Stresul și realitatea – Episodul III

funny-cat-lolcat-vs-tiger-600x451

După cum promiteam săptămâna trecută, să ne distrăm un pic astăzi pe tema mecanismelor și a modalităților prin care dăm semnificație realității și cum se leagă acest lucru de stresul nostru cel de toate zilele.

Mai întâi să vedem care sunt mecanismele. Care credeți că este definiția realității? – Ce vezi? Ce auzi? Ce simți? Sau ce întelegi din toate acestea? – Eu zic că ultima variantă este cea corectă. Să explic.

Suntem în permanență înconjurați de infinit de multe informații. Avem o gamă relativ variată de unelte care ne conectează la ce se întâmplă în jurul nostru (mai academic exprimat – analizori). Vedem, auzim, mirosim, simțim. Pe lângă toate astea, mai avem atenția.  Ne folosim atenția ca pe un soi de lupă. Cu ea extragem din realitate ce ne interesează. Iar ceea ce ne interesează sau rezonează cu noi, e personal. Așa se face că, deși se-ntâmplă să vedem același lucru împreună cu un grup de oameni, detaliile pe care le reținem și ceea ce înțelegem din ce ne înconjoară e diferit. Pe lângă ce vedem sau auzim adăugăm semnificație. Semnificația e ca un soi de amprentă. Adică unică și personală. Pentru că ea reflectă experiența mea de până atunci (evenimente placute sau mai puțin plăcute cu realitatea din fața mea, concluzii, axiome, etc.) precum și ceea ce mă preocupă în momentul respectiv.

O să mă leg tot de exemplul cu maratonul (din articolul trecut). Mi-ar fi plăcut să pot să fac un soi de sondaj printre participanții de la marathon. Ca să văd câți dintre ei au mai înființat un cabinet în timp ce ajungeau la finish. Stomatologic măcar, că nu trebuie să facem psihoterapie chiar toți. Probabil că au fost și unii care pur și simplu alergau. Cred eu că e valabil pentru alergătorii din Kenya, căci la viteza pe care o aveau, din locul meu modest, pare cam imposibil să faci și alte chestii în același timp.  Sunt sigură că alergau pe lăngă mine și semnificații mai complicate sau mai simple, probabil multe vise, pariuri cu propria persoană sau cu alții…

Și-acum să ne întoarcem la punctul de origine. La stres adică.  În funcție de semnificația pe care o dau unui eveniment mă voi stresa mai mult sau mai puțin. Adică dacă, de pildă,  povestea pe care mi-o spun e că la vârsta și cu pregătirea mea nu o să mă mai angajeze nimeni în veci, iar asta înseamnă automat că job-ul de acum e unica soluție de supraviețuire, voi fi cu stresul până la tavan la cel mai mic indiciu că aș putea greși ceva. Dacă e cazul, voi înghiți orice mizerie a șefului sau a colegului pentru că – nu-i așa – nu am altă soluție.  Iar dacă mă trezesc cu perspectiva de concediere voi fi blocat și demoralizat, convins de dinainte de a mă apuca să caut că n-am nicio valoare și n-are niciun rost.

Morala? Există unele studii semnificative care ne demonstrează că IQ-ul e învins la puncte de încrederea în sine. Și altele, dar tot serioase, care demonstrează că felul în care semnific realitatea de zi cu zi acutizează stresul perceput peste nivelul de care am nevoie pentru a face față realității obiective. Adică, parafrazând o veche zicală, te poți trezi că “pe afară vopsești gardul, și-năuntru nu e leopardul”, ci puiul de pisică, ce-i drept tărcat, de la vecini.

(Imagine: http://lolkitten.org/)

Om sau supraom?

om sau supraom

(imagine: circlesoffaith.org)

Nu spun că nu e un lucru bun să ceri și, respectiv, să aștepți mai mult din partea propriei persoane. Totuși cum facem să aflăm când suntem și când nu suntem rezonabili? Mai ales că așteptările nerezonabile se diferențiază de cele rezonabile destul de greu. Să luăm perfecționismul de exemplu… E rezonabil să aștept de la mine să fac lucrurile perfect, să nu greșesc adică?…  Dacă vă întreb așa, direct, veți recunoaște probabil că nu, nu-i rezonabil sau rațional. În ciuda răspunsului corect de-acum, sunt sigură ca măcar unii dintre voi vă puneți serios la colț atunci când nu vă iese ceva perfect. A da, era să uit… Sigur că formularea reală nu o să fie „trebuia să fiu perfect”. Să fie chiar asta, mintea v-ar spune că exagerați. Va fi probabil „puteam mai mult, mai bine”. Mai mult, mai bine – dar oare cum știm când e destul?  Cum știm dacă suntem oameni și nu vreo specie supradotată, „mai mai mult decât perfectă”? Deci om sau supraom?

Păi să vedem simptomele… Deci dacă:

  • Te surprinzi spunând lucruri pe care nu le crezi în timpul unei certe mai serioase;
  • Uiți c-ai promis ceva și te trezești în față cu dezamăgirea sau dezaprobarea celuilalt;
  • Nu mai ești chiar așa de asertiv atunci când ești presat emoțional;
  • Devii foarte nervos, nesigur și nu mai gândești chiar așa de clar atunci când intri într-o competiție și miza e foarte importantă pentru tine;
  • Reacționezi impulsiv și ulterior îți pare rău;
  • Dai  câteodată vina pe altul și nu realizezi că e responsabilitatea ta;
  • Te blochezi în trecut când ți-ar prinde bine să mergi mai departe;
  • Îți vine greu să ierți – pe altul sau pe tine însuți – si mai ușor să judeci;
  • Procrastinezi sau renunți atunci când crezi că miza e crucială pentru tine;
  • Înduri ce înduri și izbucnești dintr-un nimic,

… atunci ești diagnosticat. Ești om. Iar diagnosticul, odată pus, implică o abordare curajoasă. În sensul că sigur că mă voi strădui să mă descurc ceva mai bine de fiecare dată. Dar ori de câte ori unul dintre simptome revine aceasta nu înseamnă că ai o boală gravă ci este în fapt doar un „reminder” că ești un individ al speciei umane.  Pentru că da, e foarte bine să cer mai mult, dacă păstrez în minte principiul conform căruia un supraom e doar un om ce face un efort.

Cine mai dorește, cine mai poftește: Cafeaua de duminică

carte

Un zâmbet

Dacă îți dorești să te asculte cu atenție, vorbește în somn.

O temă

Astăzi despre cuvinte simple care ne încurcă mult. Adică despre „da”-urile și „nu”-urile de zi cu zi.

Credem poate că sunt doar cuvinte. Nu știu însă dacă v-ați gândit vreodată că „doar cuvinte”-le astea sunt mult mai mult. Să ne gândim ce au ele în comun.  Cu ele luăm decizii, facem alegeri. Și nu e amuzant când îți dai seama cât de cameleonic se poate schimba „da”-ul din „Da, merg la film” în „DA”-ul din „Da, mă căsătoresc cu tine.”? Un „da” care nu contează față de un „DA” care îmi poate schimba viața. Cel puțin în estimare. Pentru că „da” sau „nu” diferă de „DA” sau „NU” doar prin atât…prin estimarea consecințelor.   Dar oare cum ar fi, să zicem, dacă din cauza „da”-ului din „merg la film” aș ști că voi ajunge să spun „DA”-ul din „mă căsătoresc cu tine?”

Care sunt diferențele? Da-ul e mai mult decât d și a. Este dorință, angajament, promisiune, implicare, nevoie de a fi acceptat. La rândul lui „nu” aduce odată cu pronunțarea lui, voință, setarea de limite, afirmarea propriei persoane, un potențial de conflict și, implicit, frica de respingere.   Pentru un oarecare echilibru avem nevoie de balanța potrivită dintre „da” și „nu”. Cu prea mult „da” ajung să mă nedreptățesc pe mine, lăsîndu-mă deoparte și punând în loc dorința sau voința celuilalt. O să fac asta atunci când nu sunt sigur că pot fi acceptat așa cum sunt. „Da”-ul, în cazul ăsta are un rol de înfrumusețare.  În sensul opus, cu prea mult „nu” ajung fie în locul unde funcționez doar prin voință (adică fac ce „trebuie” ), fie în cel unde sunt singur prin neimplicare.

Și-acum și tema. Să calibrăm balanța  „da” și „nu”.  Să ne imaginăm că facem o poză. A vieții noastre de acum. Și, ca un fotograf ce se respectă, pentru a reda corect realitatea, avem nevoie de balansul corect.  „White balance”-ul fotografiei devine astfel  balansul de „Da-Nu”.  Așa încât: care a fost procentul meu real de „Da” și „Nu” în ultima perioadă de 3 luni, să zicem?…  Și dacă ar fi fost să fie cum vroiam (simțeam), cum s-ar schimba procentul?

Concluziile ar tebui să fie ușor de tras… Dar, dacă vă încurcați pe undeva sau vreți să îmi împărtășiți din fisele picate, vă stau la dispoziție pe terapie@mirunastanculescu.ro

Un film – Yes Man

În ton cu tema de dezvoltare personală, fllmul vorbește despre “da” și „nu”.  Mie mi s-a părut că tocmai exagerarea pe care o aduce povestea filmului, te face să înțelegi mai bine care sunt implicațiile ambelor mini-cuvinte.  Dincolo de ilustrarea temei de azi, filmul povestește și despre faptul ca ne explicăm lumea conform credințelor noastre. Realitatea obiectivă nu o să-ți apară decât dacă faci un efort. În ritmul vieții de fiecare zi, doar realitatea subiectivă contează pentru mine. Voi vedea doar ceea ce îmi spun mie că există.

Să vedem… Avem un om care spunea tot timpul  „nu”. Credea că spune asta pentru că vroia să fie lăsat în pace de ceilalți. Dintr-o întâmplare și pentru că face ceea ce credea el că este un jurământ  ajunge să spună doar „da”. Pentru că jurământul îi fusese prezentat ca fiind unul cu urmări (adică dacă spunea „nu” urmau să fie consecințe negative) omul continuă să spună „da”. Lucrurile merg bine până încep să meargă prost, moment la care are revelația că jurământul era de fapt doar o improvizație a altcuiva și că, în consecință,  urmările erau doar în mintea lui.  Așa înțelege că poate balansa pe „nu” cu „da” în așa fel incât viața lui să aibă sens.  Interesant este și că, până în momentul revelației, omul credea că „da”-ul face treaba, că „da”-ul l-a făcut mai atractiv. Ajunge la final să înțeleagă că nu-l făcuse decât mai implicat în propria lui viață.

Pare o poveste cam tâmpită?… Eu zic să ne gândim mai bine. La superstițiile personale (cine crede că nu are, primește o ședință gratis, să le afle), la felul în care lăsăm frica să ia decizii pentru noi, la cât de vulnerabili suntem și la cât timp petrecem să ascundem asta.

Oscar și Tanti Roz

Pregătiți-vă să vă emoționați. Și să fiți vulnerabili. Big time.

Cartea începe cu un copil, o boală și-o moarte. Cu furie și cu revoltă. Continuă cu alinare, ajutor și-o viață trăită pe fast-forward. Se termină cu împăcare și seninătate.  Deja emoționați și vulnerabili?…  Probabil, dar oare de ce?…

Pe mine, povestea m-a făcut să mă uit rapid la mine și la viața mea. Să văd ce nu-mi convine și cum pot să schimb asta. M-a învățat că timpul nu există, ci că ți-l faci. Că cel mai tare te temi că mori când nu simți că trăiești. Că dacă ți se pare că nu mai ai timp, înseamnă că nu faci ce îți dorești.  Că vulnerabil nu ești când te uiti la moartea ta ci, cel mai vulnerabil  devii atunci când îți vezi viața și nu-ți place ce vezi.  Că important este ce faci și cum, nu cât durează.  Mi-a dovedit că vulnerabilitatea e începutului curajului și nu sfârșitul lui.

Deci, nu deschideți cartea decât dacă vă trebuie curaj. Pentru că drumul către curaj trece prin vulnerabilitate. Și vulnerabili o să fiți. Big time.

 

Ce alegi: evoluția sau perfecțiunea?

imperfectiunea

Perfecțiunea nu există.  Deși o căutăm constant. Dar asta este… Suntem oameni. Suntem imperfecți. Vom face lucruri imperfecte, vom trăi vieți imperfecte. Simțiți cum vă apucă deprimarea?  Revolta pentru raiul pierdut pe veci? Dar oare chiar o fi așa de rău?

Care sunt avantajele imperfecțiunii? În primul rând greșeala. Ești imperfect, deci poți greși. Vorba zicalei care umbla pe net:  așa de mult am învățat din toate greșelile mele că mă gândesc chiar mâine să mai fac vreo două. Pentru că nu din ce-am greșit învăț ci, mai degrabă, din munca pe care o depun în încercarea de a repara ce am greșit.

Apoi avem lipsa de plictiseală adusă de imperfecțiune. Voi v-ați gândi vreodată cât de plictisitor ar deveni ca lumea să arate de mâine exact așa cum vreți, perfectă. Ce naiba să mai faci pentru o lume unde n-ai loc de mai bine? Unde nu ai nemulțumiri dar nici vreo provocare menită să aducă vreo schimbare nu mai ai.

Avem apoi progresul. Însăși esența progresului pe asta se bazează. Pe imperfecțiune. Eu una sper să nu devin perfectă niciodată pentru că din momentul perfecțiunii, gata, voi stagna. Voi sta pe loc. Perfectă, dar fără posibilitatea de-a mai crește.

Perfecțiunea sperie pentru că nu e omenească.  Ați vrea un partener PERFECT? Pe bune chiar ați vrea? Nu v-ar speria vecinătatea cu cineva fără cusur?

Viața e imperfectă dar asta nu pentru că are defecte ci pentru că are nevoie de posibilitatea de a evolua.

Despre copil și visuri

despre copii si vise

Avem doi oameni, un bărbat și o femeie. Se plac, se iubesc… apare și cel de-al treilea om. Deși în ordine cronologică e ultimul și în ciuda faptului că este rezultatul unirii primilor doi, cel de-al treilea om, cunoscut sub numele popular de copil, e totuși un om de sine stătător. Adică are personalitatea lui, poveștile lui și destinul lui în devenire.

De ce zic asta?  Pentru că, deși în teorie suntem de acord cu cele de mai sus, odată ce apare copilul în pridvor, el devine oarecum responsabil să ducă la îndeplinire o parte din visurile noastre (dacă nu pe toate) și să se ferească de cel puțin o parte din greșelile noastre (dacă nu de toate).

Oare, să vă povestesc câți adulți cocoșați de visurile neîmplinite ale părinților lor am cunoscut?… Sau cât de dureros și nedrept se simte faptul că ai visuri diferite de cele ale părintelui tău atunci când diferența este „tratată” cu respingere și critică?…

Nu vreau să dramatizez căci până la urmă de asta devenim adulți, pentru a ne exercita alegerea asupra propriului destin. Totuși e util ca, în calitate de părinte, să fiu conștient care sunt visurile mele nepuse în practică și spaimele mele și care sunt ale copilului. Venim pe lume goi, fără frici și fără visuri.  Suntem învățați nu numai să ne îmbrăcăm ci și ce e la modă, nu numai să visăm ci și care sunt visurile acceptabile, nu numai să ne temem ci și de ce anume și când.

La prima mea întânire cu fiica mea, asta a fost prima mea întrebare de părinte. De unde o să știu eu ce își dorește sau ce i se potrivește?  Nu gânditi că n-am greșit de-a lungul celor 25 de ani de când am făcut cunoștință. Dar cred, și ea e de acord, că m-am străduit să aflu sau, cu toată frica implicată, să o las să afle raspunsul.

5 motive pentru care e bine să greșesc

dat in bara

Ne petrecem o parte din viață evitând să facem greșeli. Sau imaginând scenarii care să facă posibilă viața fără de greșeală. Suntem educați să credem că verbul fatidic „a greși” ne face de rușine, ne pune pe lista neagră, ne trimite în iad.  Și, pentru că luăm de bune toate astea, ne temem să luăm decizii sau îi batem în cuie simbolice pe cei care greșesc pentru că, prin ei, vedem propriul potențial de dat în bară.

Eu îmi voi permite astăzi să vă arăt de ce greșeala spune de bine despre mine.

  1. Greșesc deci exist.  Numai cine nu trăiește nu greșește. Deci, dacă în ultimele șase luni nu am făcut nicio greșeală, pesemne că nu mai respir.
  2. Greșesc deci sunt deștept. Nimeni nu e deștept toată ziua, iar înțelegerea funcționează prin comparație. Dacă nu am fost prost în viața mea, de unde știu că sunt deștept?
  3. Greșesc deci sunt responsabil. Nu lăsa pe mâine ce poți greși azi. Este statistic imposibil să nu greșesc.  Astfel că, de vreme ce oricum o să se întâmple, mai bine acum decât altădată.
  4. Greșesc deci voi deveni un mare înțelept. Marea înțelepciune se află în greșeli. De asta suntem înțelepți la bătrânețe, pentru că greșim, nu de la reumatism.
  5. Greșesc deci sunt diferit. Orice ai face nu poți trece prin viața mulțumind pe toată lumea. Oamenii sunt diferiți. De multe ori e complicat să înțeleg ce e bine pentru mine deci e probabil imposibil să știu non-stop ce e greșit pentru alții.

În consecință, îți propun ca data viitoare când greșești să vezi ce ai de invățat din asta. Nu de alta, dar să încerci și să o dai în bară e drumul către progres. Eșecul seamană izbitor de mult cu non-acțiunea.

Cafeaua de duminică

carte
Eu cred în “mă distrez, deci învăt” și mai cred că lucrurile importante sau interesante nu sunt neapărat academice sau complicate. Cafeaua de duminică este asezonată cu o gluma, o temă de dezvoltare personală, o recomandare de film și una de carte. Mă strădui să le grupez în jurul unei teme și să impărtășesc în câteva cuvinte ce au adus pentru mine în incursiunile mele spre autocunoaștere.

Iată recomandarea pentru film de azi. Dacă vă sună bine, vă puteți abona la newsletter și veți primi “Cafeaua de duminică” în fiecare duminică.

“The Final Cut (Memorie finală) (2004)
Un film cu Robin Williams cere, aproape întotdeauna, o seară liniștită și, după vizionare, un pic de timp pentru a așeza în biblioteca ta internă ce ai văzut. Așa e și de data asta…

N-o să vă spun din firul epic mare lucru. Vă las plăcerea. Dar m-aș opri la ceea ce mi-a cerut timp de gândire mie si m-a făcut să reiau filmul de la capăt. Ideea este că devine posibil, undeva în viitor, să implantezi un cip în capul omului, care să memoreze toate amintirile până la moarte. Informațiile astfel obținute se puneau cap la cap într-un soi de memorial odată cu plecarea omului din viață. Filmul cu pricina era vizonat de familie și prieteni.

Prima întrebare care a venit rapid și-a fost: “hmmm … oare câte din lucrurile făcute de mine până acum ar mai fi fost făcute de mă uitam la posibilitatea ca lumea să le știe? E drept, când mor… Dar totuși…” Aceeași întrebare o fi avut-o si scenaristul pentru că, odată cu cipul, în film apare si editorul de imagine – adică cel ce urma să facă acceptabil filmul vieții omului și să taie cadrele mai greu de digerat pentru familie și prieteni.

Și asta mi-a adus aminte de cât de puțin știm despre ceilalți și, implicit cât de puțin lăsăm să se știe despre noi. Pentru că, după cum zicea un mare om, pentru fiecare dintre noi e mult mai simplu să luptăm pentru principii decât să trăim după ele.

Așa încât, editorul de imagine și viața lui din film sunt ilustrarea axiomei că nimeni nu vrea să afle tot adevărul.

După film m-am străduit să fac o listă cu ce n-aș fi făcut de aveam parte de cip. M-am străduit o vreme și apoi am luat decizia că baza rămâne în editorul de imagine. Pentru că altfel scoteam din viața mea cam mult din ceea ce m-a făcut să fiu ceea ce sunt.

Binefacerile dezamăgirii

beneficiile dezamagirii

Dezamăgirea e un lucru bun. Doar că, la fel ca pentru orice lucru bun, ai doar nevoie să stai puțin strâmb să judeci drept.

Să începem cu anatomia unei dezamăgiri. Eu, cel pe viitor dezamăgit, mă uit la el sau ea și construiesc cu grijă și migală niște așteptări. Și cum fac asta? Păi întâi iau în considerare cum aș face eu și, nu-i așa, de vreme ce eu fac într-un anume fel, e doar firesc să mă aștept și de la alții să procedeze în consecință. Apoi, la ceva ce deja ar trebui să se întâmple, adaug ce îmi doresc să se întâmple.

Ai crede că măcar fac rezultatul cunoscut, adică îi comunic omului ce mă aștept să facă. Dar nu. De multe ori, omul ce se respectă păstrează pentru el ce se așteaptă să se întâmple pentru că celălalt „ar trebui să știe dacă îi pasă”.

Avem deci, doi participanți, dezamăgitul ce se ocupă să construiască așteptări si dezamăgitorul ce se ocupă cu neîndeplinirea lor. De asta spun că e un lucru bun – pentru că, dragilor, dezamăgirea ajută la calibrarea așteptărilor.

Și nu e mai util când simt dezamăgirea să mă întreb ce așteptări am construit, dacă le-am comunicat și celuilalt? Și, de le-am spus, să aflu ce motive l-au făcut pe dezamăgitor să nu le îndeplinească? Sau dacă dezamăgesc la rându-mi pe cineva, nu e un bun prilej să aflu ce anume așteaptă de la mine și să aduc acele așteptări la un nivel la care le pot face față?

Dacă nu procedez așa, dezamăgirea rămane doar un joc de ping-pong în care, peste fileul vinovăției, mă joc cu așteptările. Pe care eu le am, le proiectez, iar celălalt mi le trimite inapoi.

Despre Niciodată și Întotdeauna

niciodata si intoteauna

Nu știu de v-ați gândit vreodată cât de mult contează ceea ce spui. Sau ceea ce îți spui.

În mod ironic „niciodată” nu există aproape… niciodată… și „întotdeauna” nu prea se întâmplă. Sunt doar erori de estimare a situației. Un fel de bug-uri – dacă vreți – ale gândirii. Și totuși, vă provoc să numărați de câte ori le spuneți într-o zi.

În fine. Hai să vedem ce facem cu ele, pentru noi personal și pentru ceilalți.

Ce face „niciodată” pentru mine, îndată ce-l rostesc? Întâi că nu îmi lasă loc de întors, adică nu îmi dă alternative. Pentru că, nu-i așa, „eu niciodată nu voi face asta”. Problema e că viața are un talent special. Acela de a te face să faci lucruri pentru prima oară, iar prima oară e purtătoare de „niciodată până atunci”. Și tot ea, viața, se distrează punându-te în chiar situațiile pe care, nu de mult, le judecai la alții.

Apoi, tot „niciodată” face pereche super-bună cu îndoiala și cu lăsatul baltă pentru că, nu-i așa, „de vreme ce nu am mai făcut asta niciodată… cum am să mă descurc?… mai bine lasă”.

Ce fac cu „niciodată” pentru alții? Cel mai adesea, îl folosesc pentru nedreptățire. Pentru că „niciodată nu ai dus gunoiul” scoate din ecuație bunăvoința conținută în dățile când omul poate chiar făcuse asta. Un niciodată, impărțit cu altul, te duce către disperarea lipsei de soluții pentru că, de vreme ce nici chiar o dată nu se întâmplă, ce rost mai are să ne gândim la ce putem schimba. Uităm adesea că simpla înlocuire a lui „niciodată” cu „de cele mai multe ori” face o mare treabă. De vreme ce totuși se întâmplă câteodată, înseamnă că se poate.

”Întotdeauna”, împărțit in cuplu, aduce cu sine iluzia eternității. Pentru că dacă „tu întotdeauna mă vei iubi” prevăd că, până la sfârșitul lumii, va fi la fel. Și asta va face greu de digerat situația în care vei face asta doar un an sau doi.

“Întotdeauna” gestionat de unul singur aduce disperare. Pentru că, presupun că sunteți de acord, e una sa fiu singur acum și alta să fii singur pentru totdeauna. La fel, e una să știu că am greșit, chiar dacă repetat și poate tot la fel, și alta e să-mi spun, pe post de condamnare la neschimbare, „greșesc întotdeauna”.

Eu cred că lucrurile mari se fac cu lucruri mici. Și vă provoc! a doua oară. Hai să vedem ce se întâmplă dintr-un lucru mic: înlocuirea lui „niciodată”și „întotdeauna” din viața mea de zi cu zi (față de mine, și față de ceilalți).

Conjugarea omului – viitorul

eseu despre aparente

(foto alex.randomemotion)

Viitorul, adică locul unde imaginația devine realitate. Locul speranței, dar și locul resemnării.

Să pornim de la început. Prima întrebuințare a viitorului care s-a înghesuit să-mi vină în minte, are de-a face în principal cu adolecența. „E in joc viitorul tău” sau „îți bați joc de viitorul tău” – adică ce auzeam când ne lăsam pe tânjală în momentele critice sau când făceam lucruri incompatibile cu modul de viață al părinților.

Nu pot să trec mai departe decât recunoscând cu umilință că am auzit asta în adolescență și am și spus-o fetei mele tot pe-atunci. Trecând peste umorul constatării că în spatele oricărui adult realizat de azi se ascunde un părinte care credea că o să o dea in bară, să vedem însă că viitorul este sediul consecințelor.

Care e anatomia unei consecințe? Are la baza experiența mea, informațiile aplicabile situației, la care se adaugă deducții logice. Tot ce rezultă din cele trei (adică consecința) se proiectează în viitor. Concluzia (tot logică) e că e vorba despre imaginație. Problema este însă că mintea mea nu face diferența si reacționează ca și cum ar fi real. Și uite-așa eu pot alege să nu m-apuc de pilotat mașini rapide (Formula 1, să zicem) pentru că logica îmi spune că viitorul ascunde consecințe potențial riscante pentru mine. Și nu-i ironic că pot să mor în accident de ski?…

Devine important să înțeleg că ce-mi imaginez nu are valoare de realitate. E doar imaginație ce poate deveni realitate, dar nu e obligată să facă asta.

Cele de mai sus, o să spuneți, sunt valabile și atunci când proiectez scenarii pozitive. Corect. Dar între timp trăiesc în optimism și cu speranța că „viitorul sună bine”. Și da, corect din nou, asta nu mă scutește de suprize neplăcute. Dar nici prima variantă nu face asta.

Viitorul este sediul fricii în peste 95% dintre cazurile în care eu mă sperii. Pentru că, de cele mai multe ori, problema mea nu e atât de mare în prezent, iar ceea ce-mi imaginez că se va întâmpla face să pară situația cu mult mai complicată decât este acum.

Din fericire viitorul este și sediul consecințelor pozitive, căci asta sunt visele într-o variantă mai puțin romantică. Și – vă întreb – ce mă scutește să înlocuiesc coșmarul cu visul și să formulez ce îmi doresc pe viitor și nu ce îmi e teamă că poate să se întâmple?… Răspunsul, dacă nu sunteți modelul incurabil de optimist, este lipsa antrenamentului și obișnuința. Si pentru asta, oricând, vă stau la dispoziție.