta mai adaug și credința că, dacă pierd jobul ăsta, nici că mai găsesc altul, “alarma de avarie” devine cât ai clipi “alarmă de supraviețuire”. Deși e clar că nu mă aflu în vreun pericol mortal sau imediat, nivelul de stres pe care îl voi resimți va fi chiar mai sever decât la ultimul cutremur.

Ideea este că, pe lângă semnificația reală, în paralel, mai funcționează și semnificația pur subiectivă pe care o acord eu evenimentului. Semnificația mea subiectivă poate ajunge incredibil de departe și fără vreo legătură reală cu subiectul.  Și ne amuzăm din experiența proprie…

Acum doi ani am alergat la semi-maraton. Era timpul schimbării pentru mine.  Începeau planurile de deschidere a cabinetului concomitent cu cele de părăsire a job-ului de mulținațională. Toate acestea veneau cu îndoielile și cu neliniștile oricărui început. Erau doar planuri încă, dar se contura schimbarea. Și cum-necum și fără vreo legătură logică, săracul semi-maraton a devenit simbolul lui “eu pot”. Dacă puteam la 43 de ani s-alerg la semi-maraton și să îl termin, era dovada clară că pot orice. Așa încât o alergare obositoare și solicitantă dar fără vreo implicație majoră în viața subsemnatei a ajuns să fie DOVADA că voi avea un cabinet.  Ce-am obținut? Un semi-maraton la care am tras de mine de parcă era chiar viața mea în joc. N-am obținut vreo performanța (nici nu sunt vreo sportivă de felul meu, ci sunt doar încăpățânată) dar mi-era clar în timp ce alergam că pot să mor și n-am să mă opresc. La sosire, îndată ce-am dat ochii cu ai mei, m-a umflat plânsul.. Ai mei credeau că de la oboseală… Ei na..nu d-asta.. ci pentru că tocmai înființasem cabinetul și îmi asiguram succesul în profesie. Că d-aia zic… la semi-maratonul de anul acesta chiar merită doar să alerg. Fără să mai înfiintez nimic.

Morala? Dacă am parte de-o alarmă de supraviețuire și nu e nici cutremur și de pe canapea nu mă privește gales niciun tigru bengalez atunci e clar că am adăugat semnificație evenimentului pe care îl trăiesc.

Dar despre asta, despre cum punem semnificații de la noi și cum putem să conștientizăm ce facem în episodul următor.