Search Results for: title

Ce găsim în căutarea fericirii

ce gasim in cautarea fericirii

 

 

 

 

După oarecare pauză,  să începem cu o temă de gândire, un film și o carte, ambele asortate la temă. În mare parte, meseria de psihoterapeut presupune să discuți cu oameni aflați în căutarea fericirii. La prima vedere, ai crede că-i încurajez să facă asta, așa-i? Ei bine, nu chiar.

Primul lucru pe care îl fac este să clarific niște alte chestii. Cum ar fi, de pildă, că fericirea nu presupune să fii tot timpul fericit. Ci să fii, în general, mulțumit de viața ta. Dacă fericirea devine o stare continuă, atunci se numește manie și e o problemă serioasă.  Dacă aspiri la fericire, e mai mult decât utilă capacitatea de a schimba lucrurile care nu-ți convin, precum și pe aceea ce a face abstracție de alea pe care nu le poți schimba, chiar dacă nu-ți convin. Altfel spus, fericirea este o existență umană în care trăitorul găsește un sens în experiențele lui pozitive sau negative, deopotrivă.

Următorul lucru de clarificat în incursiunea găsirii fericirii este acela că nu există emoții pozitive sau negative. Ci doar emoții. Și că a te feri ca dracu’ de tămâie de alea negative nu aduce fericirea ci doar consolidează și face prevalente emoțiile pe care le eviți.

Tot la fel de important este înțelegerea adevărului crud că suntem singurii trăitori ai vieții noastre, iar restul sunt privitori. De ce crud? Pentru că asta presupune că nu există un model universal de fericire. Nu numai că nu s-a născut ăla care să se uite pe geamul existenței mele și  să-mi spună mie (trăitorului) că pepenele (nefericiirii mele) pe care dorm e doar mazăre dar nici nu-mi poate spune care e rețeta prin care transform pepenele în ceva pe care pot dormi.  Iar asta înseamnă că suntem singurii cunoscători ai ingredientelor necesare pentru rețeta fericii proprii, adică sunt suntem responsabili pentru ea.

Ultimul lucru pe care îl clarific este acela că pentru a fi fericit, un muritor nu are nevoie de o viață perfectă ci doar de capacitatea de a face pace cu ea, înainte de a-i cere mai mult. Adică diferența între a-ți trăi viața cu perseverență sau cu înverșunare și înțelegerea faptului că diferența fundamentală dintre ele e că perseverența (spre deosebire de înverșunare, firește) te lasă să te bucuri de pașii intermediari și nu otrăvește orice e mai puțin decât rezultatul final.

Culmea e că, muritorul care internalizează cele de mai sus constantă că nu mai are de căutat fericirea niciunde, ea fiind de cele mai multe ori fix sub nasul lui existențial.

În fine, pentru că nu e cum ați crede că e musai să fii fericit pentru a zâmbi ci merge și invers, vă recomand două abordări cu mult umor. Prima, o carte,  The Subtle Art of Not Giving a Fuck, poate fi o unealtă eficientă în selectarea ingredientelor fericirii personale sau  “fuck-giving-worthy” , vorba scriitorului. Cea de-a doua, un film, Hector în căutarea fericirii, o să vă poarte într-un fel mult subtil și amuzant prin pașii pe care i-am dat și eu mai sus. Și Hector, ca oricare dintre noi, constată pân’ la coadă că fericirea se află în proximitatea trăitorului și nu la capătul lumii.

(imagine: http://www.gtgrowth.com)

Luna cadourilor, de ce atâta bătaie de cap?

cadoul

V-ați întrebat vreodată de unde vine toată agitația asta cu oferitul cadourilor de Crăciun? De ce, de vreme ce e doar o perioadă în care oferi și primești cadouri, câteodată totul devine așa complicat?  Așadar, luna cadourilor, de ce atâta bătaie de cap?

Haideți să vedem… Nu e vorba doar despre a oferi sau a primi ci și despre simbolurile asociate cu ceea ce oferi sau primești. Un cadou este rareori doar un cadou. De cele mai multe ori reprezintă o declarație. De dragoste ori poate doar de simpatie. De statut sau poate doar de influență.  Poate reflecta stadiul unei relații sau gradul de interes acordat primitorului. Acceptarea unui cadou înseamnă și acceptarea simbolisticii atașate acestuia.

Dacă e să ne uităm puțin la istoria sărbătorii de Crăciun, aflăm că asocierea acesteia cu oferirea de cadouri a apărut prin epoca Victoriană. Eu nu sunt vreun istoric priceput, dar din ce informații am reușit să găsesc, pare că de prin Anglia ni se trage asocierea sarbătorii cu vânătoarea de cadouri.

În mod deloc suprinzător, există și oameni care susțin că ne agităm prea mult.  Joel Waldfogel, de pildă, în cartea lui Scroogenomics: Why You Shouldn’t Buy Presents for the Holidays, susține că alternativa logică ar fi să ne oferim unui altuia sume de bani. Asta, zice el, ar asigura un schimb echitabil. Dar tot el adaugă că marea majoritate a oamenilor tind să considere că a oferi bani drept cadou este un gest care denotă lipsă de considerație și lipsă de preocupare.  Altfel spus, ne scandalizăm la ideea că cineva a considerat că nu merităm să își asume efortul de a se gândi, a căuta și a depune efort pentru materializarea cadoului potrivit pentru noi.  Dacă privim lucrurile așa, putem înțelege de ce unii dintre noi ne dăm peste cap financiar și nu numai pentru a putea materializa cadoul potrivit pentru persoana sau persoanele iubite.

Mai mult, studiile arată că surpriza e parte din valoarea percepută a cadoului. Cadoul perfect devine astfel cel care mi se potrivește perfect, în ciuda faptului că celălalt nu știa că mi-l doresc. Și dacă vă întrebați de unde vine chestia cu pricina – ei bine – ni se trage de la o echivalență  inexactă și nerealistă dar aproape automată a gândirii umane. Aceea care ne face să credem că dacă cineva ne iubește, o să știe ce avem în cap sau în suflet, mult dincolo de ceea ce comunicăm.  Cadoul perfect devine astfel o dovadă a calității relațiilor noastre. Așa că asta explică de ce devine atât de important să ne implicăm în goana după cadouri.

Mie îmi place mult o poveste, „The Gift of Maji”. Ambii parteneri ai unui cuplu sărac renunță la posesiunilor lor cele mai de preț pentru a putea cumpăra cadourile perfecte de Crăciun. Ea își taie și vinde unui peruchier părul superb pentru a cumpăra un lanț pentru ceasul lui. El își vinde ceasul, moștenire de la tatăl lui, pentru a-i cumpăra ei o perie de sidef cu care să-și perie părul.  Cadourile se anulează unul pe celălalt din punct de vedere al realității materiale dar câștigul emoțional este imens.  Așa că psihologia (în ciuda rațiunilor psihologice) ne explică de ce toată agitația, iar rațiunile economice (în ciuda psihologiei) ne dovedesc iraționalitatea deciziilor.

Ceea ce ne face cred să concluzionăm că suntem prizonierii goanei după cadouri și că, pentru un rezultant maxim,  avem de balansat inima cu portofelul. Spor la cumpărături!

Acceptarea inteligentă

acceptarea inteligentă

Eu cred că acceptarea inteligentă se află la mijlocul scalei dintre Balada Miorița și Revoltă pe Bounty. Vine cu înțelegerea faptului că, realist vorbind, nu există nici libertate absolută dar nici nu poți primi chiar tot ce ți se oferă. Până la urmă, dincolo de Zen sau alte forme de înțelepciune, acceptarea este o acțiune. Aceea de a accepta. Și ca orice acțiune are consecințe. Acceptarea inteligentă presupune a accepta atunci când avantajele sunt mai importante sau mai numeroase decât dezavantajele.

Când este acceptarea avantajoasă? Atunci când am obosit să lupt, de exemplu. Adică atunci când am nevoie să îmi trag sufletul pentru o vreme. Sau atunci când am nevoie de timp pentru a găsi soluții mai eficiente decât acceptarea. A accepta un eveniment nu este o acțiune irevocabilă întotdeauna. De pildă, pot avea nevoie să accept o vreme că partenerul a avut sau are o aventură până pot decide ce vreau să fac mai departe. Sau pot hotărâ să accept un job plătit mai prost sau care nu mă atrage neapărat până când voi găsi o altă oportunitate.

Acceptarea mai poate fi avantajoasă atunci când nu pot schimba realitatea și am nevoie de timp să înțeleg cum pot schimba relaționarea mea cu ea. O boală sau un accident soldat cu urmări serioase, ori moartea cuiva drag au nevoie de acțiunea de acceptare a realității. Acceptarea vine cu un pact de încetare a ostilităților dintre mine și realitate și, implicit, cu posibilitatea de a mobiliza resursele în favoarea resemnificării traumei. Găsiți aici o carte în care puteți citi despre povești de viață care ilustrează procesul resemnificării unei traume.

Acceptarea inteligentă se aplică și în cazuri mai puțin dramatice, din viața de zi cu zi. Și aici e important să conștientizez că eu fac niște alegeri și că ele vor veni și cu dezavantaje care necesită acceptare. Să luăm de pildă traficul bucureștean. Dacă vrei la București (poate pentru că salariile sunt mai mari, oportunitățile mai multe ori fetele mai târziu acasă), atunci ai de acceptat traficul. Și de găsit metode prin care să îți treacă timpul mai cu folos decât înjurând sau claxonând.

Auto-acceptarea inteligentă, ruda auto-aplicată a acceptării, vine cu înțelegerea faptului că suntem imperfecți dar perfectibili. Că putem gestiona schimbările mai bine dacă încetăm să ne luptăm cu ce nu ne convine și mobilizăm energia către obținerea a ceea ce ne dorim în schimb. Altfel spus, auto-acceptarea inteligentă vine la pachet cu axioma „pentru orice lucru care nu-ți convine, există opusul lui pe care ți-l dorești” .

Când este acceptarea distructivă, deci dezanvatajoasă? Atunci când încalcă semnificativ valorile mele și, în consecință îmi afectează autenticitatea. Acceptarea unui abuz (personal sau profesional) sau acceptarea unei relații disfucționale intră în această categorie. Dacă ajung aici este momentul potrivit să mă întreb, vorba zicalei, ce mă sperie mai tare – un sfârșit de groază sau o groază fără sfârșit? Ajungem în situațiile de acest tip atunci când acceptarea se grefează pe sentimentul de neputință și se transformă în resemnare.

Primul pas către integrarea acceptării inteligente în viața ta este obișnuința de a-ți chestiona nemulțumirile cu bunăvoință, asumarea responsabilității și deschidere către schimbare. Acest simplu fapt va transforma acceptarea din fatalitate în alegere conștientă. Nu va mai fi o înfrîngere ci o acțiune adaptativă care ține cont de obiectivele tale de viață.

(imagine: http://socialexpression.net)

Mania de a da sfaturi

sfatmania

Aș vrea să începem prin a defini sfatul ca fiind chestia aia pe care tuturor ne place s-o oferim și nimănui nu-i place s-o primească. Ne place să oferim sfaturi pentru că e cel mai simplu lucru de făcut și nu ne place să le primim pentru că, de cele mai multe ori, nu căutăm soluții ci întelegere.

De ce este cel mai ușor să dai sfaturi? O să îmi asum riscul să citez o replică nu prea academică dintr-un film controversat. Filmul se numește „Scandalul Larry Flint” iar replica este: „Opinions are like assholes, Your Honor, everybody has one”. Asta explică, cu simțul umorului, realitatea faptului că nu trebuie niciun efort să dai sfaturi dar că e nevoie de efort pentru a oferi înțelegere și empatie. Pe lângă asta, la fel de valabil este și faptul că, în general, știm care sunt soluțiile pentru viața noastră, personală. Ce nu știm întotdeauna este să avem încredere că vom găsi soluția potrivită și, câteodată, care sunt informațiile relevante pentru a lua decizia potrivită.

Carevasăzică, într-o lume plină de „furnizori de sfaturi” cum pot face eu diferența? Mai întâi am nevoie să învăț să respect omul din fața mea. Adică să cred că este suficient de pregătit să-și trăiască propria viață și că asta implică și că va cere ajutor dacă, și numai dacă, are nevoie. Ajutorul nesolicitat (iar sfatul este un „model” de ajutor) este des întâlnit. Se bazează pe conceptul care ne spune că „iadul e pavat cu bune intenții” combinat cu cel al „babei pe care o trec strada fără s-o întreb pe care parte locuiește”. Pentru că deși are la bază (probabil) intenții bune are mult mai multe șanse să nimerească prost decât s-o nimerească bine. De ce? Pentru că dacă cel din fața mea nu a ajuns singur la concluzia că are nevoie de ajutor, atunci îl pot jigni, îl pot incapacita (pentru că mesajul ajutorului este „acela că nu te descurci singur”). Primul pas în transformarea mea din oferitor de sfaturi în prieten adevărat este deci adoptarea regulii „ajutorul se oferă la solicitare”.

Al doilea pas este acela de a face diferența între un sfat și o informație. Sfatul presupune implicarea personală. „În locul tău aș face…”, „Dacă mă întrebi pe mine eu aș”, „sunt de părere că ar trebui să faci…”. Implicarea personală e în regulă dar ar fi util să se limiteze la a fi acolo pentru omul din fața ta. Pentru că, oricât de mult crezi că îl cunoști, tu nu ești el. Adică sunteți diferiți. Așa că experiența ta de viață nu e universală. „Eu am făcut așa” nu este o axiomă științifică ci doar o alegere făcută la un moment dat. Într-un context , de cele mai multe ori, irepetabil. Așa că dacă vreau să ofer cuiva perspectiva mea sau experiența mea de viață, atunci e cazul să înțeleg că e a mea și nu, în mod obligatoriu, și a lui sau ei. O informație este deci, fie un fapt verificat fie o perspectivă personală fără valoare de obligativitate. Un act prin care îi comunici omului doar perspectiva și nu îi trasezi o sarcină, nu-i spui ce are de făcut. În plus, e bine să fim conștienți de faptul că dacă dau un sfat sunt, teoretic, responsabil pentru rezultat. Cam ca și cum ar fi ok să dau o sapă cu împumut și să-mi asum responsabilitatea pentru răsadurile omului care a săpat cu ea.

Ultimul pas este să înțeleg că oamenii își știu soluțiile potrivite propriilor probleme. De multe ori avem nevoie să ne auzim vorbind despre alternative. Avem, de fapt, nevoie ca omul din fața noastră să tacă, să asculte și să fie prezent cu adevărat. Prezent emoțional. Empatic, adică. Doar că empatia și înțelegerea presupun efort. E mult mai simplu să dai sfaturi.

(imagine: mimiandeunice.com)

Despre mine

Numele meu e Miruna Stănculescu.

Din cauza și datorită celor 20 de ani de muncă în general și 15 ani de HR în mod particular, înțeleg cum se clădesc relațiile de serviciu și care este anatomia dificultăților de relaționare din viața profesională a unui individ. Am experimentat orice mediu, de la drasticul capitalist al multinaționalei și până la IMM-uri românești sau organizații de stat.

Cu bune, cu rele, și cu toate cele dintre aceste extreme, întrețin, de alți 20 de ani, partea mea dintr-o relație. Asta înseamnă că înțeleg în fiecare zi a acestei interacțiuni care sunt provocările, neliniștile și potențialele împliniri ale unei uniuni de acest fel. Mai știu și că, uneori, e necesar să admitem, față de noi și de celălalt, că e momentul s-o apucăm în direcții diferite. Și spun asta pentru că am trecut printr-un divorț – și deci știu cum te afectează asta și cum îți resetează viața de moment.

Am un copil. De mult. Sau de puțin. De mult de câte ori e greu, și de puțin când suntem fericite. Așa am simțit că 24 de ani sunt relativ puțini…sau mulți. Asta îmi oferă posibilitatea de a înțelege, dincolo de prea puțin practicele cărți și dictoane științifice, ce înseamnă, efectiv, să fii părinte, și care sunt problemele și potențialele bucurii nedescoperite ridicate de un asemenea statut. Astfel am înțeles că am primit multe concepte, idei, principii, mândrii, mulțumiri, îndreptare și rigidități în bagajul de la părinți și familie. O privire în această valiză te poate ajuta să păstrezi ce ți se portivește și să rescrii ceea ce nu e ce ai nevoie, implicit să optimizezi pașii pe care dorești să îi faci în propria viață. E datoria părinților să ne crească, dar este datoria adulților din noi să facă alegerile potrivite. Și am făcut asta atât ca părinte, cât și în calitate de copil.
Am alergat un semi-maraton. Și asta spune ceva, pentru că n-am fost niciodată în viață vreo sportivă. Nu am nici constituție de alergător. Înainte de cursă în sine, m-am pregătit doar cu 600km alergați printre orele de muncă din cadru corporatist și de facultate de la vremea respectivă. Am făcut asta ca să-mi demonstrez mai întâi mie că pot, și mai apoi să mă uit în ochii clienților mei și să le pot spune, când le e greu, că se poate.

De trei ori în viața personală și în carieră, am pornit de la zero. Deci știu ce înseamnă nesiguranța și îndoiala, știu ce înseamnă senzația că “poate nu sunt în stare” și felul în care teama de eșec și implicațiile dezarmante ale erorii dau renunțării o față atractivă. Dar mai știu și că, dincolo de toate astea, se poate.
Cred, și asta se regăsește și în filosofia mea de lucru, că viața e făcută ca să te gândești, și dacă e nevoie, să te răzgândești.
Cred că nu întotdeauna poți schimba realitatea, dar poți schimba întotdeauna felul în care relaționezi cu ea. E deci important să înveți să-ți conștientizezi dialogul interior și să-l optimizezi în așa fel încât să te ajute.

Am înțeles e că esențial să înțelegi cum îți funcționează mintea, dacă vrei să fii eficient în relația cu tine și să ai o minte în cap și nu un cap în minte.
Cred că e OK să ai probleme. Sau ar trebui să fie, de vreme ce cu toții ne mândrim atunci când le găsim soluții.

Nu în ultimul rând, am și studiile potrivite – Universitatea Bucuresti, Facultatea de Psihologie, formare cognitiv comportamentală, atestat de liberă practică și cabinet:

Seminar de gestionare a relațiilor dificile

Workshop Relații dificile

Oricare dintre noi am avut de-a face cu “relații imposibile”. Colegi care nu fac ce e de făcut, șefi cu pretenții mari sau nerezonabile și aprecieri prea rare sau deloc . Prieteni care ne cer mult și ne dau puțin.  Oameni la care ținem, dar care nu ne înțeleg. Rezultatul? Relații tensionate și implicit frustrare, nervozitate, anxietate.

Vestea proastă este că nu îi poți schimba sau educa. Vestea bună este că poți învăța ce e de făcut pentru a le face față mult mai eficient. După 20 de ani de lucru cu oameni din medii diferite, în companii diferite și în situații diferite, am dovada că se poate.  Relațiile dificile pot fi gestionate eficient.

Îți propun o serie de 4 workshop-uri unde să beneficiezi de experiența mea în gestionarea oamenilor și să înveți tehnici de comunicare și de abordare a relațiilor care  astăzi îți dau dureri de cap, astfel încât viața ta profesională sau personală să devină mai comodă și atractivă.

Întâlnirile, cu o durată de 3 ore, se vor desfășura săptămânal timp de 1 lună. Costul total este de 200 ron (50 ron/workshop). Locația: Cotroceni, Str. Ion Radovici 12, Sector 5, București.

În funcție de programul tău, poți opta pentru grupul care se va întâlni în timpul săptămânii sau pentru cel de weekend.

Pentru detalii suplimentare sau înscrieri: 0744 8317610744 831761 sau inscrieri@mirunastanculescu.ro

Cine mai dorește, cine mai poftește: Cafeaua de duminică

carte

Un zâmbet

Dacă îți dorești să te asculte cu atenție, vorbește în somn.

O temă

Astăzi despre cuvinte simple care ne încurcă mult. Adică despre „da”-urile și „nu”-urile de zi cu zi.

Credem poate că sunt doar cuvinte. Nu știu însă dacă v-ați gândit vreodată că „doar cuvinte”-le astea sunt mult mai mult. Să ne gândim ce au ele în comun.  Cu ele luăm decizii, facem alegeri. Și nu e amuzant când îți dai seama cât de cameleonic se poate schimba „da”-ul din „Da, merg la film” în „DA”-ul din „Da, mă căsătoresc cu tine.”? Un „da” care nu contează față de un „DA” care îmi poate schimba viața. Cel puțin în estimare. Pentru că „da” sau „nu” diferă de „DA” sau „NU” doar prin atât…prin estimarea consecințelor.   Dar oare cum ar fi, să zicem, dacă din cauza „da”-ului din „merg la film” aș ști că voi ajunge să spun „DA”-ul din „mă căsătoresc cu tine?”

Care sunt diferențele? Da-ul e mai mult decât d și a. Este dorință, angajament, promisiune, implicare, nevoie de a fi acceptat. La rândul lui „nu” aduce odată cu pronunțarea lui, voință, setarea de limite, afirmarea propriei persoane, un potențial de conflict și, implicit, frica de respingere.   Pentru un oarecare echilibru avem nevoie de balanța potrivită dintre „da” și „nu”. Cu prea mult „da” ajung să mă nedreptățesc pe mine, lăsîndu-mă deoparte și punând în loc dorința sau voința celuilalt. O să fac asta atunci când nu sunt sigur că pot fi acceptat așa cum sunt. „Da”-ul, în cazul ăsta are un rol de înfrumusețare.  În sensul opus, cu prea mult „nu” ajung fie în locul unde funcționez doar prin voință (adică fac ce „trebuie” ), fie în cel unde sunt singur prin neimplicare.

Și-acum și tema. Să calibrăm balanța  „da” și „nu”.  Să ne imaginăm că facem o poză. A vieții noastre de acum. Și, ca un fotograf ce se respectă, pentru a reda corect realitatea, avem nevoie de balansul corect.  „White balance”-ul fotografiei devine astfel  balansul de „Da-Nu”.  Așa încât: care a fost procentul meu real de „Da” și „Nu” în ultima perioadă de 3 luni, să zicem?…  Și dacă ar fi fost să fie cum vroiam (simțeam), cum s-ar schimba procentul?

Concluziile ar tebui să fie ușor de tras… Dar, dacă vă încurcați pe undeva sau vreți să îmi împărtășiți din fisele picate, vă stau la dispoziție pe terapie@mirunastanculescu.ro

Un film – Yes Man

În ton cu tema de dezvoltare personală, fllmul vorbește despre “da” și „nu”.  Mie mi s-a părut că tocmai exagerarea pe care o aduce povestea filmului, te face să înțelegi mai bine care sunt implicațiile ambelor mini-cuvinte.  Dincolo de ilustrarea temei de azi, filmul povestește și despre faptul ca ne explicăm lumea conform credințelor noastre. Realitatea obiectivă nu o să-ți apară decât dacă faci un efort. În ritmul vieții de fiecare zi, doar realitatea subiectivă contează pentru mine. Voi vedea doar ceea ce îmi spun mie că există.

Să vedem… Avem un om care spunea tot timpul  „nu”. Credea că spune asta pentru că vroia să fie lăsat în pace de ceilalți. Dintr-o întâmplare și pentru că face ceea ce credea el că este un jurământ  ajunge să spună doar „da”. Pentru că jurământul îi fusese prezentat ca fiind unul cu urmări (adică dacă spunea „nu” urmau să fie consecințe negative) omul continuă să spună „da”. Lucrurile merg bine până încep să meargă prost, moment la care are revelația că jurământul era de fapt doar o improvizație a altcuiva și că, în consecință,  urmările erau doar în mintea lui.  Așa înțelege că poate balansa pe „nu” cu „da” în așa fel incât viața lui să aibă sens.  Interesant este și că, până în momentul revelației, omul credea că „da”-ul face treaba, că „da”-ul l-a făcut mai atractiv. Ajunge la final să înțeleagă că nu-l făcuse decât mai implicat în propria lui viață.

Pare o poveste cam tâmpită?… Eu zic să ne gândim mai bine. La superstițiile personale (cine crede că nu are, primește o ședință gratis, să le afle), la felul în care lăsăm frica să ia decizii pentru noi, la cât de vulnerabili suntem și la cât timp petrecem să ascundem asta.

Oscar și Tanti Roz

Pregătiți-vă să vă emoționați. Și să fiți vulnerabili. Big time.

Cartea începe cu un copil, o boală și-o moarte. Cu furie și cu revoltă. Continuă cu alinare, ajutor și-o viață trăită pe fast-forward. Se termină cu împăcare și seninătate.  Deja emoționați și vulnerabili?…  Probabil, dar oare de ce?…

Pe mine, povestea m-a făcut să mă uit rapid la mine și la viața mea. Să văd ce nu-mi convine și cum pot să schimb asta. M-a învățat că timpul nu există, ci că ți-l faci. Că cel mai tare te temi că mori când nu simți că trăiești. Că dacă ți se pare că nu mai ai timp, înseamnă că nu faci ce îți dorești.  Că vulnerabil nu ești când te uiti la moartea ta ci, cel mai vulnerabil  devii atunci când îți vezi viața și nu-ți place ce vezi.  Că important este ce faci și cum, nu cât durează.  Mi-a dovedit că vulnerabilitatea e începutului curajului și nu sfârșitul lui.

Deci, nu deschideți cartea decât dacă vă trebuie curaj. Pentru că drumul către curaj trece prin vulnerabilitate. Și vulnerabili o să fiți. Big time.

 

Conjugarea omului – viitorul

eseu despre aparente

(foto alex.randomemotion)

Viitorul, adică locul unde imaginația devine realitate. Locul speranței, dar și locul resemnării.

Să pornim de la început. Prima întrebuințare a viitorului care s-a înghesuit să-mi vină în minte, are de-a face în principal cu adolecența. „E in joc viitorul tău” sau „îți bați joc de viitorul tău” – adică ce auzeam când ne lăsam pe tânjală în momentele critice sau când făceam lucruri incompatibile cu modul de viață al părinților.

Nu pot să trec mai departe decât recunoscând cu umilință că am auzit asta în adolescență și am și spus-o fetei mele tot pe-atunci. Trecând peste umorul constatării că în spatele oricărui adult realizat de azi se ascunde un părinte care credea că o să o dea in bară, să vedem însă că viitorul este sediul consecințelor.

Care e anatomia unei consecințe? Are la baza experiența mea, informațiile aplicabile situației, la care se adaugă deducții logice. Tot ce rezultă din cele trei (adică consecința) se proiectează în viitor. Concluzia (tot logică) e că e vorba despre imaginație. Problema este însă că mintea mea nu face diferența si reacționează ca și cum ar fi real. Și uite-așa eu pot alege să nu m-apuc de pilotat mașini rapide (Formula 1, să zicem) pentru că logica îmi spune că viitorul ascunde consecințe potențial riscante pentru mine. Și nu-i ironic că pot să mor în accident de ski?…

Devine important să înțeleg că ce-mi imaginez nu are valoare de realitate. E doar imaginație ce poate deveni realitate, dar nu e obligată să facă asta.

Cele de mai sus, o să spuneți, sunt valabile și atunci când proiectez scenarii pozitive. Corect. Dar între timp trăiesc în optimism și cu speranța că „viitorul sună bine”. Și da, corect din nou, asta nu mă scutește de suprize neplăcute. Dar nici prima variantă nu face asta.

Viitorul este sediul fricii în peste 95% dintre cazurile în care eu mă sperii. Pentru că, de cele mai multe ori, problema mea nu e atât de mare în prezent, iar ceea ce-mi imaginez că se va întâmpla face să pară situația cu mult mai complicată decât este acum.

Din fericire viitorul este și sediul consecințelor pozitive, căci asta sunt visele într-o variantă mai puțin romantică. Și – vă întreb – ce mă scutește să înlocuiesc coșmarul cu visul și să formulez ce îmi doresc pe viitor și nu ce îmi e teamă că poate să se întâmple?… Răspunsul, dacă nu sunteți modelul incurabil de optimist, este lipsa antrenamentului și obișnuința. Si pentru asta, oricând, vă stau la dispoziție.

Dezgustul

dezgustul

Dezgustul, disprețul, aversiunea, detestarea și repulsia sunt markeri eficienți ai neplăcerii. Ceva din ce primesc de la realitate nu e pe placul meu sau este purtător de amintiri de experiențe nu tocmai plăcute.

Pot învăța să detest lucruri prin propria trăire sau prin cea a altora, așa că ce detest nu e neapărat trăit ci poate fi doar învățat. Aversiunea poate fi și semn că aș avea de lucru la propria persoană. În mod paradoxal detest sa văd la ceilalți punctele mele slabe ca un reminder permanent al imperfecțiunii proprii. Pentru că oare ce detest în omul pe care îl acuz de lașitate? Ce face el sau faptul că face reală posibilitatea ca eu să fac la fel?

Sa luăm vârful de lance – da, disprețul… Semn clar ca eu cel ce disprețuiește sunt mult mai bun decât semenul meu. Să ne gândim mai bine totuși… Avem (si asta-i bine până la un punct pentru ecologia noastră proprie) tendința de a marca „greșit” aproape tot ce-i „diferit” de propria persoană sau concepție de viață. Uităm adesea că însă lucrurile sunt relative și că, de exemplu, vreo zece kilograme în plusul siluetei sunt una dacă faci poze printre franțuzoaice la Paris și alta dacă faci același lucru într-un McDonalds la New York.

Dacă îndrept spre interior dezgustul sau repulsia sunt în situația în care ele devin o armă distructivă de temut. Disprețul ori dezgustul față de propria persoană mă pot răni cumplit pentru că ajung la nivelul cel mai intim și sensibil al ființei mele. Până la urmă eu sunt persoana cea mai informată despre mine, nu? De-aici și până la auto-pedepsire prin înfometare sau prin însingurare nu e decât un pas.

Dezgustul față de sine însuși este ca un ger cumplit care te lasă înghețat și lasă doar sufletul sa ardă de rușine ca singur semn ca încă ești în lume. Dacă ai ajuns până aici, este firesc să-ți fie greu s-o gestionezi de unul singur.

Este nevoie de curaj pentru a cere ajutor, dar asta nu înseamnă că ești slab dacă o faci. A sta pe picioarele tale înseamnă să admiți când e mai eficient să cauți îndrumare pentru a face față mai rapid și mai ușor atunci când iți e greu. Poate că ai putea răzbi și singur sau poate că este una dintre acele situații în care ai nevoie de o privire obiectivă, de o perspectivă exterioară avizată. Oricare ar fi circumstanțele, nu trebuie sa parcurgi drumul singur. Pot fi însoțitorul tău într-o călătorie de regăsire a ta, în siguranță, așa cum te dorești.