Realitatea (mea) obiectivă

Realitatea (mea) obiectivă sau luarea realității în posesie, așa îmi place mie să numesc procesul prin care subiectivul meu devine obiectivul tuturor. Suntem cea mai importantă și cea mai apropiată persoană din viața noastră. Singura care știe ce vrem și cum ajungem la ce vrem. Adică suntem egocentrați. E doar firesc să facem următorul pas și să supunem realitatea propriilor noastre reguli.

Probabil că vă amintiți de ultima dată când ați crezut sau chiar, mai bine, afirmat că sunteți obiectivi…  Ei bine, eu aș zice să vă mai gândiți odată. Și, oricare ar fi fost împrejurarea în care credeți că ați fost obiectivi, să reluați povestea în minte și să readuceți motivele pentru care afirmați că ați fost obiectivi. Apoi, să luați o foaie de hârtie pe care sa alocati trei coloane: ”am crezut / am bănuit / am intuit”, ”am văzut / am auzit” și ultima: ”era normal să / trebuia să”.  Și-acum și rezultatul muncii: doar cele din coloana ”am văzut / am auzit” sunt obiective, restul sunt subiective. De ce?… Pentru că dacă „eu cred”, „bănuiesc” sau ”intuiesc” se bazează pe criterii din realitatea mea proprie, deci subiectivă. „Trebuia să” sau „e normal să” are la baza principiile după care eu mă ghidez și, chiar dacă respectivele principii reflectă părerea societății sau a grupului în care eu trăiesc, sunt tot subiective adică aparțin unui grup (mai mare sau mai mic, dar tot grup). Doar ceea ce văd sau aud face parte din realitatea obiectivă adică aproximativ ceea ce ar înregistra o cameră de luat vederi.

Procesul e benefic pentru că ne ajută să ne ducem visele la capăt în ciuda faptului că poate realitatea obiectivă de moment ne-ar spune că e imposibil. Orice record olimpic sau invenție ne dovedește asta. Progresul pe asta se bazează, pe capacitatea de a decădea din drepturi realitatea obiectivă cunoscută și ridicarea noii credințe sau științe știute doar de mine (deci subiective) la rang de realitate obiectivă în devenire. Procesul decurge tot la fel chiar dacă nu inventez nimic mai mult decăt propria mea viața – visez adică…

Dar pentru că e doar firesc ca tot ce ajută să creeze și probleme, luarea realității în posesie nu mai ajută deloc când vine vorba de relațiile dintre noi. Într-o relație intră în joc două realități la fel de subiective. A mea și-a ta. Eu cred că, tu ar trebui să, e normal ca tu să, eu intuiesc că tu…. vă sună probabil cunoscut.

Realitatea obiectivă este reprezentată de ce văd sau aud (stau cu tine de vorbă, tu te încrunți, tu ridici tonul). Realitatea subiectivă începe odată cu interpretarea a ceea ce eu văd sau aud (tu stai cu mine de vorbă deci îți pasă de mine, tu te încrunți deci te-ai supărat, tu ridici tonul deci ai ceva împotriva mea).  De cele mai multe ori uităm că o realitate subiectivă e doar ceea ce e, adică părerea mea despre situație, și că, în consecință, ar fi util să o aduc la rang de realitate obiectivă doar după o verificare. Adică după ce confirm cu partenerul de relație că presupunerile mele sunt corecte.

Există un principiu simplu. Realitatea (mea) obiectivă, adică ceea ce eu cred, simt sau intuiesc nu are nici o obligație să fie o realitate obiectivă. Am deci nevoie să verific prin ceea ce aud sau văd. Și dacă nu am confirmarea realității obiecitve, să înteleg că este doar o perspectivă. A mea, ce-i drept, dar doar o perspectivă subiectivă.